ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2300/2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile Codului muncii, Codului civil și Legii nr. 31/1990.

Prin încheierea de ședință din 6.12.2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale a Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale din cadrul Tribunalului Gorj invocată de pârâții A, B, C, D și E prin întâmpinările formulate și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției a II-a Civilă din cadrul aceleiași instanțe.

De asemenea, instanța a dispus disjungerea capătului de cerere cu privire la pârâtul F și crearea unui nou dosar, respectiv dosarul nr. y/95/2021, soluționat definitiv prin decizia nr. 1714 din 27.06.2022 a Curții de Apel Craiova - Secția de Litigii de muncă și asigurări sociale.

La Tribunalul Gorj - Secția a II-a Civilă, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/95/2021*, iar prin sentința nr. 141/2023 din 04 octombrie 2023 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului F, invocată prin întâmpinare, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, fiind respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată astfel: către pârâtul A a sumei de 4.000 lei, către pârâtul E a sumei de 2.000 lei, către pârâtul C a sumei de 3.500 lei și către pârâta B a sumei de 4.000 lei.

Prin sentința nr. 176/2023 din 13 decembrie 2023, Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 141/2023 din 4.10.2023 formulată de pârâții G și H, în calitate de moștenitori ai defunctului D, în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 lei către fiecare pârât în parte.

Circumscris acestui motiv de casare s-a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel în mod eronat s-a prevalat în motivarea hotărârii recurate de Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, pentru a stabili momentul subiectiv al cunoașterii pagubei, și pe cale de consecință, a datei de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, respectiv de la data efectuării plăților primelor pentru contribuția la rezultatele societății în anul 2013.

Potrivit titularei memoriului de recurs, prin decizia nr. 19/2019 s-a statuat că actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă și că nu se înlătură posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un momentul ulterior actului de control, care trebuie apreciat în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat, ținând cont de circumstanțele speței.

Prin urmare, a arătat recurenta, în cauză, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este ulterior actului de control al Curții de Conturi Gorj, respectiv Deciziei nr. 836/2015 prin raportare la probele administrate.

Astfel, s-a învederat că societatea reclamantă a cunoscut persoanele care răspund de paguba produsă la data prezentării notei de informare nr. 251 din 28 mai 2021 conducerii societății, prin care au fost menționate persoanele răspunzătoare de situația creată, ca urmare a abaterii constatate de Curtea de Conturi. Așadar, conform art. 2.528 alin. (1) C. civ., determinant în stabilirea cursului prescripției extinctive este nu doar momentul cunoașterii pagubei, ci și data la care s-a cunoscut pe cel care răspunde de producerea ei.

Prin memoriul de recurs s-a mai arătat că prejudiciul a devenit cert doar după întocmirea notei de informare nr. 251 din 28.05.2021 și după soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 836/2015 a Camerei de Conturi Gorj, respectiv la data de 15.04.2021, când a fost pronunțată decizia nr. 1099 a Curții de Apel Craiova, care a admis în parte contestația formulată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 30 septembrie 2024, intimatul-pârât E a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, conform chitanței nr. 1370/12.09.2024 aflate la fila (...) din dosar.

Intimata-pârâtă B, prin întâmpinarea înregistrată în data de 30.09.2024, a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, potrivit chitanței nr. 1371/16.09.2024 aflate la fila (...) din dosar.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar în data de 01.10.2024, intimații-pârâți G, H și C au solicitat, în principal, anularea recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor atașate aflate la filele (...) și (...).

Intimatul-pârât A, prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 14.10.2024, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Prin rezoluția din 5 noiembrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului invocată prin întâmpinările formulate în cauză, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea criticilor sale în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de nelegalitate pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Cu privire la recursul reclamantei Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată.

Teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputând fi invocată prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Prin criticile formulate, recurenta invocă aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, arătând că Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, invocată de instanța de apel, nu este aplicabilă în cauză și că termenul de prescripție ar fi trebuit să curgă de la data când paguba și persoanele responsabile de producerea acesteia au fost efectiv cunoscute și nu de la momentul efectuării plăților considerate nelegale, cum greșit a reținut instanța de apel. Astfel, potrivit recurentei, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este ulterior actului de control al Curții de Conturi Gorj, respectiv Deciziei nr. 836/2015, societatea reclamantă cunoscând persoanele care răspund de producerea pagubei la data prezentării notei de informare nr. 251 din 28 mai 2021 de către Departamentul Control Intern al societății.

A mai susținut titulara memoriului de recurs că prejudiciul a devenit cert de la data întocmirii notei de informare nr. 251 din 28.05.2021 și după soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 836/2015 a Camerei de Conturi Gorj.

Prin urmare, ceea ce contestă, în esență, recurenta este momentul de început al termenului de prescripție, în raport cu constatările instanțelor devolutive.

Or, data la care a început să curgă termenul de prescripție sau data nașterii dreptului material la acțiune, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorul de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului administrat în cauză, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

Determinarea momentului care marchează începutul prescripției implică, așadar, verificări de fapt și aprecieri punctuale ale probatoriului, iar cele reținute de către instanțele devolutive asupra situației de fapt se impun întocmai în fața instanței de recurs.

Rezultă, deci, că susținerile recurentei privitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție se referă, în realitate, la aspecte de fapt ce țin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

Nu mai puțin, Înalta Curte constată că aceleași critici au fost invocate de reclamantă și în apelul formulat în cauză, iar instanța de apel, analizând motivele invocate, a confirmat soluția primei instanțe și a expus în detaliu propriile considerente, respingând astfel apelul reclamantei ca nefondat.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de prim control judiciar a validat raționamentul primei instanțe referitor la intervenirea prescripției dreptului material la acțiune și a constatat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul efectuării plăților considerate nelegale, respectiv în decembrie 2013 și ianuarie 2014, și nu de la momentul emiterii actelor de control sau al constatărilor ulterioare ale Curții de Conturi, întrucât acela era momentul în care reclamanta trebuia să cunoască dacă plata respectivelor sume către intimații-pârâți – membri ai directoratului - era în concordanță cu dispozițiile legale, dată la care, în mod evident, reclamantă cunoștea identitatea directorilor cărora le-a acordat drepturile bănești respective.

În motivarea sa, instanța de apel, în acord cu prima instanță, a invocat Decizia nr. 19/2019 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia actele de control ale Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă, întrucât titularul dreptului la acțiune trebuia să cunoască natura nelegală a plăților la momentul efectuării acestora.

Așadar, dat fiind că în apel partea a avut susțineri similare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la aceleași aspecte, recurenta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, prin urmare, de a invoca motive de nelegalitate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității acesteia.

Totodată, deși recurenta tinde la a releva aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.528 C. civ., se constată că acestea au fost invocate formal, întrucât în realitate criticile urmăresc reevaluarea situației de fapt stabilită în cauză privind momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului la acțiune, aspecte care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă chestiuni de netemeinicie ale hotărârii atacate și nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici aspectele privind stabilirea caracterului cert al prejudiciului nu pot fi analizate de instanța de recurs, deoarece nu constituie critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, ci reprezintă chestiuni de temeinicie, imposibil de cenzurat în această cale extraordinară de atac.

Reiterarea prin recurs a argumentelor și criticilor valorificate la instanțele de fond privind momentul de la care curge termenul de prescripției al dreptului la acțiune, care au primit o soluționare atât din partea primei instanțe cât și a instanței de apel, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale ale hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, de strictă interpretare.

Prin reluarea pe calea memoriului de recurs a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse prin cererea de apel recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac declarată, atât timp cât recurenta nu a formulat critici de nelegalitate în ceea ce privește decizia atacată.

În consecință, întrucât în motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică aptă care să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, privind nulitatea recursului.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu au fost formulate motive de nelegalitate și nu este nici cazul unor motive de casare de ordine publică.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva deciziei nr. 235/2024 din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă.

Referitor la solicitările privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că la dosar au fost depuse dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată și față de culpa procesuală în promovarea recursului, recurenta-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. va fi obligată la plata către intimatul-pârât E a sumei de 4.400,25 lei (conform chitanței nr. 1370/12.09.2024 aflate la fila (...) și bonului fiscal din 10.12.2024 aflat la fila (...)), către intimata-pârâtă B a sumei de 4.000 lei (conform chitanței nr. 1371/16.09.2024 aflate la fila (...)), către intimata-pârâtă H a sumei de 7.000 lei (conform chitanțelor nr. 20/11.09.2024 și nr. 22/24.09.2024 aflate la filele (...)), către intimatul-pârât G a sumei de 7.000 lei (conform chitanțelor nr. 21/11.09.2024 și nr. 23/24.09.2024 aflate la filele (...)), către intimatul-pârât C a sumei de 5.000 lei (potrivit extrasului tranzacției bancare din 1 octombrie 2024, aflate la fila (...)) și către intimatul-pârât A a sumei de 7.000 lei (potrivit facturii seria A nr. 75 din 9 decembrie 2024 și chitanței seria A nr. 24 din 9 decembrie 2024, aflate la fila (...)).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează recursul declarat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva deciziei nr. 235/2024 din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât E a sumei de 4.400,25 lei, către intimata-pârâtă B a sumei de 4.000 lei, către intimata-pârâtă H a sumei de 7.000 lei, către intimatul-pârât G a sumei de 7.000 lei, către intimatul-pârât C a sumei de 5.000 lei și către intimatul-pârât A a sumei de 7.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.