ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 153/2013

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 7667 din 16 decembrie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta R.V., în contradictoriu cu

pârâta C.C.S.D., obligând-o să soluționeze cererea privind emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire. Prin aceeași sentință, instanța de judecată

a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii formulate de reclamantă,

referitoare la valoarea despăgubirilor și la obligarea autorității pârâte la

plata unor daune cominatorii și morale și a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Directorul Comisiei pentru aplicarea Legii nr.

10/2001, Primarul Orașului Babadag și Prefectul Județului Tulcea, respingând ca

atare acțiunea față de aceștia.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că apărările invocate

de pârâta C.C.S.D. cu privire la lentoarea procesului de soluționare a

dosarelor de despăgubire nu sunt fondate și, oricum, nu pot paraliza dreptul

reclamantei de a i se stabili grabnic dreptul la despăgubirile cuvenite, drept

pe care jurisprudența CEDO îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

În ce privește

celelalte capete de cerere ale acțiunii, formulate în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.,

s-a reținut că sunt neîntemeiate întrucât, în contextul obiectiv al cauzei,

care privește refuzul nejustificat de soluționare a cererii administrative,

instanța nu poate antama chestiunea valorii despăgubirilor care va fi stabilită

prin decizia ce urmează a fi emisă de către pârâtă, în privința acestui aspect

reclamanta având la dispoziție o cale de atac distinctă prevăzută de art. 19

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, s-a

reținut că cererea de obligare a pârâtei la emiterea actului administrativ sub

sancțiunea unor daune cominatorii aplicabile pe fiecare zi de întârziere nu are

fundament legal, art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 făcând referire la

aplicarea unor penalități, iar nu la acordarea unor daune cominatorii, soluția

stabilirii sancțiunii penalităților fiind lăsată la aprecierea judecătorului,

care, în speță, apreciază că aceasta nu se impune.

Cât privește cererea

referitoare la acordarea de despăgubiri morale, s-a reținut că reclamanta nu a

dezvoltat motivele acestei cereri și nici nu a făcut probe cu privire la

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei.

În ce-i privește pe

ceilalți pârâți, s-a reținut că aceștia nu au calitate procesuală pasivă în

cauză, întrucât în litigiile de contencios administrativ, în raport cu

dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr.

554/2004, cererea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate este întotdeauna

accesorie cererii principale, care vizează anularea actului administrativ sau

obligarea autorității publice la emiterea actului administrativ sau la

efectuarea unor operațiuni administrative; or, în speță, petitul principal

privește emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C.C.S.D.,

în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, în procedura prevăzută de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceilalți pârâți neavând atribuții legale în

acest sens.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanta

și pârâta C.C.S.D..

În motivarea

recursului, reclamanta arată, în esență, că instanța de fond în mod greșit a

considerat că Directorul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul

Orașului Babadag și Prefectul Județului Tulcea nu au calitate procesuală pasivă

și a respins cererea de obligare a pârâților la daune pentru întârziere și la

despăgubiri morale; de asemenea, arată că în mod greșit a considerat prima

instanță că nu se poate pronunța sub aspectul valorii despăgubirilor care

urmează a fi stabilite prin decizia la a cărei emitere a fost obligată

autoritatea pârâtă.

Pârâta, în motivarea

recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din

C. proc. civ., susține, în esență, că în mod eronat prima instanță a dispus

obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, reținând greșit că a fost

nesocotit termenul rezonabil, de vreme ce nu poate fi reținută vreo culpă în

sarcina recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în

curs de desfășurare și care sunt foarte complexe.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Curtea constată că

recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

I. În mod corect, în

raport cu dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să finalizeze procedura

administrativă și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru

reclamantă.

Înalta Curte constată

cu prioritate că pârâta nu formulează critici veritabile și efective în ce

privește legalitatea hotărârii primei instanțe, sugerând și indicând, mai

degrabă, executarea benevolă a obligațiilor ce-i revin în legătură cu dosarul

reclamantei, potrivit procedurii administrative prevăzută în Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Analizând hotărârea

atacată și prin prisma dispozițiilor art. 304

1

din C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei nu este fondat, instanța de fond

analizând temeinic și pertinent probele administrate în cauză, pe baza cărora a

stabilit necesitatea obligării autorității recurente la soluționarea dosarului

de despăgubire al reclamantei și la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire pentru imobilul solicitat de aceasta.

Și referirile primei

instanțe la jurisprudența CEDO, dezvoltată în aplicarea art. 6 cu privire la

termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate și susținătoare ale

soluției adoptate.

În acest sens, Înalta

Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa consolidată în

această materie, că stăruința persoanelor îndreptățite în soluționarea

dosarelor înregistrate pe rolul autorității recurente, neurmată de soluționarea

efectivă pe intervale de timp îndelungate, în raport și de data emiterii

actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta

dreptul respectivelor persoane la soluționarea într-un termen rezonabil a

cererilor lor, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

În mod corect a

reținut, deci, prima instanță temeinicia acțiunii reclamantei, în ce privește

acest capăt de cerere, soluția impunându-se pentru mobilizarea autorității pârâte

la emiterea titlului de despăgubire, prin forța de constrângere a justiției,

tocmai pentru ca dreptul reclamantei să nu fie golit de conținut; aceasta, cu

atât mai mult cu cât prima instanță nici nu a fixat termene precise de

executare și nici nu a prevăzut alte sancțiuni, reținând că etapele

transmiterii, înregistrării și evaluării au fost, într-adevăr, parcurse în ceea

ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

reclamantei.

II. Soluția primei

instanțe este temeinică și legală și din perspectiva criticilor formulate de

reclamantă.

Astfel, în mod corect

a apreciat instanța de fond că Directorul Comisiei pentru aplicarea Legii nr.

10/2001, Primarul Orașului Babadag și Prefectul Județului Tulcea nu au calitate

procesuală pasivă în cauză și a respins în consecință acțiunea față de aceștia,

de vreme ce,

într-o acțiune în contencios

administrativ, calitatea de „pârât” o are emitentul actului administrativ

contestat sau autoritatea competentă, care nu a răspuns în termenul legal cererii

formulate; or, în cauză, obiectul principal al acțiunii îl constituie obținerea

titlului de despăgubire, iar competența emiterii acestui act revine, conform

legii,

C.C.S.D., ceilalți pârâți neavând atribuții în acest sens.

De asemenea, în mod

corect au fost respinse capetele de cerere privind acordarea daunelor pentru

întârziere și a despăgubirilor morale.

Astfel, în ce

privește acordarea penalităților de întârziere, se reține că această

posibilitate este, într-adevăr, prevăzută de dispozițiile art. 18 alin. (5) din

Legea nr. 554/2004, însă, în contextul particular al cauzei de față, instanța

de control judiciar, în acord cu prima instanță, apreciază că nu se impune

stabilirea în sarcina autorității pârâte a unui mijloc de constrângere

suplimentar, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă are la dispoziție

prevederile imperative ale art. 24 alin. (2) din același act normativ, în caz

de neexecutare la termen.

În ceea ce privește

plata daunelor morale, se reține, de asemenea, că prima instanță a pronunțat,

și sub acest aspect, o hotărâre legală întrucât pentru acordarea de daune

morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite

daunele suferite.

Partea care solicită

acordarea daunelor morale este, așadar, obligată să dovedească producerea

prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta

pârâtului, elemente ale răspunderii civile delictuale care, însă, nu au fost

dovedite în cauză.

În sfârșit, în mod

corect a reținut prima instanță că, în această fază, nu se poate pronunța cu

privire la valoarea despăgubirilor care urmează a fi stabilite prin decizia pe

care autoritatea pârâtă a fost obligată să o emită, întrucât acest aspect face

obiectul unei alte etape, fiind reglementat în mod expres de dispozițiile art.

19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care dau persoanelor interesate

posibilitatea de a formula contestație în legătură cu acest aspect.

Față de

considerentele arătate, apreciind că în cauză nu este incident nici unul din

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. ca fiind de

natură a atrage modificarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta R.V. și de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 7667

din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16

ianuarie 2013.