ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 133/2025

deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A, la termenul de judecată din 26 februarie 2025, reține:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanței de contencios constituțional. Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei. În acest sens este și Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituțională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate „sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția a fost invocată de recurentul A într-un dosar aflat pe rolul instanței de judecată și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 275 alin. (2) C.proc.pen. Așadar, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, respectiv excepția a fost ridicată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei în calea de atac a recursului, de către o persoană având calitatea de recurent, vizează o dispoziție dintr-o lege aflată în vigoare care nu a fost declarată neconstituțională, deși instanța de contencios constituțional a mai fost anterior sesizată cu cereri privind neconstituționalitatea acestor dispoziții însă, nu s-a pronunțat în sensul admiterii acestora.

Referitor la condiția de admisibilitate, în sensul ca dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta trebuie să vizeze incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Recurentul A a susținut că dispozițiile art. 275 alin. (2) C.proc.pen., prin care a fost obligat de instanța de fond la plata sumei de 500 cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, sunt neconstituționale raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (1) din Constituția României apreciind în acest sens faptul că cererile de sesizare a Curții Constituționale a României sunt scutite de la plata oricărei taxe judiciare de timbru conform art. 13 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013.

În acest context se constată că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în dosarul având ca obiect recursul formulat de A împotriva încheierii din data de 17 decembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.1, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 invocată de acesta și prin care a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, astfel încât decizia Curții Constituționale de soluționare a excepției invocate poate avea efecte asupra judecării căii de atac exercitate de acesta, în condițiile în care acesta a criticat neconstituționalitatea art. 275 alin. (2) C. proc. pen, din perspectiva obligării acestuia la plata cheltuielilor judiciare de stat.

Raportat la această constatare, dar și la stadiul procesual în care este invocată neconstituționalitatea acestei dispoziții legale, respectiv recursul exercitat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte, apreciază că exigența vizând „legătura” normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită, atât în planul aplicabilității textelor criticate în cauza dedusă judecății, cât și în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurentului.

Opinia instanței de judecată cu privire la neconstituționalitatea art. 275 alin. (2) C. proc. pen.:

Texte legale incidente:

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen. ”în cazul declarării apelului, recursului în casație ori al introducerii unei contestații sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul în casație, contestația sau cererea.

Potrivit art. 13 din Legea 47/1992: ”cererile adresate Curții Constituționale sunt scutite de taxe de timbru.”

Dispozițiile art. 29 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevăd faptul că: (1) Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: l) orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru.

Articolul 1 alin. (5) din Constituția României reglementează faptul că:”în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

În fine, potrivt art. 16 alin. (1) din Constituția României: ”cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

În acest context normativ, Înaltă Curte precizează faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 februarie 1994). De asemenea, în ceea ce privește încălcarea egalității în drepturi, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că este admisibilă diferența de tratament juridic pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr.168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999, și Decizia nr.231 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.561 din 24 iunie 2004).

În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pe baza art. 14 din Convenție, a statuat că discriminarea înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații relevant similare. O diferență de tratament nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, dacă aceasta nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Șerife Yiğit împotriva Turciei, paragrafele 68 și 69).

Aplicând aceste considerente în cauza de față, Înalta Curte apreciază că între persoana care formulează o sesizare a Curții Constituționale cu privire la o excepție de neconstituționalitate în cadrul unui proces civil și cea care formulează o cerere similară în cadrul unui proces penal, există premisele creării unei inegalități sub aspectul obligării sau nu la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluționarea cauzelor respective, o discriminare care nu are la bază un criteriu obiectiv și rațional de vreme ce posibilitatea exercitării dreptului procesual de a formula o astfel de cerere este aceeași pentru toate persoanele, indiferent de legea procesuală aplicabilă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite cererea formulată de recurentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

Asupra recursului declarat de recurentul A împotriva încheierii din data de 17 decembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.1, se reține următoarele:

Prin încheierea din data de 17 decembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.1 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de recurentul A.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că excepția de neconstituționalitate ce privește dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost invocată de recurentul A într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, având ca obiect recursul formulat de acesta împotriva încheierii din data de 13.11.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2 prin care i s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Astfel, s-a precizat că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se invocă, respectiv art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 reglementează calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii prin care instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate și termenul în care poate fi exercitată această cale de atac.

În acest context, prima instanță a reținut că, în speță, susținerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei, în condițiile în care litigiul principal de la care au pornit toate demersurile sale judiciare îl reprezintă plângerea formulată de petentul A împotriva ordonanței nr. x/P/2021 din data de 24.03.2023 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, menținută prin ordonanța nr. x/II-2/2023 din data de 24.05.2023 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/4/2023, prin care s-a admis plângerea sa și s-au desființat ordonanțele atacate, trimițându-se cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București în vederea completării urmăririi penale și în același timp s-a respins cererea petentului de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 30 lit. a, b), art. 32 alin. (2), art. 100 alin. (1), art. 306 alin. (4), art. 294 alin. (3), art. 314 alin. (1) lit. a, art. 315 alin. (1) lit. b, art. 320 art. 336 alin. (1), (2), art. 339 alin. (1), (4) C. proc. pen.

Împotriva dispoziției încheierii judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria Sectorului 4 București de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile invocate, petentul a declarat recurs, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/4/2023/a1, iar în procedura soluționării recursului A a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și a prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. pen., Tribunalul București, printre altele, sesizând Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și respingând, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. pen.

Urmare a acestei soluții, recurentul a declarat recurs împotriva dispoziției Tribunalului București de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. pen., înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/4/2023.a1.

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, la data de 05.06.2024 prin decizia penală nr. 4/R a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petent de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen. și a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1/R/22.02.2024 a Tribunalului București – Secția I penală, pronunțate în dosarul nr. x/4/2023/a1.

Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen., petentul A a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală sub nr. x/4/2023.a1. și soluționat prin decizia penală nr. 842 din data de 13.11.2024, în sensul respingerii recursului declarat de petent. În cadrul acestui dosar de recurs, în același timp, petentul A a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, soluționată prin încheierea din data de 30.10.2024, în dosarul nr. x/4/2023/a1.1, cerere ce a fost respinsă, ca inadmisibilă. De asemenea, petentul a mai formulat în cadrul acestui dosar și o a doua cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., soluționată la data de 13.11.2024, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, în sensul respingerii, ca inadmisibilă.

Petentul A a formulat recurs împotriva încheierii din data de 13.11.2024, pronunțată în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, cu termen de judecată la data de 21.01.2025, dosar în cadrul căruia a formulat și prezenta cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Având în vedere parcursul demersurilor judiciare ale recurentului A, s-a constatat că prin invocarea excepției de neconstituționalite a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 se urmărește o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile acestuia în sensul prevederii în norma legală, în cazul cauzelor de natură penală, a unei proceduri exprese de soluționare a recursului împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, procedură care să prevadă inclusiv motivele pentru care se poate formula recurs, modul de calcul al termenului de declarare a căii de atac, cheltuielile judiciare la care ar putea fi obligată persoana care uzează de o asemenea cale de atac, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Așadar, prima instanță a apreciat că prin demersul efectuat, recurentul a urmărit, în concret, modificarea și completarea conținutului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Pe același palier, al analizării legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constatat că obiecțiunile formulate de recurent cu privire la dispoziția legală criticată nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

De asemenea s-a reținut că, deși pare actual și legitim, demersul autorului excepției la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unor modificări legislative în ceea ce privește calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale și nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, s-a apreciat că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textului de lege apreciat ca neconstituțional, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv aceea ca prevederea ce face obiectul excepției invocate să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, astfel că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurent în scopul și finalitatea sa, și anume pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală.

Împotriva încheierii din data de 17 decembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.1., a declarat recurs în termen legal recurentul A.

Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esență, recurentul A a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și, rejudecând, să se constate admisibilitatea excepției invocate, cu consecința sesizării Curții Constituționale.

În acest sens, recurentul în dezvoltarea motivelor de recurs a făcut referire la considerentele Deciziei nr.766/2011 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care, cu referire la dispozitiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a apreciat faptul ca, ”legătura cu soluționarea cauzei au toate dispozițiile legale de drept substanțial si de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecății și fac posibilă desfășurarea și finalizarea procedurii judiciare".

În continuare acesta a susținut că cererea de recurs a fost formulata în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , astfel încât, rezultă în mod clar, faptul că, o posibilă admitere de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ar avea ca și consecință anularea hotărârii ce urmează a fi pronunțate în prezenta cauza, motivat de faptul că, această cale de atac a fost exercitată în temeiul dispozițiilor unui art. de lege declarat a fi neconstituțional.

În acest context s-a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, raportat la dispozitiile art. 1 alin. (5) din Constitutie precum și raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, îndeplinește, în totalitate și pe deplin, toate cerințele legale de admisibilitate, astfel cum acestea sunt prevăzute prin dispozițiile art. 29 alin„1, 2 și 3 din aceeași lege.

Analizând recursul declarat de recurentul A, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un remediu procedural prin care cetățenii își pot apăra drepturile și libertățile fundamentale prin intermediul instanței de control constituțional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Constituția României.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă faptul că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, controlul de constituționalitate este unul a posteriori (ulterior) și implică examinarea prealabilă a unor condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, poate pronunța fie sesizarea Curții Constituționale (când sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992). În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluției de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, în raport și de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiție, respectiv calitatea de parte a autorului excepției se constată că aceasta este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de una dintre părțile din proces (recurentul A) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță învestită cu soluționarea cererii de recurs împotriva încheierii din data de 13.11.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că și această condiție este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Referitor la cea de-a patra condiție, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, se constată neîndoielnic îndeplinită și această exigență.

Așadar, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acel text de lege.

Cu privire la condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată, contrar celor statuate de prima instanță, că și aceasta este îndeplinită, reținând că decizia Curții Constituționale este de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.

Așa cum rezultă din conținutul normelor menționate, dar, după caz, și din denumirile marginale, dispozițiile criticate vizează procedura de soluționarea a căii de atac a recursului formulat, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 împotriva încheierii din data de 13.11.2024, pronunțată în dosarul nr. x/4/2023/a1.2 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

Raportat la această constatare, dar și la stadiul procesual în care este invocată neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, respectiv, procedura soluționării cererii de recurs formulate de recurentul A, iar pe de altă parte, la obiectul criticilor formulate în prezenta cale de atac, astfel cum au fost prezentate supra, Înalta Curte apreciază că exigența vizând ”legătura” normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită, atât în planul aplicabilității textelor criticate în cauza dedusă judecății, cât și în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurentului.

Așadar, contrar opiniei primei instanței, dar și a Ministerului Public, Înalta Curte constată că excepția invocată este de natură a produce un efect concret asupra cauzei având ca obiect cererea de recurs formulată de recurentul A împotriva încheierii din data de 13.11.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.

Astfel, prin sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29. alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurentul A urmărește corelarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cu dispozițiile privind exercitarea căii de atac a recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a CCR, atât cele existente în C. proc. civ., cât și cele existente în C. proc. pen., întrucât în această formă și cu acest conținut, în raport de art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Concluzionând, raportat la aceste considerente, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Opinia instanței cu privire la neconstituționalitatea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că jurisprudența recentă a Curții Constituționale este constantă în demarcarea clară a exigenței de claritate și previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigență care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. În acest sens, a statuat că, de principiu, „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii.” (Decizia Curții Constituționale nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, dar claritatea și previzibilitatea sunt condiții esențiale ale calității și constituționalității normei juridice.

Aplicând aceste considerații teoretice în concret cauzei de față, Înalta Curte apreciază că dispozițiile legale criticate, respectiv art. 29 alin. (5) Legea nr. 47/1992 nu vin în contradicție cu normele constituționale ori cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale astfel încât excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Sub acest aspect, se reține faptul că prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a reținut că în privința stabilirii naturii juridice a recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, relevantă este Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006, pentru examinarea recursului în interesul legii cu privire la posibilitatea legală de a fi supuse căii de atac a recursului încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007. Prin această decizie s-a statuat că o excepție de neconstituționalitate poate fi ridicată inclusiv în faza recursului și, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, se impune a se considera că încheierile pronunțate în această fază procesuală, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, pot fi atacate cu recurs la instanța imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competență în soluționarea fondului litigiului. Astfel, în cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, se atribuie instanței imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale o competență specială, limitată exclusiv la examinarea legalității și temeiniciei încheierii pronunțate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. S-a mai arătat că rațiunea prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunțate, ca o garanție în plus a liberului acces la justiție.

Așadar, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau ale C. proc. pen., după caz, acesta fiind o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului C. proc. civ. sau penală.

Acest aspect rezultă și din jurisprudența Curții Constituționale, care s-a pronunțat în repetate rânduri asupra dispozițiilor criticate în prezenta cauză, prin raportare la critici similare, constatând că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și în materie penală, menținându-și natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau de C. proc. pen. și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție de procedura civilă sau penală în care intervine. În sensul celor de mai sus, Curtea Constituțională a reținut că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Decizia nr. 723 din 2 noiembrie 2021).

În acest context argumentativ, Înalta Curte reține că natura juridică a recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 este clarificată, statuându-se, în acest sens, că este o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie, ce are ca obiect verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât textul criticat întrunește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate, răspunzând exigențelor constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție.

Pentru aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte va admite recursul formulat de A împotriva încheierii din data de 17 decembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.1

Va desființa în parte încheierea atacată și, rejudecând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29. alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite cererea formulată de recurentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

Admite recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 17 decembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.1.

Desființează în parte încheierea atacată și, rejudecând,

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29. alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2025.