ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 217/2025

Ședința publică din data de 01 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 martie 2025 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. b) și c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) și (4), art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut că se solicită prin cererea de sesizare a Curții Constituționale transformarea căii de atac a recursului în casație într-o cale de atac ordinară (recurentul arătând că prin Constituție îi sunt garantate trei grade de jurisdicție, aspect pe care reglementarea recursului în casație îl nesocotește), preluarea unui caz de recurs în casație din materie civilă în materie penală (recurentul solicitând ca un motiv de recurs în casație din materie civilă să fie aplicabil și în materie penală), extinderea cazurilor de recurs în casație în materie penală, astfel încât acestea să permită ceea ce în momentul actual îi este permis de lege în materia revizuirii (recurentul invocând discriminarea pe considerentul îngrădirii dreptului la un recurs în casație pentru că partea civilă a ales rezolvarea pretențiilor sale în procesul penal).

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte a constatat că excepția a fost ridicată de recurentul inculpat A. care a formulat o cerere de recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 62/A din data de 20 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, excepția vizează neconstituționalitate art. 436 alin. (1) lit. b) și c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) și (4), art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (2) din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituțional, anterior.

În ceea ce privește legătura excepției invocate cu soluționarea cauzei, s-a constatat că și în prezent dispozițiile legale permit examinarea legalității soluționării acțiuni civile în procesul penal, însă în raport de o contrarietate cu dreptul procesual, invocată în termenul legal, în ceea ce privește faptul cauzator de prejudicii (infracțiunea) și că decizia Curții Constituționale asupra excepțiilor invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

S-a reținut că autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției, ci doar la completarea unei dispoziții legale de o manieră care să permită reluarea procesului penal într-un al treilea grad de jurisdicție, devolutiv al fondului cauzei, solicitându-se preluarea unui caz de recurs în casație din materie civilă în materie penală, însă analizarea acțiunii civile este deja posibilă în procedura penală și în reglementarea actuală, atunci când criticile aduse acțiunii penale conduc la o soluție care să determine o nelegalitate subsecventă modului de soluționare a acțiunii penale reflectată în acțiunea civilă.

Înalta Curte a opinat că prin demersul său judiciar petentul invocă lipsa celui de al treilea grad de jurisdicție, în procesul penal, și pe cale de consecință, transformarea recursului într-o cale de atac devolutivă în condițiile în care se formulează critici doar asupra acțiunii civile în cadrul procesului penal și nu beneficiază de trei grade de jurisdicție, prin raportare la inexistența unor motive de recurs în casație specifice acțiunii civile.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că, în cauza de față, aspectele invocate de către petentul A. nu constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală a formulat recurs petentul A..

Prin cererea formulată, petentul a solicitat admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. b) și c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) și (4), art. 442 alin. (2) și art. 448 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 126 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din CEDO.

A susținut, în esență, că există o legătură a excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei și dacă Curtea Constituțională admite excepția, recurentul va fi repus în situația de a discuta admisibilitatea recursului în casație. A arătat că în încheierea atacată se invocă anumite decizii ale Curții Constituționale care au examinat anterior aceste prevederi, fiind constatate constituționale, or, acesta nu este un motiv de respingere a excepției de neconstituționalitate, în primul rând, întrucât nu există identitate de argumentare, iar, în al doilea rând, chiar dacă ar exista identitate de argumentare, au existat situații de reviriment jurisprudențial al Curții Constituționale, respectiv Curtea Constituțională a respins excepții de neconstituționalitate, urmând apoi un reviriment și dispunând admiterea acelor excepții.

A considerat că interpretarea în sensul că inculpatului i se permite formularea unui recurs în casație în ceea ce privește latura penală, iar în ceea ce privește latura civilă numai dacă soluția din această latură este influențată de soluția în latura penală este o interpretare jurisprudențială care este neconstituțională și care nu este indicată în textul de lege, fiind o adăugare la lege și ceea ce se solicită este o decizie a Curții Constituționale care să arate că dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care permit atacarea de către inculpat exclusiv a laturii civile a cauzei, respectiv o decizie interpretativă, intrând în competența Curții Constituționale.

A precizat că recursul este o cale extraordinară de atac, iar în cauză au fost invocate motive de recurs care vizează exclusiv legalitatea și exclusiv principii și chestiuni de drept, iar nu analiza în fapt.

A precizat că în cauză au existat două părți civile, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și UAT Craiova și, presupunând că una dintre acestea părăsește procesul penal, întrucât are posibilitatea să se adreseze instanței civile în ceea privește latură civilă a cauzei, acea parte civilă și inculpatul din procesul civil beneficiază de judecata pe fond, apel și recurs, potrivit C. proc. civ., fără a fi ținute decât de prevederile dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., care reglementează motivele de recurs, iar cealaltă parte civilă care rămâne în procesul penal este ținută de niște prevederi împreună cu inculpatul din hotărârea penală pronunțată în apel care rezolvă latura civilă a cauzei și în situația concretă din cauză inculpatul nu are dreptul la calea extraordinară de atac a recursului potrivit dispozițiilor C. proc. civ.. A considerat recurentul că este o situație identică, care depinde de voința părții civile, nu are legătură cu voința inculpatului și care determină o încălcare a principiului egalității de tratament și a dreptului de acces la o instanță, dispoziție legală prevăzută în Constituția României.

Examinând recursul declarat de recurentul petent A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională fiind unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța, în virtutea atributului de verificare a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, mai înainte de trimiterea spre judecare la Curtea Constituțională a excepției, trebuie să examineze pertinența acesteia. Analiza pertinenței excepției nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Totodată, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci impune o analiză riguroasă.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, Înalta Curte constată că recurentul A. a criticat următoarele dispozițiile din C. proc. pen.

- art. 436 alin. (1) lit. b) și c) care prevăd că: "Pot formula cerere de recurs în casație:...b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă."

- art. 438 alin. (1) care prevăd că: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal; 11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

- art. 440 alin. (2) și (4) care prevăd că: " Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

În cazul în care instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație."

- art. 442 alin. (2) care prevăd că: "Instanța de recurs în casație examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație."

- art. 448 alin. (2) care prevăd că: "Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile, instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b)."

Totodată, instanța supremă constată că excepțiile au fost invocate în cursul judecării, în fața judecătorului de filtru, în procedura admisibilității în principiu a recursului în casație formulat de petentul A. împotriva deciziei penale nr. 62/A din data de 20 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Înalta Curte reține că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 paragraful 1, art. 5 paragraful 4 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în lipsa reglementării dreptului de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în ceea ce privește acțiunea civilă în cauză, deoarece acest drept este condiționat de existența unor nereguli în latură penală și este obligat să aleagă artificial un caz de recurs cu privire la latura penală a cauzei, pentru a putea depăși examenul de admisibilitate și a păși la judecarea pe fond a cauzei.

Examinând excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, în raport de motivele pentru care a fost respinsă cererea de recurs în casație formulată de recurentul A., în procedura examinării admisibilității în principiu a căii extraordinare de atac, respectiv pentru lipsa indicării unui caz de casare din cele prevăzute expres de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu împrejurarea că recurentul vizează schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel în ceea ce privește formularea pretențiilor părții civile, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. b) și c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) și (4), art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (2) din C. proc. pen. este inadmisibilă, lipsa legăturii cu cauza fiind vădită.

Or, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În acest sens, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevăd că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]".

Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale,"legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului" (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată" (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, "decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți" (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare intrinsecă, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, urmărește obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință completarea unor dispoziții legale prin introducerea unui caz de recurs în casație din materie civilă în materie penală, prin introducerea celui de al treilea grad de jurisdicție în procesul penal în condițiile în care se formulează critici doar asupra acțiunii civile în cadrul procesului penal. Or, aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât ar constitui o modificare legislativă, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului și ține de politica sa în materie procesual penală.

Instanța supremă arată că scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Raportându-se la cele anterior expuse, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte, apreciază că dispozițiile procesual penale permit examinarea legalității soluționării acțiuni civile în procesul penal, însă în raport de infracțiunea cauzatoare de prejudiciu.

Înalta Curte constată că pronunțarea unei soluții de Curtea Constituțională nu ar avea un efect concret în speță în ceea ce-l privește pe recurent, întrucât dispozițiile legale a căror neconstituționalitate acesta a invocat-o nu au aplicabilitate în soluționarea cererii sale de recurs în casație în condițiile în care acesta a invocat ca și temei al cererii de recurs în casație pe care a formulat-o împotriva deciziei penale nr. 62/A din data de 20 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016 dispoziții legale din C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 385 din 04 iunie 2019, a stabilit că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce nu sunt îndeplinite în prezentul demers judiciar al recurentului.

Nu în ultimul rând, se observă că, în concret, chiar dacă excepțiile de neconstituționalitate ar fi admise, acestea nu ar face admisibil recursul în casație, din cauza considerentului definitiv reținut de către judecătorul de filtru referitor la schimbarea situației de fapt în ceea ce privește formularea pretențiilor părții civile, prin motivele de recurs în casație invocate.

Concluzionând, în condițiile în care remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de petentul A. în concordanță cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, cu aplicabilitate directă asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză, instanța supremă apreciază că, în mod corect a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, soluția dispusă prin încheierea recurată fiind, în aceste limite, legală.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 aprilie 2025.