ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 489 din data de 02.08.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Timiș, cu privire la inculpatul A., s-a dispus condamnarea acestuia la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen.

În temeiul art. 367 alin. (1) C. pen., art. 67 alin. (1) C. pen., s-au aplicat inculpatului pedepsele complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și n), alin. (2) C. pen., pentru o perioadă de 3 ani, cea din urmă restricționând dreptul acestuia de a comunica cu coinculpații B. și C. ori de a se apropia de aceștia, la mai puțin de 20 m.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-au fost interzise inculpatului, cu titlu de pedepse accesorii, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și n) C. pen., pe durata și în condițiile prev. de art. 65 alin. (3) C. pen.

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (2 acte materiale: părți civile D. și E.);

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părți civile F., familia G., H., I. și J. și K.);

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 228 alin. (1) C. pen., art. 229 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen. și alin. (2) lit. b) C. pen. (parte civilă L.);

- 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), e) alin. (2) lit. b) C. pen., rap. la art. 2561 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale: părți civile M. S.R.L. Drobeta Turnu Severin, N. S.R.L Zalău, O., P. și Q.;

S-a constatat că motivele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru 5 acte materiale în loc de 9, câte i-au fost reținute prin încheierea de schimbare a încadrării juridice din data de 10.03.2021 (pct. vechiul c.2), au fost expuse în secțiunea încadrării juridice la pct. V.e.2.5.

- 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prev. de, art. 342 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prev. de art. art. 221 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), art. 40 alin. (1) C. pen., au fost contopite aceste pedepse cu pedepsele aplicate prin prezenta, iar inculpatul A. va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 8 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 5 ani și 11 luni închisoare urmând ca, în final, să execute 13 ani și 11 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1), art. 67 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și n), alin. (2) C. pen., respectiv interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, interzicerea dreptului de a deține, purta și folosi orice categorie de arme și interzicerea de a comunica cu coinculpații B. și C. ori de a se apropia de aceștia, la mai puțin de 20 m, pentru o perioadă de

3 ani; potrivit prev. art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., aceasta începe să curgă după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 45 alin. (5), art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și n) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme și dreptul de a comunica cu coinculpații B. și C. ori de a se apropia de aceștia, la mai puțin de 20 m, pe durata și în condițiile prev. de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.., art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii, a arestării preventive și a arestului la domiciliu de la data de 30.01.2014 până la data de 05.02.2014 și de la 22.12.2017 până la 11.02.2018.

După rămânerea definitivă a hotărârii, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 cu ref. la art. 342 C. pen., s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 5 alin. (5) cu rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, i s-a adus la cunoștință inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

Prin decizia penală nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curți de Apel Timișoara, secția penală, cu privire la inculpatul A., s-a redus pedeapsa principală aplicată de către prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen., de la 8 ani închisoare la 6 ani închisoare.

S-a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de către prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), e), alin. (2) lit. b) C. pen., rap. la art. 256

1

C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale: părți civile M. S.R.L. Drobeta Turnu Severin, N. S.R.L Zalău, O., P. și Q., de la 7 ani închisoare la 5(cinci) ani închisoare.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a menținut restul pedepselor principale, aplicate de prima instanță inculpatului A., după cum urmează:

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (2 acte materiale: părți civile D. și E.);

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părți civile F., familia G., H., I. și J. și K.);

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat, prev. de art. 48 C. pen., rap. la art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen. și alin. (2) lit. b) C. pen. (parte civilă L.);

- 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prev. de, art. 342 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit după regulile concursului de infracțiuni pedepsele principale sus-menționate aplicate inculpatului A.; după cum urmează: s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 5 ani închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare în regim de detenție.

Hotărârea instanței de apel a fost comunicată către inculpatul A. la data de 24 decembrie 2021 și celorlalte părți din dosar.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A. la data de 22 aprilie 2025 (prin apărător ales, av. R. din cadrul S., cu sediul în jud. Bihor., cu împuternicire avocațială).

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. la data de 22 aprilie 2025 a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara la data de 23 mai 2025 și celorlalte părți din dosar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 23 iulie 2025. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererii de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 30 septembrie 2025.

Prin cererea scrisă, s-a menționat că se formulează recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul cu nr. x/2018, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat faptă prevăzută și pedepsită de art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părți civile F., familia G., H., I., J. și K.- faptă săvârșită la data de 01.11.2013, 02.11.2013 și epuizată la data de 11.12.2013), având în vedere încălcarea normelor de drept aplicabile cu referire la incidența prescripției răspunderii penale (în cauză intervenind prescripția răspunderii penale), având în vedere deciziile Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și nr. 358/2022, respectiv Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și recursul în interesul legii din 20.01.2025, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 50/2025. S-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. - când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate și rejudecând, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., în ceea ce privește infracțiunea de furt calificat faptă prevăzută și pedepsită de art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părți civile F., familia G., H., I., J. și K. - faptă săvârșită la data de 01.11.2013, 02.11.2013 și epuizată la data de 11.12.2013), încetarea procesului penal având în vedere intervenirea prescripției răspunderii penale conform art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., iar, în subsidiar, casarea deciziei penale cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Recurentul a susținut că prezentul recurs în casație îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prev. de art. 434 - 438 C. proc. pen.., întrucât privește o decizie pronunțată de Curtea de Apel Timișoara ca instanță de apel, calea de atac este exercitată în termenul legal de 30 de zile, inculpatul are calitatea procesuală prevăzută de lege pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac, din cerere rezultă toate atributele de identificare prev. de art. 437 C. proc. pen.., iar decizia este susceptibilă de un asemenea recurs, neaflându-ne în situațiile prev. de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.

Așadar, s-a solicitat admiterea în principiu a prezentului recurs în casație, fiind îndeplinite condițiile art. 440 C. proc. pen.. și suspendarea executării pedepsei, în condițiile art. 441 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casație, apărarea a susținut că, având în vedere că datele săvârșirii faptelor care intră în conținutul infracțiunii continuate, respectiv 01.11.2013, 02.11.2013 și 11.12.2013, momentul epuizării infracțiunii este la data de 11.12.2013, aceasta fiind și data de la care curge în mod efectiv termenul de prescripție. Limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de furt calificat în varianta reținută inculpatului sunt 2-7 ani închisoare. Termenul general de prescripție, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. este de 8 ani. Data împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la data de 11.12.2021 (11.12.2013 + 8 ani), deci anterior momentului soluționării definitive a cauzei, prin Decizia nr. 1439/21.12.2021.

În raport de limitele și obiectul judecății, apărarea a arătat că în momentul pronunțării deciziei în apel intervenise prescripția răspunderii penale în raport de această faptă imputată inculpatului, ca urmare a aplicării deciziilor Curții Constituționale a României nr. 297/0018 și nr. 358/2022 care au reconfigurat modalitatea de operabilitate a prescripției, în sensul descalificării oricărui mecanism de întrerupere a cursului prescripției pe această perioadă.

Astfel, în lipsa unui caz procesual de întrerupere, termenul general de prescripție în raport de această infracțiune, conform apărării, este data de 11.12.2021. Așadar, s-a susținut că, la data pronunțării deciziei în apel de către Curtea de Apel Timișoara, la 21.12.2021, pentru această infracțiune, termenul de general de prescripție era împlinit, sens în care ar fi trebuit să se dispună o soluție de încetare a procesului penal. S-a arătat că inculpatul a mai învederat aceste aspecte pe calea unei contestații în anulare, soluționată anterior recursului în casație prin care a solicitat să se dispună o soluție de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale în raport de momentul pronunțării unei hotărâri definitive. Această solicitare a fost respinsă de către instanță, fiind apreciată ca neîntemeiată cererea condamnatului de a se constata împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, la data pronunțării deciziei contestate, și pentru infracțiunea de furt calificat în formă continuată. La calculul termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie să se țină seama și de durata de 60 de zile în care a operat suspendarea cursului prescripției răspunderii penale în baza art. 43 alin. (8) din Decretul Președintelui României nr. 240/14.04.2020 (de la data de 16 martie 2020 până la data de 14 mai 2020 inclusiv). Apărarea a arătat că este în dezacord cu prorogarea acestui curs al prescripției răspunderii penale, cu încă 2 luni, în condițiile art. 156 C. pen., întrucât se consideră că acel context pandemic de la nivelul anului 2020 a generat o cauză de suspendare a cursului prescripției, atât prin prisma unor decrete prezidențiale (asimilate în mod nelegal cu natura juridică a unor "legi"), cât și prin faptul că aceasta s-ar fi obiectivat într-o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a făcut imposibilă continuarea procesului penal. În susținerea caracterului nelegal al soluției de condamnare pronunțate împotriva inculpatului, în contextul în care termenul general de prescripție era deja împlinit, apărarea a reiterat faptul că orice încercare de a justifica prelungirea acestuia prin invocarea suspendării cursului prescripției pe durata stării de urgență este inadmisibilă în drept.

Astfel, deși prin art. 43 alin. (8) din Decretul Președintelui nr. 195/2020 și art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 s-a instituit o presupusă suspendare "de drept" a prescripției răspunderii penale pe durata a 60 de zile, aceasta nu poate produce efectele juridice urmărite, întrucât decretele nu au putere de lege în sens constituțional.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 152/2020, decretele prezidențiale de instituire a stării de urgență sunt acte administrative cu caracter normativ, și nu legi, în sensul art. 115 alin. (1)-(7) din Constituție, neputând astfel reglementa norme cu efecte în materia dreptului penal material. Curtea Constituțională a subliniat că:

"Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca Președintele să poată adopta norme cu putere de lege, ar fi prevăzut în mod expres această posibilitate. În schimb, Constituția prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare (art. 61), iar intervenția legislativă în situații excepționale aparține exclusiv Guvernului, prin ordonanțe de urgență."

În continuare, Curtea Constituțională a reținut că nicio dispoziție din O.U.G. nr. 1/1999 sau din Constituție nu conferă Președintelui atribuția de a suspenda cursul prescripției penale, o măsură care afectează substanțial drepturile fundamentale, cum este dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil (art. 6 CEDO). Mai mult, chiar dacă decretele prezidențiale au fost aprobate prin Hotărârile Parlamentului nr. 3/2020 și nr. 4/2020, aceasta nu echivalează cu transformarea lor într-o lege în sens formal. Parlamentul a încuviințat doar instituirea stării de urgență, iar în lipsa unei legi în sens formal, măsura suspendării cursului prescripției rămâne inaplicabilă în drept. Prin urmare, conform apărării, orice calcul al termenului de prescripție care include această perioadă este fundamental eronat și contrar jurisprudenței constituționale în materie.

În acest context, potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. (13) din Decretul Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau în care procesul penal este suspendat potrivit decretului, prescripția răspunderii penale se suspendă. Suspendarea a fost considerată a-și produce efecte de drept fără a fi necesară emiterea unei ordonanțe sau a unei încheieri în acest scop. Prin cele două decrete prezidențiale s-a reglementat suspendarea pe o durată totală de 60 de zile a cursului prescripției răspunderii penale.

Or, conform apărării, în ceea ce privește conceptul de "lege" prin decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în M.Of. nr. 416 din 10 mai 2004, Curtea Constituțională a reținut că aceasta are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau cel organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea art. 61 alin. (1) din Constituție, conform cărora "Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării" cu prevederile din art. 76, 77 și 78 potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării către Președintele României și intră în vigoare la 3 zile după publicarea ei în M.Of. al României, Partea I, dacă în conținutul său nu este prevăzută o dată ulterioară.

În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

Astfel, conform apărării, ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Mai mult, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, "dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative", iar potrivit alin. (7) a] aceluiași articol ordonanțele de urgență "cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...) ". Astfel, în cazul în care suspendarea cursului termenului prescripției răspunderii penale nu s-ar raporta la un act normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situația ca în care în domeniul dreptului penal să fie edificate norme care au impact în antrenarea răspunderii penale, atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe ale statului.

S-a arătat de către apărare că în Decizia nr. 405/2016 Curtea Constituțională reține că, în jurisprudența sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire Ia politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. Totodată, Curtea Constituțională a reținut că nu are competența de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența acestei autorități constituționale (Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014).

Pe cale de consecință, apărarea a apreciat că singurul mecanism juridic prin care poate fi adoptată o dispoziție legală menită să suspende cursul prescripției răspunderii penale, în acord de teza I a art. 156 C. pen., este cel prin care o asemenea normă este cuprinsă într-o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență (legislație primară) și nu în orice act normativ emis de diferite instituții ale statului și care se încadrează în sfera infra legală conform celor expuse anterior.

Referitor la aspectele procedurale, apărarea a susținut că recursul în casație este promovat în termenul legal de 30 de zile de la momentul accesibilității asupra căii de atac prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., potrivit deciziei Curții Constituționale din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial la 11 aprilie 2025.

În legătură cu respectarea termenului pentru exercitarea recursului în casație, s-a arătat că în prezenta cauză au trecut mai mult de 30 de zile de la momentul comunicării deciziei către inculpatul A.. Apărarea consideră, însă, că, în raport de problema de drept ridicată, neratificată încă de practica judiciară, se impune reevaluarea momentului de la care trebuie avut în vedere debutul celor 30 de zile în formularea recursului. În acest context, se observă că mijlocul procesual adecvat pentru corijarea situației juridice în care se află inculpatul A. a fost deferit justițiabililor începând cu data de 11 aprilie 2025, fiind data publicării în M.Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 50/2025. S-a apreciat că acest moment reprezintă pentru persoana condamnată A. momentul de debut al celor 30 de zile pentru ieșirea din pasivitate și promovarea recursului în casație. În acest sens, s-a făcut trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 932/2006 din 19.01.2007 prin care se reține cu titlu de principiu faptul că "primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal " (în acest caz problema juridică viza intervenirea unui alt caz ce se opunea angajării răspunderii penale).

Conform apărării, în Decizia nr. 508/2014 a Curții Constituționale, la paragraful 24 s-a reținut că s-a pronunțat o soluție asemănătoare prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că art. 320 C. proc. pen.. este neconstituțional în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. O dispoziție legală ce a comportat abordări similare se regăsește și în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, s-a reținut că principiul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile are efecte asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare și a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent defaza în care se află judecarea procesului penal".

La nivelul jurisprudenței Curții Constituționale s-a arătat cu titlu de principiu faptul că "hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să își prelungească existența, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat". Or, faptul că s-a dispus o condamnare a inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate în ciuda faptului că dreptul pozitiv ar fi impus o soluție de încetare a procesului penal în raport de respectiva infracțiune de furt calificat, nu reprezintă altceva decât expresia unei hotărâri întemeiate pe o eroare judiciară, care în opinia aceleiași Curți "nu trebuie să își prelungească existența, chiar dacă este investită cu puterea lucrului judecat.

De asemenea, apărarea a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului unde se arată că "atingerea adusă autorității de lucru judecat trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase". Raportat la motivele invocate, s-a apreciat că cetățenii să fie egali în fața legii, lucru statuat inclusiv de către Curtea Constituțională. Pe cale de consecință, este de datoria instanțelor naționale să constate că cetățenii sunt egali în fața legii și acolo unde s-a indicat de către Curtea Constituțională că s-a pronunțat o hotărâre nelegală, efectele acesteia să înceteze având în vedere că nu există nicio justificare rezonabilă pentru ca situația unor persoane aflate în situații similare să le fie aplicat un tratament juridic distinct.

Practic, declararea neconstituționalității unui text de lege, reprezintă un aspect de ordin public și nu unul care ocrotește un interes particular, astfel încât să poată fi limitată aplicabilitatea unei decizii a Curții Constituționale doar celor care au apucat să se judece mai târziu.

Chiar în cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr. 50 din 18 feb. 2025 se reține că la paragraful 46 se reține că "doar potrivit legislației procesual penale în vigoare persoana condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu dispune de temeiul legal necesar pentru a promova o cale atac (respectiv cea a recursului în casație), în condițiile în care prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare pronunțată în privința sa în mod greșit nu a fost dispusă soluția încetării procesului penal. Consecința acestei configurații legislative este cea a menținerii unei soluții de condamnare nelegală. Or, condamnarea unei persoane la o pedeapsă privativă sau neprivativă de libertate are însemnate repercusiuni asupra existenței acesteia, răsfrângându-i exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale pentru perioade de timp considerabile, respectiv până la momentul reabilitări".

Pe cale de consecință, apărarea a apreciat că printr-un echivalent juridic în temeiul art. 6 din CEDO, promovarea prezentului recurs în casație respectă condiția termenului de 30 de zile, calculat de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale din 18 februarie 2025 referitor la admisibilitatea cazului invers de recurs prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Totodată, ca o chestiune subsidiară ce ține de promovarea recursului în casație în termen de 30 de zile, apărarea a apreciat că trebuie avute în vedere și art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., care reglementează un corp comun în materie, atunci când dispozițiile procesual penale nu prevăd altfel.

Apărarea a susținut că se impune repunerea în termenul de declarare a recursului în casație având în vedere data la care s-a reglementat motivul de casare prev. art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. cu referire la cazul în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal, adică la un moment ulterior pronunțării deciziei în apel.

Așadar, s-a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului în casație și să se constate că recursul în casație este formulat cu respectarea termenului de 30 de zile.

Totodată, s-a anexat recursului în casație excepția de neconstituționalitate a art. 156 alin. (1) C. pen. potrivit căruia "cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal", apreciind că acestea sunt neconstituționale din perspectiva a două aspecte De asemenea, apărarea a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 435 C. proc. pen.. care prevăd faptul că "recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel".

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casație este formulată cu încălcarea art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. ceea ce face lipsită de relevanță juridică cererea de repunere în termenul de recurs în casație. Condiția prevăzută de art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., respectiv interdicția formulării unei cereri de recurs în casație, în cazul în care o cerere anterioară a fost respinsă, determină respingerea ca inadmisibilă a unei noi cereri de recurs în casație, indiferent dacă aceasta a fost sau nu formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.., după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Recurentul a menționat explicit faptul că recursul în casație vizează decizia penală nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, care a mai fost atacată anterior cu un recurs în casație. Totuși, din actele dosarului rezultă că această decizie a fost modificată prin decizia nr. 79/CA din 21 martie 2023, ca urmare a admiterii unei contestații în anulare de către Curtea de Apel Timișoara. Deși decizia inițială a suferit modificări, dispozițiile avute în vedere de recurent au rămas, însă, nemodificate în urma admiterii contestației în anulare. Astfel, decizia pronunțată în contestație în anulare menține pedeapsa aplicată pentru furt calificat în forma continuată (3 acte materiale: părți civile F., familia G., H., I., J. și K.), astfel că sunt incidente interdicțiile de formulare a unui nou recurs în casație.

În subsidiar, chiar în cazul în care s-ar considera că decizia din contestație în anulare este decizia vizată de recurent, repunerea în termenul de recurs în casație nu are suport legal, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare.

În conformitate cu prevederile art. 440 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen..:

(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.

(2) Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 C. proc. pen.., instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

(4) În cazul în care instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen.., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

Din examinarea dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă că recursul în casație este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, privind admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă procesuală, se examinează condițiile de admitere în principiu a recursului în casație, care rezultă din art. 434, art. 435, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen.. Astfel, se verifică dacă hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casație, dacă cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de lege și de o persoană care are calitate procesuală activă, dacă cererea este motivată sau are conținutul prevăzut de lege, dacă sunt invocate și motivate cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.. și dacă procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casație.

Înalta Curte reține că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

În ceea ce privește cerințele de formă, cererea de recurs în casație cuprinde prenumele, domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată (decizia penală cu nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul cu nr. x/2018) și are aplicată semnătura avocatului, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.

În cauză, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., susținându-se că inculpatul A. a fost condamnat în mod greșit pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat faptă prevăzută și pedepsită de art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părți civile F., familia G., H., I., J. și K. - faptă săvârșită la data de 01.11.2013, 02.11.2013 și epuizată la data de 11.12.2013), având în vedere încălcarea normelor de drept aplicabile cu referire la incidența prescripției răspunderii penale (în cauză intervenind prescripția răspunderii penale), în raport de deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Recursul în interesul legii din 20. 01. 2025, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 50/2025.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curți de Apel Timișoara, secția penală inculpatul A. a mai formulat recurs în casație la data de 13 ianuarie 2022, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.., care a fost soluționat prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind respins ca nefondat.

Așadar, aceasta este cea de-a doua cerere de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curți de Apel Timișoara, secția penală, prin care s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Potrivit art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., în cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Având în vedere că recurentul A. a mai formulat o cerere de recurs în casație la data de 13 ianuarie 2022, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.., soluționată prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 438 alin. (3) C. proc. pen.

În subsidiar, în ceea ce privește solicitarea recurentului de repunere în termenul de declarare a recursului în casație, Înalta Curte reține că recurentul nu a fost parte în niciuna dintre deciziile menționate. Totodată, prin Decizia nr. 656/2019 a Curții Constituționale a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a art. 435 C. proc. pen.., Curtea Constituțională reținând că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția.

Instanța de contencios constituțional a apreciat că declararea, în mod condiționat, a recursului în casație - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de-o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casație, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Se constată că în cuprinsul cererii inițiale de recurs în casație recurentul inculpat A. nu a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. și nu a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, astfel că nu se poate reține incidența în cauză a Deciziei nr. 50/2025 a Curții Constituționale.

Referitor la excepțiile de neconstituționalitate invocate, se constată că prin încheierea din 14 octombrie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2025, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. pen. și art. 435 C. proc. pen.

Față de cele ce preced, observând că recurentul A. a formulat o nouă cerere de recurs în casație, este îndeplinită condiția prevăzută de art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., întrucât acesta a mai declarat un recurs în casație soluționat prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, astfel că nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru aceste considerente, potrivit art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 79/CA din 21 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 79/CA din 21 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.