ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 622/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 rep. s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpata A., în dosarul x/2024, aflat pe rolul Curții de Apel București.

Pentru a dispune această soluție, judecătorul instanței de fond la data de 25.04.2025, inculpata A. a depus la dosarul cauzei, în scris, o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 52 din C. proc. pen. sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din C. civ., solicitarea inculpatei fiind pusă în discuția părților și a Ministerului Public la termenul din data de 06.06.2025.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, inculpata a arătat că lămurirea elementelor de tipicitate subiective și obiective a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată depinde de determinarea patrimoniului afectat, iar această determinare trebuie făcută prin raportare la natura juridică a convenției, respectiv regulile prevăzute de mandatul avocațial reglementat de legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat și dispozițiile prevăzute de art. 2009-2024 din C. civ.

Totodată, cu privire la aplicarea dispozițiilor prevăzute art. 244 din C. pen., inculpata a criticat practica organelor judiciare, opinând că textul este aplicat într-un mod extensiv și abuziv.

A mai susținut că, întrucât actualul C. pen. a intrat în vigoare ulterior C. civ., interpretarea trebuie să se raporteze la noțiunile specifice dreptului civil. În acest sens, a arătat că utilizarea unor termeni și noțiuni proprii dreptului pozitiv nu se poate face în lipsa unei motivări justificate, iar recurgerea la termeni și noțiuni autonome nu este permisă atunci când situația juridică nu o impune.

În susținerea acestei perspective, inculpata a invocat jurisprudența Curții Constituționale, arătând că instanța a reținut, în ceea ce privește art. 301 alin. (1) lit. c) din C. pen., că sintagma "raporturi comerciale" este lipsită de claritate și previzibilitate, nepermițând determinarea exacta a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese.

În continuare, inculpata a susținut că noțiunea de "raporturi specifice celor dintre profesioniști" este mai clară și mai previzibilă decât sintagma "raporturi comerciale", utilizată de legiuitor.

A mai arătat că potrivit art. 3 alin. (2) din C. civ. "sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere", iar art. 3 alin. (3) din C. civ. doar explică ce înseamnă exploatarea unei întreprinderi. În acest sens, a invocat și doctrina de specialitate care a delimitat sfera persoanelor ce intră, de regulă, în categoria profesioniștilor: persoanele fizice, precum sunt comercianții, persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii individuali sau familiali si persoanele care exercita profesii reglementate sau liberale; persoanele juridice, precum societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, regiile autonome, societățile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice.

Inculpata a susținut că, deși aceste orientări pot oferi repere generale, nici C. civ. și nici legislația de punere în aplicare nu conțin o definiție clară a profesionistului, iar legea nu prevede criterii extinse de stabilire sau identificare a acestuia.

În susținerea excepției de neconstituționalitate la termenul din data de 06.06.2025, inculpata a arătat că infracțiunea de înșelăciune este specifică raporturilor comerciale, însă avocații nu sunt persoane fizice autorizate. Mai mult decât atât, din punct de vedere legal, a precizat că sunt persoane fizice autorizate numai cu privire la raporturile cu Ministerul Finanțelor Publice, însă astfel cum Ministerul Public a înțeles să descrie fapta, nu poate fi vorba de o infracțiune de înșelăciune în cauză.

Referitor la admisibilitatea solicitării de sesizare a Curții Constituționale instanța a reținut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Instanța a apreciat că nu este îndeplinită condiția ca dispoziția legală să aibă legătură cu cauza.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții constituționale instanța a constatat că, potrivit actului de sesizare, inculpata este acuzată, în esență, că le-ar fi indus în eroare pe persoanele vătămate, prin prezentarea unor situații mincinoase ca fiind adevărate, respectiv, că le va acorda asistență juridică în dosarele civile pe care acestea le aveau pe rolul instanțelor, cu scopul de a obține foloase injuste, constând în onorariile necuvenite, fapte ce ar fi condus la producerea în patrimoniul persoanelor vătămate a unor prejudicii echivalente onorariilor încasate.

Așadar, trimiterea în judecată a inculpatei este întemeiată strict prin raportare la dispozițiile art. 244 din C. pen. care incriminează infracțiunea de înșelăciune, niciunde în cuprinsul rechizitoriului, nefiind făcute referire la dispozițiile art. 3 din C. civ. care, de altfel nu ar avea nicio influență cu privire la stabilirea elementelor de tipicitate obiective și subiective, instanța nefiind învestită cu o cauză ce vizează răspunderea contractuală.

În concluzie, instanța de fond a considerat că excepția invocată de inculpata A. nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât nu vizează o dispoziție legala a cărei încălcare intră în conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, și deci, și în ipoteza în care, Curtea constituțională ar admite excepția de constituționalitate și ar statua că soluția legislativă cuprinsă în C. civ. este neconstițuională, acest fapt nu ar avea niciun efect asupra situației juridice a inculpatei care este trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune.

*****

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs petenta A..

Dosarul de recurs fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 03.09.2025, sub nr. x/2025, fiind stabilit termen în cauză la data de 23.09.2025, ocazie cu care s-au luat concluziile recurentei și ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părții introductive a prezentei decizii.

Examinând recursul formulat în cauză de recurenta A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din lege:

a) calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (recurenta A.), în fața unei instanțe judecătorești (Curtea de Apel București) învestite cu soluționarea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., de profesie avocat, pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de înșelăciune, fapte prevăzute de art. 244 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.) și art. 244 alin. (1) cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale cu privire la persoana vătămată C.) cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții din C. civ. în vigoare, respectiv art. 3 alin. (2) din C. civ., constatându-se îndeplinită și condiția ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional.

Ca atare, Înalta Curte reține că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către recurenta A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior aceste texte de lege.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Legătura cu soluționarea cauzei privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

În concret, recurenta A. a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din C. civ., apreciind că potrivit dispoziției legale criticate, infracțiunea de înșelăciune, pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, este specifică raporturilor dintre profesioniști, iar pentru a stabili forma de vinovăție în vederea soluționării cauzei, recurenta a apreciat că trebuie stabilit dacă practicienii profesiei de avocat se încadrează în noțiunea de profesioniști sau nu, întrucât profesioniștii sunt prezumați a acționa în raporturile juridice cu intenție.

Înalta Curte reține că aspectele invocate în susținerea excepției vizează în realitate o chestiune de interpretare și aplicare a legii, nu o problemă de neconstituționalitate, recurenta exprimându-și nemulțumirea față de inexistența unei definiții clare a noțiunii de "profesionist", în sensul dacă aceasta se aplică sau nu avocaților.

Se constată că, prin excepția invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci se susțin aspecte care țin de modificarea legislativă a unor texte de lege pe care autorul excepției le contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu și Curții Constituționale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.

În acest context, Înalta Curte notează că, în cauză, recurenta nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Or, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Astfel, având în vedere obiectul cauzei, cadrul procesual și stadiul concret al cauzei în cadrul căreia s-a formulat cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte constată că, indiferent de soluția ce ar fi pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale nu va produce niciun efect juridic cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Mai mult, Înalta Curte constată faptul că, din concluziile scrise aflate la dosarul de fond și din cele expuse oral în fața instanței de control judiciar, nu reiese nicio critică de neconstituționalitate, recurenta neindicând niciun text din Constituția României care ar fi încălcat. Se poate totuși observa că, în fața instanței de fond, prin concluziile orale, aceasta a invocat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din C. civ. în opinia sa, ar încălca dispozițiile prevăzute de art. 45, art. 135, art. 136 și art. 41 din Constituție, concluzii pe care nu le-a susținut și în fața instanței supreme.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de către recurentă în scopul și finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, se apreciază că excepția invocată nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.

În consecință, apreciind că nu există motive de reformare a soluției primei instanțe din cuprinsul încheierii de ședință din 18 iulie 2025 a Curții de Apel București, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurentul inculpat A..

Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva încheierii din data de 18.07.2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurenta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2025.