ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 333/2025

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea instituției pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data scadenței obligației de plată aferentă fiecărei luni, până la plata efectivă a sporului.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 7 alin. (l) din Legea nr. 56/2020, O.M.S. nr. 1070/2020, art. 1.535 alin. (l) C. civ. și art. 2 din O.U.G. nr. 13/2011.

Pârâtul Spitalul Județean de Urgență J, în termen legal, a formulat cerere de chemare în garanție a Casei de Asigurări de Sănătate Botoșani, motivat de faptul că, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligată să despăgubească Spitalul Județean de Urgență J cu suma care face obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 247 din 19 martie 2024, Tribunalul Botoșani a respins excepția nulității cererii invocată de pârât, prin întâmpinare și a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, fiind obligat pârâtul Spitalul Județean de Urgență J la calcularea și plata sporului solicitat, în procent de 20% pentru perioada 07.04.2020-14.06.2020 și 10% pentru perioada 15.06.2020-14.08.2020, raportat la perioada lucrată de fiecare reclamantă în parte, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data scadenței obligației de plată aferentă fiecărei luni, până la plata efectivă a sporului.

Totodată, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârât și a fost obligată Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani să pună la dispoziția pârâtului sumele necesare achitării drepturilor bănești solicitate de reclamante.

Prin decizia civilă nr. 665 din 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă, a fost respins apelul formulat de chemata în garanție ca nefondat.

3.1. Împotriva acestei decizii, chemata în garanție Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate.

Recurenta-chemată în garanție consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 190 – 192, art. 255 și art. 258 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare în ceea ce privește finanțarea cheltuielilor de personal.

Sub acest aspect, recurenta-chemată în garanție a susținut că spitalele publice sunt finanțate integral din venituri proprii și funcționează pe principiul autonomiei financiare, relația dintre furnizorul de servicii medicale, respectiv spitalul și casa de asigurări este de natură civilă și se desfășoară pe bază de contract, iar sumele încasate de spital de la Casa de Asigurări de Sănătate, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate în baza contractului încheiat, fac parte din veniturile spitalului.

Recurenta-chemată în garanție a arătat că pentru creșterile salariale acordate personalului din spitale pentru care s-a prevăzut în actele normative respective că se asigură prin transferuri din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani a încheiat contracte distincte cu Spitalul Județean de Urgență J, fiind finanțate din sume prevăzute în mod distinct în bugetul Casei de Asigurări de Sănătate Botoșani.

Însă, pentru sumele aferente sporului solicitat de reclamante, nefiind nicio reglementare legală care să prevadă ca sursă de finanțare Fondul național unic de asigurări de sănătate, nu au fost alocate sume în bugetul Casei de Asigurări de Sănătate Botoșani pentru plata acestui spor și, pe cale de consecință, nu a fost încheiat un contract cu acest obiect.

În opinia recurentei-chemate în garanție, în sprijinul susținerii că nu a existat temei legal pentru finanțarea acestor sporuri din Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate este chiar modificarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 prin Legea nr. 281/18.10.2023, având următorul cuprins: „personalul medical prevăzut la art. 2 alin. (1) care execută, conduce sau coordonează misiuni și sarcini de serviciu în condiții de pericol deosebit beneficiază, pe perioada stării de urgență, instituită astfel prin decret, precum și pentru o perioadă de 3 luni de la data încetării stării de urgență, de un spor de până la 30%, calculat la salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție, suportat din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate prin bugetul de stat”.

Referitor la prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 70/2020, recurenta-chemată în garanție a susținut faptul că instanțele anterioare, în mod greșit, nu au sesizat că se referă la plata în continuare a drepturilor salariale dobândite în anii 2018 și 2019, care erau plătite de Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani pe baza unor contracte aflate în derulare.

Potrivit recurentei, obligația de finanțare din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate a acestor influențe financiare s-a născut abia la data de 18 octombrie 2023 când a fost modificată Legea nr. 56/2020.

Prin urmare, Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate, actualizate cu indicele de inflație și a dobânzii legale penalizatoare anterior acestei date.

3.2. Împotriva aceleiași decizii, pârâtul Spitalul Județean de Urgență J a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește calea de atac prevăzută în dispozitivul deciziei.

În motivare, recurentul pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a dat decizia cu recurs, întrucât din dispozițiile art. 269 și art. 270 din C. muncii raportat la art. 97 C. proc. civ. rezultă că în cazul conflictelor de muncă hotărârile primei instanțe sunt supuse doar apelului.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de chemata în garanție Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani, recurentul-pârât Spitalul Județean de Urgență J a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de pârât, recurenta-chemată în garanție a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 19 august 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 31 decembrie 2024 s-a fixat termen la 13 februarie 2025.

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește admisibilitatea recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 460 C. proc. civ. nu rezolvă în mod expres problema de a ști care este calea de atac atunci când prin aceeași hotărâre s-a soluționat o cerere principală supusă numai apelului (în speță, acțiunea promovată de reclamante, care face parte din categoria cererilor privind conflictele de muncă), dar și o cerere incidentală supusă atât apelului, cât și recursului (respectiv cererea de chemare în garanție prin care s-a solicitat despăgubirea pârâtului de către chemata în garanție cu suma de bani care face obiectul cererii de chemare în judecată, având natura unui litigiu civil), în acest caz nefiind întrunite condițiile pentru aplicarea principiului accesorium sequitur principale („accesoriul urmează principalul”).

În această ipoteză, hotărârea trebuie să fie supusă în întregul ei atât apelului, cât și recursului, în termenele de drept comun, urmând să fie aplicate prin analogie prevederile art. 460 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Aplicarea prin analogie a dispozițiilor legale anterior evocate în ipoteza menționată nu contravine principiului potrivit căruia legea specială este de strictă interpretare și aplicare, întrucât, în reglementarea actuală, art. 10 C. civ. limitează aplicarea acestui principiu la legile speciale prin care se restrânge exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile. Or, dispozițiile speciale ale art. 460 alin. (3) și (5) C. proc. civ. au ca efect extinderea exercițiului dreptului de exercitare a căilor de atac.

Examinând, cu prioritate, excepția lipsei de interes a recurentului-pârât Spitalul Județean de Urgență J în promovarea căii de atac a recursului, excepție invocată din oficiu, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Interesul este o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii în justiție. Acesta reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I C. proc. civ.

Cerința actualității interesului, ca o componentă a acestei condiții de fond a acțiunii, trebuie să se verifice nu numai la data sesizării instanței, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la oricare dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac etc.).

Conform art. 458 C. proc. civ.: „căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (...)”.

Așadar, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii în procedura specifică.

Instanța supremă reține că interesul promovării recursului de către pârât nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, în sensul că acesta nu poate justifica un interes în exercitarea căii de atac, întrucât este partea care a câștigat procesul.

Astfel, prin hotărârea pronunțată de prima instanță s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, pârâtul fiind obligat la calcularea și plata sporului solicitat de fiecare dintre reclamante, actualizat cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data scadenței obligației de plată aferente fiecărei luni, până la plata efectivă a sporului. Totodată, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârât și a fost obligată Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani să pună la dispoziția acestuia sumele necesare achitării drepturilor bănești solicitate de reclamante.

Împotriva hotărârii primei instanțe, chemata în garanție a declarat apel, care a fost respins prin decizia nr. 642 din 18 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă, în dosarul nr. x/40/2023.

Așa fiind, recursul pârâtului declarat împotriva acestei decizii este lipsit de finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluția consacrată jurisprudențial în atare situații este aceea a respingerii cererii ca fiind lipsită de interes.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență J împotriva deciziei civile nr. 665 din 19 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat de chemata în garanție Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-chemate în garanție privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 190 – 192, art. 255 și art. 258 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind finanțarea cheltuielilor de personal, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În opinia recurentei-chemate în garanție pentru plata sporului solicitat de reclamante nu au fost alocate sume în bugetul Casei de Asigurări de Sănătate Botoșani și, pe cale de consecință, nu a fost încheiat un contract cu acest obiect, întrucât nu exista nicio reglementare legală care să prevadă ca sursă de finanțare Fondul național unic de asigurări de sănătate.

În acord cu cele reținute de instanța de prim control judiciar, Înalta Curte constată că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 raportat la art. 190-192 din Legea nr. 95/2006, sursa de finanțare pentru cheltuielile de personal ale spitalelor publice este asigurată prin casele de asigurări de sănătate, care gestionează Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 70/2020, în vigoare de la 14 mai 2020, influențele financiare determinate de creșterile salariale pentru personalul medical și nemedical din unitățile sanitare publice se suportă din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, prevăzut expres la art. 10 din același act normativ.

În ceea ce privește sursa de finanțare, recurenta-chemată în garanție a mai susținut că obligația de finanțare din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate a acestor sporuri s-a născut abia la data de 18 octombrie 2023, când a întrat în vigoare Legea nr. 281/2023, care a modificat Legea nr. 56/2020. Or, potrivit recurentei această lege nu este aplicabilă litigiului pendinte pentru a putea fi obligată aceasta la plata sporurilor solicitate.

Înalta Curte constată că, în mod just, instanța de apel a reținut pe lângă dispozițiile evocate și dispozițiile Legii nr. 281/2023, care a modificat art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020, potrivit cărora sumele pentru plata sporurilor solicitate de reclamante sunt suportate din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate prin bugetul de stat.

Instanța supremă reține că dispozițiile legale relevate sunt aplicabile chiar dacă modificarea legislativă a intervenit pe parcursul judecății, întrucât raporturile juridice dintre pârât și chemata în garanție, legate de finanțarea plății drepturilor salariale cuvenite reclamantelor, nu sunt finalizate.

Prin urmare, până la soluționarea definitivă de către instanța de judecată a cererii salariaților pentru obligarea angajatorului la plata sporului reglementat de art. 7 din Legea nr. 56/2020, precum și a cererii pârâtului de obligare a chematei în garanție la asigurarea fondurilor necesare plății, raportului juridic ce face obiectul litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă.

Contrar celor susținute de recurenta-chemată în garanție, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2023, prin care a fost prevăzută expres sursa de finanțare a sporurilor solicitate de reclamante, sunt de imediată aplicare.

Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 255 și art. 258 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 pe considerentul că relațiile dintre spital și casa de asigurări, fiind de natură civilă, se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că obligația chematei în garanție privind asigurarea fondurilor necesare plății sporului prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 este reglementată prin lege, nefiind necesară reglementarea acesteia printr-un contract civil.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-chemată în garanție Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani împotriva deciziei civile nr. 665 din 19 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de chemata în garanție Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani împotriva deciziei civile nr. 665 din 19 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă, ca nefondat.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență J împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2025.