ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2143/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la data de 05.12.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta A S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B SPRL, a chemat în judecată pe pârâta C S.R.L., solicitând admiterea cererii și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.441.076 lei la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea bunurilor reclamantei depozitate în halele C S.R.L. din București, str. (...), Sector 4, identificate în Anexa la Adresa nr. 1598/28.09.2021, emisă de B SPRL, lichidator judiciar al A S.A.

Prin sentința civilă nr. 2462 din data de 24.10.2023, Tribunalul București a respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A S.A.

Prin decizia civilă nr. 369A din 04.03.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, a fost admis apelul formulat de A S.A., prin lichidator judiciar B SPRL, împotriva sentinței civile nr.2462/24.10.2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și obligată C S.R.L. să plătească reclamantei suma de 1.441.076 lei.

Împotriva acestei decizii, a declarant recurs C S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2103 alin. (2) C. civ. și dispozițiile art. 1266-1269 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că prin cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă și întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, aceasta a solicitat obligarea societății recurente la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea anumitor bunuri mobile individualizate cu titlu de despăgubiri prevăzute de art. 2116 alin. (4) C. civ. Autoarea recursului precizează că prin procesul verbal de licitație înregistrat sub nr. 1284 din data de 15.09.2020, privind scoaterea la vânzare prin licitație publică cu strigare a activelor societății A S.A., recurenta a fost declarată adjudecatar al activelor imobile și mobile scoase la licitație, situate în mun. București, str. (...), sector 4, fiind astfel încheiat Actul de adjudecare înregistrat sub nr. 1487 din 06.10.2020 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1694/08.10.2020. Mai arată recurenta că pretențiile intimatei-reclamante deduse judecății sunt reprezentate de o pretinsă sumă de bani în valoare de 1.441.076 lei plus TVA, reprezentând contravaloarea bunurilor individualizate ale intimatei, pretins a fi fost depozitate în halele societății C S.R.L. și identificate în Anexa la Adresa nr. 1598/28.09.2021. Totodată, se arată că între cele două societăți nu a fost încheiat un proces-verbal de custodie sau un alt act de predare primire în care să fie identificate bunurile pretins a fi fost depozitate în incinta clădirilor recurentei care nu au făcut obiectul licitației.

În opinia recurentei, instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 2103 alin. (2) C. civ., având în vedere lipsa remiterii efective a bunurilor a căror contravaloare este pretinsă la plată. În mod greșit s-a apreciat de către curtea de apel că odată cu predarea imobilelor s-a procedat și la predarea mobilelor din incinta, cât timp acestea nu au fost individualizate, iar simpla trimitere la dispozițiile art. 7 din Contractul de vânzare nefiind suficientă pentru a se conchide că bunurile au fost remise efectiv, susține autoarea recursului.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit a admis că de la momentul evaluării bunurilor mobile pretins a se fi aflat în incinta imobilelor care au constituit obiectul vânzării, acestea au rămas în conservare în același loc, de vreme ce între data evaluării și data adjudecării au trecut mai mult de 2 luni, timp în care bunurile au fost în posesia exclusivă a intimatei-reclamante. Or, în lipsa unui proces-verbal de remitere a unor bunuri mobile determinate, nu se poate admite că este în ființă condiția de esență a nașterii unui contract de depozit valabil și legal încheiat în acord cu dispozițiile art. 2103 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, arată recurenta, intimata-reclamantă solicită contravaloarea unor bunuri foarte clar determinate a căror existență în incinta imobilelor vândute nu poate fi certificată de niciun mijloc de probă, ceea ce face ca raționamentul instanței de apel reținut în considerentele deciziei civile recurate să nu fie în acord cu prevederile art. 2103 alin. (2) C. civ. și art. 1266-1269 C. civ. Prevederile art 4 și 7 din Contractul de vânzare nr. 1694/08.10.2020 reținut de instanța de apel nu poate suplini cerința impusă de art. 2103 alin. (2) C. civ., conchide recurenta.

Concluzionând, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit a interpretat ca fiind îndeplinită cerința impusă de art. 2103 alin. (2) C. civ. cât timp aceasta nu a primit în depozit nciun bun mobil proprietatea intimatei pentru a fi titularul obligației de restituire în natură sau prin echivalent.

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 20 noiembrie 2025 instanța supremă a respins excepția nulității.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța supremă constată că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2103 alin. (2) C. civ.

Se observă că, instanța de apel, făcând aplicarea prevederilor art. 1266-1269 C. civ., a avut în vedere împrejurările care au determinat inserarea clauzei de depozit în cuprinsul contractului de vânzare încheiat între părți, stabilind astfel că prin clauza de la art. 7 lit. a) acestea au încheiat un contract de depozit având ca obiect bunurile mobile care nu au făcut obiectul vânzării. În raport de aceste rețineri, instanța de apel a apreciat că prin inserarea clauzei respective în contractul de vânzare, părțile au încheiat un contract de depozit valabil, având ca obiect depozitarea unor bunuri individualizate, iar predarea acestor bunuri s-a produs prin predarea halelor în care acestea se aflau, conform art. 4 din contract.

În acest context, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 2103 alin. (2) C. civ.: „Remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepția cazului când depozitarul deține deja bunul cu un alt titlu.”

Se constată astfel că legiuitorul a prevăzut o condiție esențială pentru a ne afla în prezența unui contract de depozit valabil încheiat, respectiv aceea de întocmire a unui înscris care să facă dovada remiterii bunurilor depozitate.

Instanța supremă constată că deși instanța de apel a reținut că în cauză, contractul de depozit nu a fost însoțit de un inventar al bunurilor date în depozit, iar părțile nu au întocmit un înscris cu privire la predarea altor bunuri decât cele vândute, cu încălcarea normei materiale reglementată de art. 2103 alin. (2) C. civ., stabilește că recurenta-pârâtă a cunoscut existența în imobile a bunurilor intimatei-reclamante, precum și valoarea stabilită de evaluator, încă de la momentul participării la licitația publică în vederea cumpărării majorității bunurilor cuprinse în raportul de evaluare.

Astfel, deși dispozițiile art. 2103 alin. (2) C. civ. instituie o condiție esențială pentru încheierea unui contract de depozit valabil, respectiv remiterea bunului, Înalta Curte constată neîndeplinirea prevederilor legale menționate, având în vedere că, în cauză, clauza de la art. 7 lit. a) inserată în contractul de vânzare-cumpărare, nu înlocuiește un proces-verbal din care să rezulte bunurile individualizate expres lăsate în depozit.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia recurată fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2103 alin. (2) C. civ. așa încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 369 A din 4 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2024.