ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2429/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 04.03.2021, sub nr. x/93/2021, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, anularea contractului de împrumut dintre reclamantă și pârât autentificat sub nr. 1792/21.11.2018 la Societatea Profesională Notarială C, în baza art. 1238 alin. (1) C. civ. pentru lipsa cauzei, iar în subsidiar, anularea contractului pentru cauză ilicită și imorală [art. 1238 alin. (2) C. civ.], în al doilea subsidiar, anularea contractului deoarece consimțământul reclamantei la încheierea acestuia a fost viciat prin dol (art. 1214 C. civ.), cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2925/07.10.2021, Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1314 A din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2925 din 07.10.2021, pronunțate de Tribunalul Ilfov - Secția civilă, care a fost schimbată în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. S-a constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. 1792/21.11.2018 de către SPN C, intervenit între reclamantă și pârât. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.984 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, dintre care suma de 5.984 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 5000 lei reprezentând onorariu de avocat. S-a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. A fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 7992,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, dintre care suma de 2992,2 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 5000 lei reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1314 A din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul B. Prin cererea de recurs, pârâtul a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, recurentul a arătat că înțelege să conteste modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1235 urm. C. civ., referitoare la condițiile prevăzute de lege cu privire la lipsa cauzei contractului încheiat între părți. Dezvoltând, a susținut că instanța de apel, având drept premisă declarația martorei D și printuri din convorbirile purtate pe WhatsApp de către părțile litigante, a reinterpretat probele administrate în fața tribunalului și a considerat că se impune admiterea acțiunii pentru lipsa cauzei contractului de împrumut. A considerat că, din analiza considerentelor instanței de apel reiese interpretarea nelegală a prevederilor art. 1235, 1236, 1238 și 1239 C. civ., dar și a prevederilor art. 2158 C. civ., prin aceea că în mod eronat s-a apreciat că suma împrumutată s-a reîntors în patrimonial împrumutătorului, iar banii ar fi fost împrumutați doar formal pentru a se justifica actul. În ceea ce privește depoziția martorei D, pe ale cărei susțineri își fundamentează soluția instanța de apel, susține că aceasta trebuia exclusă ca inadmisibilă, în raport de incidența în cauză a dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. Consideră că alin. (4) al art. 309 C. proc. civ. nu poate fi reținut, având în vedere că niciuna din ipotezele acestui text de lege nu face referire la admisibilitatea probei cu martori pentru a se dovedi lipsa cauzei contractului. Tot cu referire la depoziția martorului, arată că au fost încălcate și dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța a interpretat susținerile în mod trunchiat și le-a coroborat cu diverse convorbiri telefonice prin care reclamanta și-a preconstituit probe, majoritatea afirmațiilor aparținând acesteia și neavând un caracter cert, relevant, autentic. Susține că, deși instanța de apel a reținut lipsa cauzei în contractul de împrumut prin luarea în considerare a susținerilor reclamantei, în sensul că aceasta ar fi restituit banii, nu există nicio dovadă în acest sens, ci doar simple ipoteze. De asemenea, arată că prin contractul de împrumut reclamanta s-a obligat să restituie banii în contul bancar al împrumutătorului, din care au fost virați, însă instanța de apel a acordat prevalență probei testimoniale în dauna clauzelor contractuale. Printr-un alt argument, arată că înțelege să conteste modalitatea de interpretare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, instanța de apel reținând că intimata-apelantă nu ar fi avut reprezentarea faptului că actul de împrumut autentificat de notar public este unul imoral sau ilegal, statuând eronat că pârâtul a fost cel care a determinat-o să încheie acest contract. Susține că principiul evocat putea fi înlăturat de către instanță doar în situația unui caz de nulitate absolută, ceea ce nu este cazul în speță. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând pe fond, menținerea sentinței tribunalului.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În motivarea excepției, intimata a susținut că motivele invocate sunt numai argumente ce țin de situația de fapt și de interpretarea instanței de apel asupra probatoriului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând și că aspectul remiterii banilor este o chestiune de fapt ce nu poate fi analizată în această cale de atac. A opinat că decizia pronunțată de către instanța de apel are la bază o interpretare corectă a probelor administrate în cauză și o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente. În mod temeinic și legal, instanța de apel a reținut faptul că lipsește cauza contractului de împrumut, ceea ce atrage anulabilitatea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același act normativ, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, prin cererea de recurs pârâtul a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la lipsa cauzei contractului de împrumut, precum și prin încălcarea normelor de procedură care reglementează admisibilitatea probelor. Cum unele din criticile recurentului-pârât vizează o pretinsă încălcare a unor norme de drept material, dar și a unor reguli de procedură, este posibilă încadrarea acestora în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În consecință, nu poate fi primită apărarea intimatei – reclamante vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) din același cod. În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege. Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C.proc.civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio. Ca atare, Înalta Curte, față de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă, cu titlu preliminar, că în reglementarea noului Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Aprecierea expusă rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că mare parte din argumentele expuse de recurentul-pârât în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Astfel, toate criticile recurentului care implică aprecierea situației de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, în lipsa cadrului legal care să permită reaprecierea situației de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune întrucât argumentele care vizează reaprecierea situației de fapt în recurs și reevaluarea probelor administrate, regăsite în număr mare în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale substanțiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci ar presupune reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv aspectele factuale contestate în prezent de recurent, Înalta Curte nu poate decât să analizeze, pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurent, la situația de fapt tranșată definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs o va menționa și punctual, în continuare, în analiza criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul. În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, se reține că la data de 21.11.2018, între pârâtul B, în calitate de împrumutător, și reclamanta A, în calitate de împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut autentificat sub nr. 1792 de către Societatea Profesională Notarială C, ce a avut ca obiect suma de 50.000 de euro fără dobândă. În cuprinsul contractului se menționează faptul că echivalentul sumei de 233.310 lei a fost transferată în acea zi, într-un cont deschis la Banca E, iar împrumutul îi va fi restituit împrumutătorului, în aceeași monedă, până la data de 28.02.2019 într-un cont deschis la banca F. Diferendul judiciar care a luat naștere în urma încheierii acestui contract de împrumut cu privire la suma de 50.000 euro a rezultat din faptul că reclamanta a pretins că respectiva sumă de bani, care face obiectul actului de voință, i-a fost remisă cu scopul de a o preda (returna) de îndată în patrimoniul împrumutătorului, iar pârâtul susține că această sumă i-a fost remisă reclamantei cu titlu de împrumut pentru nevoile sale personale. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a infirmat soluția primei instanțe, reținând că lipsa cauzei atrage anularea contractului de împrumut. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticând modalitatea de interpretare a probatoriului, invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual precum și greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material incidente în cauză, critici ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat hotărârea recurată invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 309 C. proc. civ., susținând inadmisibilitatea probei testimoniale, față de valoarea sumei împrumutate, astfel că această susținere se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor reguli de procedură. În ceea ce privește admisibilitatea probei testimoniale în prezenta cauză, Înalta Curte reține că, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, în fața primei instanțe reclamanta a solicitat, la termenul din 22 iunie 2021, încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu doi martori și interogatoriul pârâtului, iar pârâtul, prin avocat, a invocat inadmisibilitatea probei cu martori, în temeiul art. 309 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea pronunțată la 16 iulie 2021, Tribunalul Ilfov – Secția civilă a încuviințat pentru reclamantă proba testimonială cu un martor, în considerente reținând că, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ., este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, cu excepția cazului în care „actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală”, iar, în speță, proba solicitată este admisibilă raportat la tezele probatorii, respectiv dovedirea lipsei cauzei și existența dolului. În cauză, prin sentința tribunalului, demersul judiciar inițiat de reclamantă a fost respins, astfel că aceasta a declarat apel împotriva acestei soluții. În situația expusă, recurentul pârât a avut calitatea de intimat în apelul principal și, deși nu avea un interes pregnant de a formula el însuși apel principal, nemulțumirea sa referitoare la soluția primei instanțe de încuviințare a probei testimoniale nu putea fi valorificată pe calea apărărilor formulate împotriva apelului principal, prin intermediul căruia nu s-a atacat soluția cuprinsă în respectiva încheiere. Astfel, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, era de observat că apărarea poziției pârâtului de parte câștigătoare în proces necesita formularea unui apel în condițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluția primei instanțe cuprinsă în încheierea premergătoare în discuție și pe care nu ar putea-o supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, respectiva soluție ar intra sub autoritatea lucrului judecat. În contextul expus, formularea apelului de către pârât nu ar viza soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței, care îi este favorabilă, ci aceea cuprinsă într-o încheiere premergătoare, urmărind astfel o reformare a hotărârii primei instanțe prin înlăturarea și/sau înlocuirea unor considerente care, astfel, nu vor dobândi autoritate de lucru judecat. Împrejurarea că instanța de apel a reținut dovedirea restituirii imediate a banilor împrumutați, prin valorificarea probatoriului administrat în cauză, nu poate conduce la concluzia că aceasta ar fi încălcat dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme acest text de lege consacră tocmai libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra mijloacelor de probă încuviințate, iar acest aspect nu poate forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor care reglementează cauza contractului (art. 1235 și urm. C. civ.) și noțiunea contractului de împrumut de consumație (art. 2158 C. civ.), susținând că în mod eronat s-a apreciat că suma împrumutată s-a reîntors în patrimonial împrumutătorului, iar banii ar fi fost împrumutați doar formal pentru a se justifica actul. Problema de drept aflată în divergență a fost dată de interpretarea diferită de către instanțele anterioare a dispozițiilor art. 1238 alin. (1) C. civ., tribunalul reținând că restituirea sumei împrumutate nu echivalează cu absența cauzei contractului, reclamanta cunoscând de la bun început care a fost scopul contractului, în timp ce curtea de apel a constatat că actul juridic intervenit între părți este lipsit de cauză în sensul atât a scopului imediat, cât și a scopului mediat, de vreme ce suma care face obiectul actului de voință s-a întors de îndată în patrimoniul împrumutătorului, banii fiind virați doar formal, pentru a se justifica actul. În motivarea deciziei pronunțate, evaluând probatoriul administrat, instanța de apel a reținut că „Declarațiile martorei se coroborează din punct de vedere cronologic și cu celelalte probe administrate în cauză, din care rezultă că în acea perioadă apelanta reclamantă s-a deplasat împreună cu martora într-o vacanță la Paris, întorcându-se în țară la data de 27.11.2018. Totodată, afirmațiile reclamantei potrivit cărora banii ce fac obiectul contractului de împrumut au fost înapoiați pârâtului la întoarcerea din vacanță pe data de 27.11.2018 și înmânați personal în numerar pârâtului, care i-a depus ulterior în data de 28.11.2018 în contul său personal de la F, fracționat în trei tranșe, la trei ATM-uri sunt confirmate și de martora D care afirmă că „După ce ne-am întors din vacanță intraseră banii în cont și, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scoată banii și apoi i-a înmânat pârâtului”, și de discuțiile purtate pe whatapp cu intimatul pârât în data 27.11.2018 , ora 00:59, când reclamanta îi spune pârâtului „am să merg eu la bancă îți transfer ție banii înapoi în cont și nu mă mai bag...”, dar și de înscrisurile depuse ca probă în apel, respectiv ordinul de plată emis la data de 27.11.2018 ora 15:26 de către E Bank S.A. Ag. Pantelimon, potrivit căruia reclamanta A a retras în numerar suma de 49.500 euro din contul său indicat în contractul de împrumut, precum și de extrasul de cont al contului bancar deținut de intimatul pârât la F Bank, cont indicat de acesta în contractul de credit, extras de cont din care reiese că în data de 28.11.2018 au fost depuse la terminal (...) suma de 7100 euro, la terminal (...) Călărași suma de 20.000 euro și la terminal (...) Alba Iulia suma de 20.000 euro”. Prin urmare, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a statuat că s-a dovedit că banii împrumutați au fost restituiți de îndată împrumutătorului, concluzionând că lipsește cauza contractului de împrumut, ceea ce atrage anularea acestuia, iar asupra acestui aspect, al remiterii sumei de bani, instanța de recurs nu poate interveni, pentru motivele arătate în preambulul acestei analize. În cauză, deși se pretinde încălcarea unor norme de drept material de către instanța de apel, din examinarea dezvoltării motivelor de recurs se constată că, în realitate, se contestă valoarea probatorie acordată de instanță declarației testimoniale, mijloc de probă căruia i-a fost acordată aceeași valență probatorie și prin sentința primei instanțe, aceasta din urmă considerând însă că voința reală a părților, scopul imediat, motivul pentru care acestea au încheiat contractul există, neputând fi vorba despre o lipsă a cauzei, întrucât ambele părți și-au asumat încheierea contractului, au arătat în conținutul acestuia scopul cu care a fost încheiat (împrumutarea reclamantei cu suma respectivă). Or, sub umbrela dispozițiilor legale pretins interpretate și aplicate greșit prin decizia atacată, recurentul arată că susținerile din convorbirile avute pe WhatsApp cu reclamanta, precum și cele din declarația martorei audiate în cauză au fost trunchiate, iar instanța de apel a reinterpretat eronat probatoriul administrat în cauză; recurentul-pârât ignoră statuările instanțelor fondului, deci inclusiv pe cele ale tribunalului, care, evaluând probele administrate, nu au negat restituirea imediată a sumei împrumutate. De altfel, susținerile referitoare la nedovedirea restituirii către pârât a sumei împrumutate vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, iar criticile formulate de recurent, deși aparent pun în discuție lipsa cauzei, vizează, de fapt, reevaluarea probelor administrate în cauză. În contextul probelor administrate, instanța de apel a reținut “lipsa cauzei contractului de împrumut, scopul imediat nefiind acela de a procura un folos apelantei reclamante, specifică unui astfel de contract, de vreme ce rezultă cu claritate din materialul probator administrat în cauză că sumă a fost retrasă din cont de către reclamantă ulterior, la insistențele pârâtului în data de 27.11.2018 și a fost înmânată în numerar acestuia, care i-a depus în contul personal de la F, fracționat în trei tranșe, în data de 28.11.2018.” Reglementarea cauzei prin normele Codului civil pune accentul pe scopul mediat urmărit de fiecare parte la momentul contractării, element care se grefează pe scopul specific și identic fiecărei categorii de contracte. Astfel, conform art. 1253 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, iar potrivit art. 1236 alin. (1) din același cod, ea trebuie să existe. În cazul contractului de împrumut de consumație, acesta este un contract real în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ., remiterea bunului fiind o condiție necesară pentru validitatea sa, în lipsa căreia contractul nu poate fi considerat ca fiind valabil născut, concluzia rezultând și din formularea art. 2158 alin. (1) C. civ. În actele reale, scopul imediat este reprezentat de prefigurarea remiterii bunului iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii actului juridic civil, acesta fiind concret și variabil, stabilit de instanțe în urma evaluării probelor administrate. În situația în care, în urma aprecierii acestor probe, s-a constatat că motivul determinat, în sensul celor expuse, nu există, în mod corect a aplicat instanța de apel sancțiunea nulității relative instituită de art. 1238 alin. (1) C. civ. Aceeași este sancțiunea și în cazul în care lipsa cauzei rezultă din lipsa scopului imediat, astfel cum este acesta conturat de dispozițiile art. 2158 alin. (1) C. civ., în condițiile în care, din probele administrate, instanța a reținut că remiterea bunului s-a realizat formal, suma de bani pretins împrumutată fiind restituită după câteva zile, deși termenul contractual pentru restituirea împrumutului era de mai mult de 3 luni. O ultimă critică expusă în memoriul de recurs se referă la greșita interpretare și aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Cazul aplicării acestui principiu, conform căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția unui drept, reprezintă o excepție de la principiul care reglementează efectele nulității, conform căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit. Astfel, principiile enunțate nu sunt aplicabile în cazul acțiunii în anularea actului pentru lipsa cauzei, ci în cazul acțiunii în restituirea prestațiilor, or nu aceasta este situația în speță. Pe de altă parte, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans care, în opinia recurentului pârât, ar fi împiedicat-o pe reclamantă să se prevaleze de propria culpă pentru a obține protecția dreptului nu-și găsește aplicarea în prezenta cauză, instanța de apel constatând nulitatea relativă a contractului întrucât probele administrate au relevat lipsa cauzei contractului și nu caracterul imoral al acesteia. Pentru aceste considerente, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.