ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1464/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 25.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 240.820,37 RON, reprezentând creanță executată, cheltuieli de executare, cheltuieli ocazionate cu proceduri litigioase în legătură cu creanța, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1876 din 03 iunie 2021, Tribunalul Ilfov a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 205.891 RON reprezentând contravaloare prejudiciu, ca urmare a nerespectării obligației contractuale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 13.433 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 176 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1876 din 03.06.2021, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, ca nefondate; a obligat apelantul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat și a respins cererea privind alte cheltuieli, ca neîntemeiată; a respins cererea apelantului-pârât de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 176 A din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B..

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a invocat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1350, art. 1516, art. 1548 și art. 1531 din C. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul a arătat că a criticat neacordarea de către instanța de fond a sumei de 34.929,33 RON constând în taxe de timbru și onorarii de avocat, pe care le-a suportat în contestația la executare și suspendarea executării silite, cheltuieli făcute pentru limitarea și reducerea prejudiciului. A reușit, astfel, prin demersurile judiciare întreprinse, reducerea prejudiciului de la suma de 186.163,74 euro, la care se adaugă 1% dobânda penalizatoare pe zi din soldul creditului neachitat (suma pusă în executare), la suma de 41.108,83 euro cu titlu de creanță.

În acest sens, recurentul a arătat că, prin sentința nr. 2122/05.03.2019 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, definitivă prin decizia nr. 4017/20.11.2019 a Tribunalului București, a fost constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la art. 13 din contractul de credit nr. x/26.03.2013 și, pe cale de consecință, a fost anulată în parte executarea silită din dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul C., executarea silită urmând a fi continuată pentru suma de 41.108,83 euro reprezentând debit principal (31527,7 euro) și dobândă (9581,13 euro), la care se adaugă cheltuielile de executare și au fost reduse cheltuielile de executare constând în onorariu executor de la 16.623,22 RON la 5000 RON. Astfel, toate aceste cheltuieli au fost făcute pentru limitarea prejudiciului, fiind rezonabile în raport de valoarea prejudiciului inițial.

Ca urmare, a arătat recurentul, în dosarul de executare nr. 1573/2018 s-a dispus ca suma totală de plată să fie de 41.108,83 euro și 5.733 RON cheltuieli de executare.

Ulterior au fost emise alte încheieri în dosarul de executare prin care s-a dispus distribuirea unor sume recuperate de la debitor, adăugarea unor sume cu titlu de cheltuieli efectuate cu redactarea și comunicarea actelor de executare, cheltuielile de executare stabilite până la data de 16.12.2019 fiind în cuantum de 8470 RON.

În acest context, rezultă că toate aceste cheltuieli au fost făcute pentru reducerea prejudiciului cauzat, fiind urmarea directă a neexecutării obligațiilor contractuale și, pe cale de consecință, cererea privind cheltuielile efectuate putea fi admisă în parte, proporțional cu capetele de cerere admise în demersurile judiciare efectuate de către apelantul-reclamant, conform art. 1531 din C. civ.

Or, instanța de apel a reținut că aceste sume nu intră în noțiunea de prejudiciu cauzat, chiar dacă demersurile au fost utile și au avut ca efect reducerea semnificativă a creanței ce face obiectul executării silite, ci urmează regulile prevăzute în materia suportării cheltuielilor de judecată, fiind dată cu aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material.

În opinia recurentului, instanța de apel a reținut nelegal că obligația asumată de pârât prin convenție nu poate fi extinsă și cu privire la toate cheltuielile făcute cu limitarea prejudiciului și că aceste prejudicii nu au fost cauzate în patrimoniul reclamantului în mod direct, ca urmare a neexecutării obligației contractuale de către pârât, considerentele deciziei recurate fiind contrare prevederilor art. 1548 din C. civ. care instituie prezumția de culpă decurgând din simplul fapt al neexecutării de către debitor a obligațiilor contractuale.

A mai arătat recurentul că, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1531 din C. civ. impunea repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării obligației de către debitor, inclusiv a cheltuielilor pe care le-a făcut cu limitarea și reducerea prejudiciului.

Printr-un alt motiv de recurs, s-a susținut că instanța de apel a pronunțat o decizie contradictorie, întrucât în considerente s-a referit la promovarea de către reclamant a unor demersuri judiciare neîntemeiate, pe de o parte, dar și la utilitatea acestor demersuri care au avut ca efect reducerea semnificativă a creanței, pe de altă parte, ignorând practic situația de fapt, în raport cu probatoriul administrat în cauză, din care rezultă clar că fără aceste demersuri prejudiciul ar fi fost cu mult mai mare, precum și faptul ca toate aceste demersuri judiciare au fost urmarea directă a culpei pârâtului prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale, penalitatea și dobânda care se calculau în baza clauzei abuzive la soldul creditului neachitat de către pârât având legătură directă cu neexecutarea obligației contractuale.

Drept urmare, în opinia recurentului, considerentele hotărârii cu privire la neexistența culpei pârâtului în efectuarea acestor cheltuieli sunt contradictorii și contravin dispozițiilor art. 1350 din C. civ.

Sub un ultim aspect criticat, recurentul a arătat că s-au aplicat greșit prevederile de drept material incidente și în ceea ce privește posibilitatea de evaluare a prejudiciului, fiind încălcat art. 1533 din C. civ., stabilindu-se că prejudiciul nu este cauzat direct în patrimoniul recurentului ca urmare a neexecutării obligației contractuale, deoarece acestea se datorează culpei sale procesuale.

Or, întrucât obligația viza achitarea unui credit, iar în caz de întârziere sau neplată se aplicau dobânzi și penalități, fapta ilicită există, însă instanța de apel nu a analizat în concret existența ei și legătura de cauzalitate dintre aceste cheltuieli și neexecutarea obligațiilor contractuale.

4.2. Recursul declarat de pârâtul B.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea ipotezei de nelegalitate, recurentul a învederat că motivele de apel au vizat, pe de o parte, greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune și, pe de altă parte, greșita obligare a sa la plata sumei de 41.108,83 euro.

Or, în cauză, "obligația asumată" pentru a cărei neîndeplinire culpabilă reclamantul solicită daune contractuale este reprezentată de obligația de plată a ratelor. Instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, reținând că prejudiciul ce se solicită a fi reparat decurge din nerespectarea unei obligații contractuale distincte de contractul de credit în baza căruia s-au achitat aceste rate, obligația contractuală asumată fiind de a achita toate sumele ce decurg din contract, situație în care prezintă relevanță nu data la care ar fi devenit exigibilă fiecare rată în parte, ci momentul în care patrimoniul reclamantului a fost afectat în concret de neexecutarea obligației contractuale din partea pârâtului-recurent.

Însă, a arătat recurentul, în cazul răspunderii contractuale prescripția dreptului la acțiune curge de la data la care creditorul are dreptul să ceară debitorului executarea obligațiilor contractuale.

Potrivit art. 2528 din C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În speță, potrivit susținerilor reclamantului, obligația contractuală încălcată ar fi cea de efectuare a plăților la data de 25 a fiecărei luni, în conformitate cu graficul de rambursare aferent contractului de credit nr. x/26.03.2013. Fiind vorba, deci, despre o obligație succesivă, pentru fiecare curge câte o prescripție separată, astfel că prescripția dreptului la acțiunea în răspundere civilă contractuală curge de la data la care fiecare asemenea rată devenea scadentă, aceasta fiind și data de la care reclamantul, în calitate de creditor al obligației neexecutate, conform propriilor sale susțineri, avea dreptul de a cere debitorului său fie executarea obligației contractuale pe care o consideră neexecutată, fie îndeplinirea obligației de plată a daunelor născute din neîndeplinirea obligației de plată.

Așadar, în opinia recurentului, dreptul la acțiune cu referire la obligația contractuală de plată a ratelor scadente și exigibile anterior datei de 25.02.2017 (acțiunea fiind înregistrată la 25.02.2020) este prescris, astfel că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a art. 2528 C. civ.

Sub cel de-al doilea aspect criticat, recurentul a susținut că este nelegal cuantumul prejudiciului stabilit la suma de 41.108.83 euro, reprezentând creanța urmărită silit în dosarul de executare nr. 1573/2018; însă, în măsura în care s-ar reține producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, acesta nu ar putea fi niciodată superior sumei efectiv recuperate de la acesta în procedura de executare silită.

A mai arătat recurentul-pârât că prevederile art. 1532 alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cauza de față, neputându-se determina cu certitudine că întreaga creanță urmărită silit se va executa numai față de reclamant. Tocmai de aceea, ea trebuie să fie limitată la sumele efectiv executate silit de la reclamant, întrucât abia într-o asemenea situație se poate afirma producerea unui prejudiciu egal valoric cu cuantumul sumei executate silit și, astfel, nu se poate ajunge la o dublă executare silită a recurentului-pârât.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data de 29.05.2018, când reclamantul a cunoscut nerespectarea clauzelor contractuale, prin transmiterea notificării de către D. S.A., iar cu privire la prejudiciu a arătat că întinderea reparației este integrală, inclusiv pentru prejudiciul viitor. Executare silită a fost demarată sub toate formele prevăzute de lege, fiind instituite popriri pe conturile reclamantului și înscrise somații imobiliare pe bunurile acestuia. Prejudiciul solicitat, în cuantum de 41.108,83 euro, are o existență sigură și neîndoielnică, prezentând suficiente elemente de determinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

II.1. Asupra recursului declarat de pârâtul B.

Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurentul-pârât a invocat, pe de o parte, greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, cu încălcarea art. 2528 din C. civ., întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței fiecărei rate lunare, conform graficului de rambursare aferent contractului de credit nr. x/2013, obligația contractuală pretins neexecutată fiind una succesivă.

Pe de altă parte, recurentul-pârât a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1532 alin. (1) din C. civ. referitoare la certitudinea prejudiciului, întrucât întinderea acestuia trebuie limitată la suma de bani recuperată în mod efectiv prin executare silită de la reclamant, astfel că este nelegală obligarea la plata întregii creanțe urmărite silit, în valoare de 41.108,83 euro.

Criticile sunt nefondate.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar configurat prin elementele cererii introductive a supus analizei instanțelor de fond acțiunea în răspundere contractuală prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului în sumă de 240.820,37 RON, reprezentând creanță executată, cheltuieli de executare și cheltuieli ocazionate cu proceduri litigioase în legătură cu creanța.

Devine utilă prezentului control de legalitate prezentarea principalelor chestiuni de fapt reținute de instanța devolutivă, ce ies din sfera verificărilor jurisdicționale îngăduite instanței de recurs și care relevă că:

La data de 26.03.2013, între reclamantul A. și D. S.A. a fost încheiat contractul de credit nr. x/2013 pentru un împrumut în valoare de 50.000 euro, cu o durată de creditare de 5 ani, costul total al creditului fiind de 88.186,77 euro, ce include și dobânda în sumă de 38.186,77 euro.

La aceeași dată, între D. S.A. și pârâtul B. a fost încheiat contractul de fidejusiune nr. x/2013, prin care pârâtul fidejusor s-a obligat să garanteze cu toate veniturile și bunurile prezente și viitoare împrumutul acordat în baza contractului de credit nr. x/2013.

Ulterior, prin convenția părților litigante, autentificată sub nr. x/22.04.2013 de BNP E., pârâtul s-a obligat să execute obligațiile aflate în sarcina reclamantului care decurg din contractul de credit nr. x/2013, astfel încât orice sumă datorată de către acesta în favoarea instituției financiare nebancare, ce decurge din contractul de credit, să fie achitată de către pârâtul B..

Întrucât obligațiile de plată asumate prin contractul de credit nu au fost executate integral, a fost pornită împotriva debitorilor A. și B. executarea silită de către creditoarea D. S.A., care formează obiectul dosarului de executare nr. 1573/2018 al F..

Din înscrisurile dosarului, rezultă că a fost recuperată suma de 22.478 RON, exclusiv din patrimoniul debitorului principal A., iar executarea silită continuă pentru suma de 38.214,41 euro.

Prezentate fiind principalele elemente ale situației de fapt, cu semnificație din perspectiva examinării criticilor de nelegalitate propriu-zise, se mai cuvine a fi reamintit că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod.

Cu referire la prima critică de nelegalitate din memoriul de recurs, circumscrisă soluției de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, în procesul pendinte a fost dedusă judecății o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani reglementat de art. 2517 din C. civ., fundamentată pe răspunderea civilă contractuală. Obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului recurent la despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului patrimonial afirmat, cauzat de fapta ilicită constând în nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de către pârât prin convenția încheiată în formă autentică nr. 356/22.04.2013 (și anume, de a executa obligațiile reclamantului față de creditoarea instituție financiară nebancară, ce decurg din contractul de credit nr. x/2013).

Or, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (și în cazurile asimilate) este guvernată de regula specială consacrată de 2528 din C. civ., potrivit căreia aceasta "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Perspectiva integratoare a legiuitorului în stabilirea, alternativă, a celor două momente de început al cursului prescripției – unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea (stabilit prin orice mijloc de probă), iar altul obiectiv, al datei când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (judecătorește determinat) – își află rațiunea în necesitatea de fi armonizate drepturi și interese deopotrivă legitime, relative la ocrotirea adecvată a victimei unei fapte ilicite și la asigurarea efectivității finalității acestei instituții juridice, anume aceea de a fi limpezite în termen cât mai scurt situațiile juridice neclare.

Domeniul de aplicare a acestei reguli de drept (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) este unul care acoperă întreaga răspundere civilă, așadar atât ipoteza de răspundere delictuală, cât și pe cea de răspundere contractuală, întrucât legea nu distinge între felul răspunderii civile, ci stabilește in terminis condiția existenței unui prejudiciu cauzat printr-o "faptă ilicită", cum prin ipoteză este și cazul faptei pe care se grefează acțiunea în despăgubiri civile din procesul pendinte.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a legat posibilitatea reclamantului de a acționa în justiție, de momentul subiectiv al cunoașterii existenței prejudiciului, reprezentat de primirea la data de 24.05.2018 a notificării de plată transmise de către instituția financiară nebancară creditoare, prin care acesta era înștiințat în legătură cu neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor asumate prin convenția autentică nr. 356/2013.

Aceasta întrucât, prejudiciul cerut a fi reparat decurge din nerespectarea unei obligații contractuale distincte de contractul de credit în baza căruia s-au achitat ratele lunare, mai exact din neîndeplinirea obligației de a achita toate sumele ce decurg din contractul de credit, aspect reținut judicios de către instanța de apel; devine, astfel, indiferent momentul exigibilității fiecărei rate lunare din graficul de rambursare a împrumutului, căci prejudicierea patrimoniului reclamantului a fost cauzată de neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor asumate prin convenția autentică nr. 356/2013.

Ca atare, dreptul la acțiune s-a născut la momentul producerii prejudiciului, daunele-interese solicitate înlocuind obligația contractuală neexecutată.

Astfel fiind, momentul obiectiv când reclamantul păgubit trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, nu ar putea fi plasat decât ulterior, iar nu anterior, notificării sus-menționate, fiind vorba despre momentul pornirii executării silite împotriva debitorului principal reclamant și a fidejusorului pârât, prin cererea de executare silită formulată la data de 06.07.2018 și încheierea de încuviințare a executării silite pronunțate la data de 27.07.2018, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 2122/05.03.2019 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă.

Așadar, în circumstanțele factuale ale cauzei, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanță și cea de apel, ca instanțe de fond, este corectă concluzia conform căreia reclamantului nu i s-ar putea reproșa inacțiunea, mai devreme de data de 24.05.2018, moment în raport cu care acțiunea în despăgubiri înregistrată la 25.02.2020 este formulată înlăuntrul termenului general de prescripție, ceea ce conferă atributul legalității deciziei instanței de apel prin care a fost păstrată soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Cu referire la cea de-a doua critică din memoriul de recurs, prin care se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1532 alin. (1) din C. civ. referitoare la certitudinea prejudiciului, prin obligarea nelegală la plata întregii creanțe urmărite silit, în valoare de 41.108,83 euro, iar nu doar a sumei de bani recuperate în mod efectiv prin executare silită, Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat.

În deplin acord cu principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului, inclusiv a celui viitor, însă cert, instanța de apel a argumentat cu elemente îndestulătoare îndeplinirea condiției certitudinii prejudiciului viitor.

Astfel, pornind de la împrejurarea de fapt că în cadrul executării silite a fost recuperată suma de 22.478 RON, exclusiv din patrimoniul debitorului principal A., procedura continuând pentru diferența de creanță, în mod corect a reținut curtea de apel aspectul potrivit cu care, chiar dacă pârâtul figurează în dosarul de executare silită ca fidejusor, față de acesta nu s-a efectuat niciun act de executare silită și, prin urmare, nu s-a recuperat nicio sumă de bani, așa încât este incert și puțin probabil ca formalitățile de executare să se răsfrângă asupra lui.

Mai mult decât atât, cum judicios a notat instanța de apel, pretențiile reclamantului își au fundamentul în convenția încheiată cu pârâtul, prin care acesta din urmă și-a asumat obligația de a achita în integralitate sumele de bani care decurg din contractul de credit, astfel că întinderea prejudiciului este posibil a fi determinată, întrucât rezultă neîndoielnic din acest contract. Ca atare, contrar susținerilor recurentului, prejudiciul viitor este unul cert, de vreme ce executarea silită continuă în toate formele sale, până la satisfacerea întregii creanțe.

II.2. Asupra recursului declarat de reclamantul A.

Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531, art. 1533 și art. 1548 din C. civ., prin neacordarea sumei de 34.929,33 RON constând în taxe judiciare de timbru și onorarii de avocat suportate în litigiul având ca obiect contestație la executare și suspendare executare silită, finalizat cu reducerea semnificativă a creanței urmărite silit, ceea ce evidențiază utilitatea demersurilor în direcția limitării și reducerii prejudiciului, acesta fiind consecința directă a neexecutării culpabile de către pârât a obligațiilor sale contractuale.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, în litigiul având ca obiect contestație la executare și suspendare executare silită (judecat în cadrul dosarului nr. x/2018 și al dosarului asociat nr. x/2018 ale Judecătoriei Sectorului 2 București, soluționate prin sentința civilă nr. 2122/05.03.2019 și încheierea civilă din 29.11.2018 pronunțate de această judecătorie, definitive), a fost constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la art. 13 din contractul de credit nr. x/2013 (privitor la dobânda penalizatoare de 1% pe zi de întârziere) și, pe cale de consecință, a fost anulată în parte executarea silită din dosarul de executare nr. 1573/2018 al C., executarea silită urmând a fi continuată pentru suma de 41.108,83 euro (reprezentând 31.527,7 euro debit principal și 9.581,13 euro dobândă), la care se adaugă cheltuielile de executare (în privința cărora a fost redus onorariul de executor de la 16.623,22 RON la 5000 RON).

Critica din memoriul de recurs reprezintă o reiterare a motivului de apel și este bazată pe ideea că respectivele cheltuieli de judecată (taxe judiciare de timbru și onorarii de avocat) au fost consecința directă a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale și au avut ca efect limitarea și reducerea semnificativă a prejudiciului (creanța supusă executării silite), astfel că, în opinia recurentului, "cheltuielile efectuate puteau fi admise în parte, proporțional cu capetele de cerere admise în demersurile judiciare efectuate de către apelantul-reclamant așa cum arată dispozițiile art. 1531 din C. civ..".

În limitele controlului de legalitate astfel cum au fost ele fixate prin cererea de recurs, Înalta Curte are a observa că, în procesul anterior câștigat de reclamant, ce a avut ca obiect contestația la executare promovată în contradictoriu cu creditoarea instituție financiară nebancară (și în care a fost introdus în proces din oficiu, în baza art. 78 din C. proc. civ., în calitate de intervenient forțat, fidejusorul B., pârât în procesul pendinte), având a soluționa cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, judecătoria a statuat prin considerentele sentinței civile nr. 2122/05.03.2019 după cum urmează:

"În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de contestator, instanța reține că, în ceea ce privește taxa de timbru, contestatorul are posibilitatea de a obține restituirea acesteia în temeiul art. 45 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, iar cu privire la onorariul de avocat, instanța nu poate ține cont de facturile depuse după închiderea dezbaterilor în conf. cu disp. 452 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, instanța urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat".

Așadar, problema cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în procesul anterior câștigat urmează regulile în materie, stabilite prin normele de drept comun ale C. proc. civ. și cele speciale consacrate de O.U.G. nr. 80/2013, ținându-se seama de regulile de interpretare a normelor juridice care impun ca normele speciale să se completeze cu normele generale în măsura în care nu reglementează în mod derogatoriu.

Astfel fiind, în privința recuperării sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, recurentul avea deschisă procedura specială de restituite reglementată de art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, aspect dezlegat cu efect de lucru judecat prin hotărârea definitivă pronunțată în contestația la executare admisă.

Pe de altă parte, în privința cheltuielilor suportate cu titlu de onorariu de avocat, ce au făcut obiectul unui petit accesoriu, dezbătut și tranșat jurisdicțional în chiar cursul procesului vizând contestația la executare, sunt incidente statuările obligatorii din decizia HP nr. 34/2024, prin care instanța supremă a stabilit că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Or, așa cum rezultă din decizia nr. 4017/20.11.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care au fost respinse apelurile declarate de contestatorul A. și de intimata D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2122/05.03.2019 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/2018, soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat nu a fost atacată, rămânând astfel definitivă și beneficiind de autoritate de lucru judecat.

În consecință, reclamantul-recurent nu poate solicita recuperarea, pe calea prezentei acțiuni în răspundere contractuală, a cheltuielilor de judecată de acest tip, determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat, întrucât rambursarea unor atare cheltuieli de judecată urmează regulile generale în materie, cum în mod corect a argumentat și instanța de apel care a reținut că în cazul unui demers judiciar câștigat, precum este contestația la executare admisă (în parte), cheltuielile de judecată se recuperează de la partea care a căzut în pretenții, pe temeiul culpei procesuale.

Ca atare, soluția de respingere a motivului de apel vizând neacordarea cheltuielilor de judecată prilejuite de procesul anterior definitiv câștigat se bucură de atributul legalității, astfel cum s-a demonstrat prin argumentele anterior prezentate, care completează considerentele deciziei recurate, astfel că apar ca fiind nefondate criticile din memoriul de recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 176 A din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.