ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1086/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.03.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 61.945 euro (echivalentul a 297.790 RON, la cursul BNR din 26.02.2020, 1 euro = 4,8074 RON), reprezentând prejudiciu material constând în contravaloarea sumelor investite în renovarea apartamentului pârâtei și ratele bancare achitate în numele acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 578 și art. 584 din C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 18.12.2020, pârâta a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune pentru creanțele născute anterior datei de 05.03.2017 și lipsei calității procesuale pasive, pentru cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 7.700 RON, reprezentând contravaloarea gardului edificat (întrucât acest gard a fost construit integral pe terenul vecinului C.), iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la: 1) plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada august 2018- februarie 2020, având în vedere că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a achita ratele la creditul ipotecar, neachitând nici măcar utilitățile; 2) plata sumei de 5.356 RON (echivalent al sumei de 1.100 euro), încasată de reclamant din vânzarea autoturismului Ford Mondeo, nr. de înmatriculare x, proprietatea pârâtei; 3) ridicarea gardului edificat; ridicarea materialelor de construcții depozitate pe imobilul proprietatea pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 206 din 24 februarie 2023 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, în ceea ce privește capătul de cerere privind edificarea gardului (obligarea pârâtei la plata sumei de 7.700 RON, reprezentând contravaloarea gardului), invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată, având ca obiect sumele achitate de reclamant anterior datei de 08.02.2016, ca prescrisă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 51.406 RON, respingând cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reconvențională și, în consecință, a obligat reclamantul să ridice gardul edificat la imobilul din Ilfov, com. Cornetu, str. x, proprietatea pârâtei și, în caz contrar, a autorizat pârâta să îl ridice, pe cheltuiala reclamantului; a obligat pârâtul la ridicarea materialelor de construcții depozitate pe imobilul din Ilfov, com. Cornetu, str. x. A respins cererea reconvențională în rest, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.633,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pe reclamant l-a obligat la plata către pârâtă a sumei de 2.981 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A compensat cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 2.981 RON și a obligat pârâta la plata către reclamant, după compensare, a sumei de 2.652,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 469A din 23 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 206/24.02.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 51.015 RON, obligând și reclamantul și la plata către pârâtă a sumei de 20.282,49 RON. A compensat creanțele reciproce și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 30.732,51 RON. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat intimatul-reclamant să plătească recurentei-pârâte suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea intimatului-reclamant privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Prin încheierea din 10 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 469A/23.04.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, dispunând în sensul că:

- în dispozitiv se va trece, în alin. (4), "23.861,76 RON", în loc de "20.282,49 RON", iar în alin. (5), se va trece "27.153,24 RON", în loc de "30.732,51 RON".

- în antepenultimul alineat din considerente se va trece "4.800 euro", în loc de "4.080 euro" și "23.861,76", în loc de "20.282,49";

- în penultimul alineat din considerente se va trece "23.861,76 RON", în loc de "20.282,49 RON" și "27.153,24 RON", în loc de "30.732,51 RON".

Împotriva deciziei civile nr. 469A din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs atât reclamantul A., care a atacat și încheierea de îndreptare eroare materială din data de 10 iunie 2024 a aceleiași instanțe, cât și pârâta B..

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

În motivarea căii de atac formulate, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant critică soluția pronunțată de instanța de apel în dezlegarea cererii reconvenționale, susținând, în esență, că s-a procedat la o modificare a obiectului cererii în apel, iar calificarea juridică dată pretențiilor pârâtei este una eronată.

Astfel, arată recurentul că, prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 57.003,38 RON, cu titlu de lipsă de folosință, în ce, în fata instanței de apel, pârâta a solicitat obligarea acestuia la plata acestei sume, cu titlul de fructe civile, conform art. 550 din C. civ.

Astfel, solicitarea intimatei de obligare a acestuia la plata fructelor civile a fost formulată direct în fata instanței de apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., reprezentând pretenție nouă, și care nu putea fi analizată și admisă.

Totodată, instanța de apel nu a motivat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în mod cumulativ, nu a arătat care este fapta ilicită săvârșită de acesta. Susține recurentul că nici nu se poate reține în sarcina sa existența unei fapte ilicite, în condițiile în care intimata și-a dat acordul pentru ca acesta să închirieze imobilul, înțelegerea fiind ca el să plătească ratele la bancă și să primească, în schimb, contravaloarea chiriei, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză (interogatoriul părților, declarația martorei D.).

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului declarat împotriva deciziei nr. 469A din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel București, precum și a încheierii de îndreptare eroare materială din 10 iunie 2024, aceasta făcând parte integrantă din hotărârea atacată.

4.2. Recursul declarat de pârâta B.

Prin calea de atac exercitată, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului propriu, modificarea în parte a hotărârii pronunțate în apel, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, sub aspectul obligării acesteia la plata sumelor pe care reclamantul susține că le-ar fi achitat cu titlul de rate bancare, precum și admiterea în tot a cererii reconvenționale, respectiv obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosință ori a fructelor civile și pentru perioada aprilie 2019- februarie 2020. Totodată, solicită obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta susține că nu sunt întemeiate pretențiile intimatului de a-i fi achitate ratele pentru creditul ipotecar, întrucât acesta și-a asumat suportarea tuturor costurilor constând în rate bancă, utilități, reparații minore pentru întreaga perioadă în care a locuit în imobilul proprietatea acesteia, situat în comuna Cornetu, aspect ce reiese din probatoriul administrat în cauză (întrebarea nr. 10 și întrebarea nr. 4 la interogatoriu).

Arată că, din interpretarea sistematica a probatoriului, reiese faptul că aceasta nu a avut intenția de a-l gratifica pe intimat cu dreptul de a uza de imobilul său.

Consideră că soluția instanței de a admitere a cererii reclamantului de restituire a respectivelor rate bancare echivalează cu admiterea îmbogățirii fără justă cauză a acestuia în dauna sa, în condițiile în care a încasat chiria din folosința imobilului său și, în plus, a primit și contravaloarea ratelor. De altfel, nici realitatea achitării sumelor afirmate nu este demonstrată, întrucât la dosar se regăsesc dovezi privind sume de bani achitate de persoane străine, respectiv de numita E..

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se critică soluția instanței de apel, de admitere doar în parte a cererii sale reconvenționale.

Din această perspectivă, arată recurenta că, în toată perioada august 2018 - februarie 2020, reclamantul a închiriat imobilul proprietatea sa, exclusiv în propriul beneficiu, fără a o informa și fără a obține acordul său.

Instanța a admis doar în parte cererea sa reconvențională, obligând reclamantul la plata fructelor civile, constând în contravaloarea chiriei percepute în perioada august 2018- aprilie 2019, refuzând, însă, admiterea și a pretențiilor formulate, cu același titlu, pentru perioada ulterioară, respectiv pentru aprilie 2019 - februarie 2020, fără vreo justificare.

Consideră recurentă că argumentația aplicată pentru perioada anterioară (august 2018- aprilie 2019) este incidentă, pentru identitate de rațiune, și pentru perioada aprilie 2019- februarie 2020.

În data de 15 octombrie 2024, pârâta B. a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia, pentru nulitate, arătând că normele pretins încălcate de instanță nu sunt unele de drept material, ci de drept procesual, iar recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată intimatului-reclamant, care a formulat răspuns la aceasta, solicitând respingerea excepției nulității și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

La rândul său, în data de 26 octombrie 2024, reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia, pentru nulitate, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată intimatei-pârâte, care nu a formulat răspuns la aceasta.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 05 martie 2020, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căilor de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, în timp ce recursul declarat de pârâta B. este nul, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prioritar, cât privește excepția nulității parțiale a recursului, invocată de intimată prin întâmpinare și reiterată cu ocazia dezbaterilor în ședință publică, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, nefiind posibilă pronunțarea unei soluții parțiale asupra recursului, impunându-se a fi realizată evaluarea aspectelor ce țin de nelegalitatea deciziei atacate în contextul unei judecăți unitare a cererii de recurs care conține și critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe cale de consecință, cum recurentul invocă, pe de-o parte, greșita calificare a pretențiilor deduse judecății prin cererea reconvențională iar, pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 548 alin. (1) și (4) și art. 555 din C. civ., Înalta Curte apreciază că acestea pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., sens în care urmează a proceda la analiza legalității deciziei curții de apel din perspectiva acestor motive de casare.

Tot cu titlu prealabil examinării motivelor de casare, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar nu pentru motive de netemeinicie. Nu orice nemulțumire poate face obiectul recursului, nefiind îndeosebi posibilă criticarea situației de fapt reținute de ultima instanță de fond, respectiv cea de apel, prin raportare la probatoriul administrat.

O astfel de critică este una specifică apelului, care privește deopotrivă stabilirea situației de fapt prin raportare la probele administrate (temeinicia) și aplicarea legii situației de fapt astfel stabilite (legalitatea), după cum rezultă din art. 476 și art. 479 C. proc. civ.. În etapa recursului, situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond nu mai poate fi cenzurată, ci constituie temeiul verificării criticilor de nelegalitate substanțială formulate de recurent. Altfel spus, instanța de recurs verifică dacă dispozițiile legale incidente au fost interpretate adecvat și aplicate corect situației de fapt stabilite, dar nu este în măsură să cenzureze însăși situația de fapt, în măsura în care aceasta a fost constatată cu respectarea regulilor procedurale relevante, după cum nu poate nici reinterpreta probatoriul administrat în cauză.

Drept urmare, vor fi înlăturate de la analiză argumentele recurentului prin care se tinde la reaprecierea situației de fapt din dosar sau a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte urmând a se apleca doar asupra chestiunilor de nelegalitate invocate, și care pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare arătat anterior, respectiv pct. 5 și 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, analizând din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. critica recurentului referitoare la greșita calificare și reținere spre analiză a cererii de obligare a sa la plata contravalorii chiriei din perspectiva art. 548 alin. (4) și art. 555 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Susține recurentul, sub acest aspect, că soluția instanței de apel, de obligare a acestuia la plata fructelor civile nu putea fi admisă, în condițiile în care această pretenție a fost formulată direct în fata instanței de apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., iar nu prin cererea reconvențională, unde a solicitat obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință pe perioada cât acesta a închiriat imobilul proprietatea pârâtei.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Având în vedere aceste limite ale învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională, instanța era îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă și să stabilească, după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin formularea cererii reconvenționale, ce anume solicită pârâta în proces.

În speță, se constată că instanța de apel, ca instanță de fond, a apreciat că apelanta-pârâtă, în exprimarea principiului disponibilității ce guvernează întregul proces civil, a înțeles să învestească instanța de judecată cu o cerere reconvențională în pretenții, care să ducă la restituirea către aceasta a contravalorii chiriei percepute în mod efectiv de către reclamant, urmare a închirierii imobilului din comuna Cornetu, a cărei proprietară este.

A constatat curtea de apel că, deși pârâta a folosit, în formularea acestei cereri, sintagma de "lipsă de folosință", totuși și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 555 din C. civ., iar nu pe cele ale art. 1349 și urm. din același cod, iar motivarea în fapt nu corespunde instituției răspunderii civile delictuale, nefiind invocată săvârșirea unei fapte ilicite de către reclamant, ci s-a pretins restituirea contravalorii veniturilor obținute de acesta ca urmare a utilizării bunului proprietatea pârâtei, după bunul plac.

Or, cererea având ca obiect restituirea chiriilor percepute de o persoană care nu avea calitatea de proprietar asupra imobilului ce a făcut obiectul locațiunii, are drept obiect apărarea dreptului de proprietate, care include inclusiv prerogativa utilizării bunului deținut în proprietate, în propriul său interes, în conformitate cu dispozițiile art. 555 și urm. din C. civ.

În speță, prin cererea reconvențională nu s-a pretins atragerea răspunderii civile delictuale a reclamantului, și nici nu s-a solicitat repararea unui prejudiciu pentru lipsirea sa de folosința bunului, astfel încât să se poată aprecia că ceea ce s-ar fi urmărit prin formularea respectivei solicitări ar fi contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cât pârâta ar fi fost lipsită atributul posesiei.

Dimpotrivă, pârâta a pretins că reclamantul ar fi închiriat imobilul exclusiv în propriul beneficiu, astfel încât se impune a fi restituite către aceasta sumele percepute de pârât urmare a închirierii bunului proprietatea acesteia.

Prin urmare, în raport cu pretențiile concrete deduse judecății prin cererea reconvențională, care nu tind spre o angajarea a răspunderii civile delictuale a reclamantului, și în raport cu temeiul de drept invocat în susținerea unei atare cereri, instanța de apel a calificat cererea formulată de pârâtă ca fiind una în acordarea fructelor civile și analizat-o din această perspectivă.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul (în cazul cererii reconvenționale - pârâtul) este cel ce trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile în proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, este adevărat că instanța este ținută de cererea părții, neputând depăși limitele acesteia însă, în cazul în care formulările acesteia sunt improprii, ori se contrazic, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară și să procedeze la recalificarea cererii, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității.

Drept urmare, apreciind că solicitarea pârâtei de obligare a reclamantului la plata fructelor civile nu reprezintă o pretenție nouă, ci însăși pretenția formulată prin cererea reconvențională, astfel cum a fost recalificată de instanța de apel, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care va respinge primul motiv de recurs, ca nefondat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a admis, în mod greșit, solicitarea pârâtei de restituire a fructelor civile, obligându-l la plata sumei de 4.080 euro, echivalentul a 20.282,49 RON, cu acest titlu, deși, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale neexistând o faptă ilicită săvârșită de acesta.

Motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

Înalta Curte constată că, deși criticile invocate pot fi analizate din perspectiva pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate și, parțial, străine de motivarea instanței de apel.

Așadar, o primă observație, care se impune a fi formulată este aceea că, astfel cum s-a arătat cu ocazia analizei primului motiv de recurs, instanța nu a analizat pretenția formulată de pârâtă prin cererea reconvențională din perspectiva răspunderii civile delictuale, dimpotrivă, apreciind că solicitarea de acordare a contravalorii chiriei încasate de reclamant ca urmare a închirierii bunului proprietatea pârâtei nu poate fi verificată decât din perspectiva art. 548 alin. (4) și art. 555 și urm. C. civ. referitoare la conținutul dreptului de proprietate privată și dreptul proprietarului de a culege fructele rezultate din folosirea bunului proprietatea sa.

Drept urmare, soluția de admitere a respectivei pretenții nu a reprezentat o consecință a constatării existenței vreunei fapte ilicite săvârșite de reclamant, ci un rezultat al respectării dreptului de proprietate al pârâtei, care include facultatea utilizării bunului conform propriului său interes, inclusiv prin recunoașterea dreptului acesteia de a-i culege fructele.

Stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, fără consimțământul acestuia din urmă, ori în lipsa oricărei alte convenții, constituie o premisă care îndreptățește proprietarul la repararea prejudiciului suferit. În acest caz sunt incidente dispozițiile art. 548 din C. civ., privitoare la dobândirea fructelor de proprietarul bunului, ce reglementează o ipoteză particulară de reparație, prevederi ce se vor aplica cu prioritate față de regulile specifice răspunderii civile delictuale.

Astfel, este de necontestat faptul că pârâta B. are calitatea de proprietară asupra casei din comuna Cornetu.

De asemenea, este stabilit în fapt, prin hotărârea atacată, că reclamantul a stăpânit imobilul din comuna Cornetu în virtutea acordului conferit de pârâtă, care a acceptat rămânerea sa în imobil după separare, precum și că reclamantul a încheiat, în interes propriu, un contract de închiriere pentru imobilul proprietatea pârâtei, pe o perioadă de 8 luni.

Prin conjugarea acestor elemente de fapt menționate anterior, rezultă că instanța de apel a identificat în mod corect incidența dispozițiilor art. 548 C. civ. care, reglementând o ipoteză particulară de reparație, exclude, pe cale de consecință, aplicarea regulilor specifice răspunderii civile delictuale.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, și utilizarea acestuia în propriul său interes, constituie o premisă care îndreptățește proprietarul la repararea prejudiciului suferit.

Dispozițiile art. 555 C. civ., referitoare la protecția dreptului de proprietate, precum și prevederile art. 548 C. civ., conform cărora fructele bunului se cuvin proprietarului, cunosc o situație de excepție, aceea a posesorului de bună-credință.

Se apreciază că posesorul este de bună-credință atunci când acesta posedă ca un proprietar, fie în puterea unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, fie prin alte motive legitime, de care legea leagă absolvirea de obligația de a mai restitui fructele percepute.

Sub acest aspect se cuvine a se menționa că, pentru a opera exonerarea de obligația de restituire a fructelor civile este necesar ca buna-credință să existe la fiecare moment al culegerii fructelor, și nu doar la momentul luării în posesie a bunului. Or, în speță, pârâtul a încetat să mai fie de bună-credință în momentul în care a închiriat imobilul în care i se permisese să locuiască pe durata relației, utilizând bunul în interesul propriu, iar nu al pârâtei, așa cum s-a reținut prin decizia recurată.

Nu poate fi primită teza antamată de recurent, în sensul că pârâta și-ar fi dat acordul la închiriere, în condițiile în care, instanța de apel, în baza probatoriului administrat, și care nu mai poate primi o interpretare diferită în calea de atac a recursului, a conchis în sensul că nu s-a demonstrat existența unei atare convenții între părți.

Așa fiind, cum recurentul nu a făcut dovada bunei sale credințe, și deci a situării în cazul de excepție care putea justifica înlăturarea aplicării regulii prevăzute prin dispozițiile art. 550 din C. civ., conform căreia fructele se cuvin proprietarului, soluția instanței de apel se impune a menținută, fiind temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, constatând că instanța de apel a identificat și a calificat corect pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională, făcând și o aplicare și interpretare corectă a prevederilor art. 548, 550 și art. 555 C. civ. în cauză, constatând, totodată, și că statuările curții de apel cu privire la celelalte solicitări din cererea reconvențională nu au făcut obiectul criticilor în recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul recurentului-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cât privește încheierea de îndreptare a erorii materiale din 10 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București în același dosar, Înalta Curte ia act de faptul că împotriva acesteia nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate, solicitându-se casarea doar ca o consecință a admiterii căii de atac declarate împotriva deciziei civile nr. 469A din 23 aprilie 2024, încheierea făcând parte integrantă din această hotărâre. Cum, în cauză, recursul formulat împotriva deciziei antemenționate a fost respins, în raport cu efectul produs prin pronunțarea unei atare soluții, urmează a fi menținută, ca legală, și încheierea din 10 iunie 2024, prin care Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a îndreptat o serie de erori materiale strecurate în legătură cu sumele totale datorate părți.

II.2. Recursul declarat de pârâta B.

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, verificând cererea de recurs, deși criticile formulate au fost subsumate de către recurentă pct. 6 și 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., totuși se constată că acestea au fost invocate doar formal, din moment ce nu au fost învederate argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată este nemotivată, motivată contradictoriu sau cuprinde dezlegări străine pricinii, ori a fost pronunțată în urma interpretării și/sau aplicării greșite a normelor de drept material.

Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză, solicitând să se constate, în legătură cu cererea de obligare a reclamantului la plata ratelor bancare, că această obligație îi revine întrucât aceasta nu a înțeles să renunțe la respectivul drept, neefectuând acte de gratificare a reclamantului. Totodată, solicită să îi fie acordate fructele civile constând în chiria obținută de reclamant prin închirierea imobilului din loc. Cornetu, proprietatea sa, și pentru perioada aprilie 2019- februarie 2020, dat fiind că instanța a admis aceste pretenții aferente perioadei anterioare, neexistând vreo justificare pentru care acestea să nu fie acordate.

Or, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi apreciat eronat că solicitarea de restituire a ratelor bancare nu poate fi primită în condițiile în care pârâta nu a avut intenția de a-l gratifica pe fostul său partener, distinct de faptul că reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului, curtea de apel a răspuns deja acestei apărări, apreciind că respectivele sume nu erau datorate de reclamant, în condițiile în care nu acesta era beneficiarul contractului de credit bancar, fiind terț față de contractul încheiat de pârâtă cu banca. A mai reținut instanța că, din probatoriul administrat reiese că, într-adevăr, reclamantul și-a asumat plata ratelor, însă nu cu titlu de donație sau în schimbul folosinței de către acesta a imobilului, ci cu titlu de împrumut, astfel încât, în temeiul art. 2158 C. civ., are dreptul la restituire.

În ceea ce privește susținerea din recurs în sensul inexistenței vreunei rațiuni pentru care nu ar putea fi aplicat același raționament al instanței în legătură cu obligația de plată a contravalorii chiriei ulterioare lunii aprilie 2019, cu cel reținut pentru perioada august 2018- aprilie 2019, nici aceasta nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a unor norme de drept.

De altfel, această critică din recurs nu poate fi analizată nici din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care recurenta nu a susținut că hotărârea nu ar fi motivată/motivată contradictoriu/străin de natura cauzei, ci s-a limitat la a menționa că instanța de apel nu a arătat raționamentul pentru care considerentele reținute în susținerea temeniciei cererii de obligare a reclamantului la plata contravalorii chiriei percepute în perioada august 2018- aprilie 2019 nu ar putea fi extinse și pentru perioada ulterioară, până în luna februarie 2020.

Or, instanța de apel și-a justificat soluția de acordare doar în parte a pretențiilor pârâtei, arătând, în mod expres, la pagina 12, paragraf 2 din decizia atacată că reclamantul datorează reclamantei contravaloarea fructelor civile culese pe o perioadă de 8 luni, cât a fost în vigoare contractul de închiriere pentru imobilul proprietatea pârâtei.

Așa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la soluția pronunțată în cauză rereprezentând veritabile critici de nelegalitate.

Ca atare, cum criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Dată fiind prioritatea soluționării excepției nulității recursului, precum și efectele pe care aceasta le produce, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant, și va anula recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 469 A din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cât privește solicitarea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi respinsă, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., dată fiind soluția de anulare a recursului propriu, și văzând că onorariul de avocat pretins de această parte nu a fost defalcat, nefiind prevăzută o sumă concretă pentru actele de procedură întocmite în vederea susținerii recursului propriu și alta pentru formularea de apărări în legătură cu recursul declarat de reclamant, care, de asemenea, urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată de recurenta-pârâtă B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 469 A din 23 aprilie 2024 și încheierii de îndreptare eroare materială din 10 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași decizii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge solicitarea recurentei-pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.