ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 819/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, a invocat dispozițiile art. 1270 și art. 1517 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3360 din 16.12.2022, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1433 din 11 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul reclamantei.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut faptul că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin respingerea apelului împotriva încheierii din 30.09.2022, prin care nu a fost încuviințată proba cu expertiză contabilă și, totodată, prin respingerea aceleiași probe, ca nefiind utilă cauzei, în calea de atac a apelului. Totodată, s-a susținut că motivarea deciziei recurate este necorespunzătoare.

Potrivit recurentei, în apelul formulat s-a menționat că instanța de fond a respins proba cu expertiză contabilă pentru ca ulterior în considerente să rețină că reclamanta nu a dovedit efectivitatea îndeplinirii obligațiilor și prestarea serviciilor de transport. Or, expertiza contabilă tocmai în acest scop a fost solicitată, pentru a proba toate aspectele tehnice.

În continuare, s-a menționat că instanța de apel a respins proba cu expertiză contabilă pe considerentul că foile de parcurs trebuiau să conțină semnătura reprezentantului beneficiarului. Or, proba cu expertiză contabilă urmărea să demonstreze prestarea serviciilor de transport.

De asemenea, expertul contabil urma să verifice contabilitatea ambelor societăți și să clarifice toate aceste aspecte legate îndeplinirea obligațiilor și prestarea serviciilor.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că prin motivele de apel, reclamanta a relevat o nemotivare a hotărârii primei instanțe pe considerentul că s-a arătat în mod sintetic că reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații, însă instanța de apel în mod greșit a respins această critică. De asemenea, s-a susținut că și decizia din apel nu este motivată corespunzător.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală prevăzute la art. 1350 C. civ., deoarece în mod greșit s-a reținut că pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită, neavând nicio obligație de plată a sumelor solicitate de reclamantă.

S-a arătat că instanța de apel nu a stabilit corect raporturile contractuale dintre părți, în sensul că nu s-a reținut nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor de plată a serviciilor prestate.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că prin actul adițional nr. x din 07.09.2017 părțile au modificat tarifele contractuale prevăzute în contract, având în vedere programul minim de transport cuprins în anexa nr. 1F. Așadar, tarifele au fost modificate în considerarea acestui minim de km care ar fi trebuit parcurși, această anexă având rolul de comandă minimă.

Potrivit recurentei, faptul că în cuprinsul actului adițional nr. x din 07.09.2017 a fost menționat în mod expres că tarifele au în vedere programul minim menționat în cadrul anexei nr. 1F, atestă în mod cert că intenția reală a părților a fost aceea de a asigura acest minim de km lunar, comanda fiind fermă cu privire la aceste curse.

De altfel, susține recurenta că din negocierile purtate între părți, respectiv din corespondența electronică, inclusiv concluziile scrise depuse în cauză, rezultă că aceasta a fost înțelegerea fermă a părților în negocierea tarifelor.

În continuare, recurenta în dovedirea acestei înțelegeri a prezentat situația relațiilor contractuale între părți și costurile implicate în asigurarea serviciilor.

În opinia recurentei sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta săvârșind o faptă ilicită constând în neplata serviciilor prestate.

Autoarea recursului a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1170 C. civ., respectiv nu a ținut seama de intenția reală a părților și nici de faptul că pârâta a fost de rea-credință în executarea contractului.

Se menționează că părțile au avut înțelegerea faptului că până la data de 5 mai 2018 contractul a fost în vigoare și a produs efecte juridice. Deși reclamanta și-a respectat obligațiile asumate, asigurând pârâtei întreaga flotă pentru a acoperi toate rutele, pârâta a refuzat cu rea-credință să achite facturile aferente lunii ianuarie și cele aferente preavizului.

Având în vedere că este contestat cuantumul sumelor, recurenta a înțeles să restrângă pretențiile formulate, respectiv: pentru factura fiscală seria x nr. x/31.03.2018 la suma de 151.050 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând serviciile prestate în favoarea pârâtei în luna martie 2018, pentru factura fiscală seria x nr. x/10.05.2018 la suma de 144,593,28 RON, la care se adaugă TVA, cu titlu de servicii prestate în favoarea societății pârâte în perioada aprilie-mai 2018, precum și suma de 506.601,96 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând penalități de întârziere datorită neexecutării obligațiilor de plata a facturilor fiscale emise în perioada ianuarie-mai 2018.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unui apel declarat în cauză deși a reținut că atât partea cât și reprezentantul convențional au depus memorii de apel.

Sub acest aspect, recurenta a menționat că instanța de apel nu a analizat și motivele suplimentare din memoriul de apel depus de parte.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 9 ianuarie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 10 martie 2025 s-a fixat termen la 15 mai 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei privind respingerea în mod greșit a apelului împotriva încheierii din 30.09.2022, prin care a fost respinsă proba cu expertiza contabilă și neîncuviințarea, în apel, a aceleiași probe, ca nefiind utilă soluționării cauzei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În acest sens, recurenta a susținut că proba era utilă soluționării cauzei, întrucât prin încuviințarea acesteia se urmărea să se demonstreze prestarea efectivă a serviciilor de transport.

Examinând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că proba cu expertiza contabilă nu era utilă soluționării cauzei, nici în primă instanță, nici în apel, pe considerentul că problema litigioasă în cauză nu era una care să necesite părerea unui specialist în contabilitate.

În acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut că, pe de o parte, este pusă în dezbatere interpretarea unor dispoziții contractuale, atribuție a instanței, iar, pe de altă parte, esențial în analiza obligației de plată a pârâtei este dovedirea prestării serviciilor de către reclamantă, aferente lunilor solicitate.

Prin urmare, instanța supremă constată că, prin raportare la obiectul acțiunii, probele administrate și situația de fapt reținută de instanțele de fond, în mod corect instanța de apel a aplicat regulile privind admisibilitatea probelor, reținând că încuviințarea probei cu expertiză contabilă nu este utilă soluționării cauzei, întrucât nu este necesară părerea unui specialist atunci când este pusă în discuție interpretarea clauzelor contractuale prin raportare la existența obligației de plată a pârâtei.

Înalta Curte subliniază faptul că prin raportare la facturile invocate de reclamantă și din interpretarea dispozițiilor art. 4.2, art. 4.6 și art. 5.1 din contract rezultă că tariful de transport este datorat doar dacă sunt transportați efectiv salariații pârâtei, iar dovada acestor servicii se face prin foile de transport semnate de beneficiar.

Or, potrivit art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, dispozițiile contractuale evocate sunt obligatorii pentru părți în ceea ce privește dovedirea prestării serviciilor de transport, respectiv depunerea foilor de parcurs semnate de pârâtă, sarcina probei incumbând reclamantei, astfel că părerea unui expert în analiza obligației de plată nu este necesară.

În consecință, instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură privind admisibilitatea probei cu expertiză contabilă.

Așadar, nefiind în situația încălcării unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivul de care prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe nu este motivată, întrucât nu s-a răspuns argumentelor principale, iar instanța de apel, în mod greșit, nu a admis aceste critici. De asemenea, recurenta a invocat și nemotivarea decizie recurate.

Criticile privind nemotivarea hotărârii primei instanțe nu pot fi primite pe considerentul că obiect al recursului îl reprezintă motivele de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel și nu a hotărârii primei instanțe.

În ceea ce privește motivarea deciziei recurate referitor la îndeplinirea obligațiilor reclamantei de a dovedi prestarea serviciilor de transport și existența obligației de plată a pârâtei, se constată că instanța de apel a analizat facturile invocate de reclamantă și prevederile contractuale incidente și a reținut că pârâta este obligată să achite tariful în condițiile în care reclamanta transportă efectiv salariații pârâtei, iar prestarea serviciului este probată prin foile de parcurs ale vehiculelor, confirmate de beneficiar.

În continuare, instanța de apel a stabilit că reclamanta nu a dovedit prestarea serviciilor din facturile invocate, potrivit prevederilor obligatorii ale contractului și că pârâta nu poate fi obligată la plata acestor servicii, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Totodată, se constată că instanța de apel a răspuns motivelor de apel și a constatat că nu există o valoare minimă raportată fie la tariful fix aferent lunii decembrie, fie la rutele din Anexa nr. 1F și că în mod corect a fost respinsă proba cu expertiză contabilă ca nefiind utilă soluționării cauzei.

De asemenea, criticile recurentei privind neanalizarea motivelor de apel din cel de-al doilea memoriu depus de parte, care viza capătul subsidiar de cerere, nu sunt întemeiate.

În cauză se constată că prin capătul de cerere subsidiar s-a invocat nevalabilitatea denunțării unilaterale emise de pârâtă întrucât pârâta nu și-a respectat obligația de a achita serviciile prestate până la data de 05.05.2018.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat criticile privind capătul subsidiar și a reținut că nu se poate pune în discuție valabilitatea denunțării unilaterale notificate de pârâtă atât timp cât sumele facturate de reclamantă nu sunt datorate.

Așadar, instanța supremă constată că decizia recurată conține considerentele pentru care a fost respins apelul declarat de reclamantă, expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele și apărările formulate în cauză, care explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, neputând fi reținută lipsa unei motivări sau o motivare necorespunzătoare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind fondat.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., deoarece instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită, nefiind stabilită o obligație de plată în sarcina acesteia.

Este de menționat faptul că pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă contractuală este necesar a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa debitorului.

Examinând decizia recurată se constată că instanța de apel, analizând condițiile răspunderii civile delictuale, a constatat că lipsește fapta ilicită a pârâtei, pe considerentul că nu există obligația de plată a sumelor din facturile invocate de reclamantă.

În ceea ce privește facturile aferente serviciilor prestate pentru lunile ianuarie și martie 2018, s-a reținut că reclamanta s-a raportat în mod greșit la tariful fixat pentru luna decembrie 2017, deși potrivit art. 2 din actul adițional nr. x din 24.11.2017 rezultă că acest tarif se aplică doar pentru luna decembrie 2017.

Contrar celor susținute de recurentă, în cuprinsul anexei nr. 1F la actul adițional nr. x din 07.09.2017 nu s-a prevăzut nicio valoare minimă a obligației de plată a pârâtei, care să nu depindă de kilometrii efectuați, cu excepția lunii decembrie 2017.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 4.2 din contract, potrivit cărora niciun fel de tarife nu se datorează în situația în care vehiculele nu transportă efectiv salariații pârâtei, indiferent dacă respectă sau nu rutele din anexa nr. 1F și art. 5.1 din același contract, care prevede, printre altele, că fiecare factură va fi însoțită de un desfășurător detaliat al curselor efectuate.

Așadar, potrivit dispozițiilor contractuale evocate rezultă în mod evident că pentru calcularea prețului datorat de pârâtă nu se raportează la tariful fix prevăzut pentru luna decembrie 2017, ci potrivit transportului efectiv al salariaților pârâtei.

În acest context, sumele facturate de către reclamantă pentru lunile ianuarie și martie 2018 nu sunt datorate de către pârâtă.

Referitor la facturile aferente lunilor aprilie și mai 2018, în mod just instanța de apel a reținut că serviciile menționate de reclamantă în cuprinsul acestora nu au fost dovedite, nefiind depuse foile de parcurs semnate de pârâtă potrivit art. 4.6 din contract.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că nu există nicio faptă ilicită a pârâtei, întrucât lipsește obligația contractuală de plată a sumelor din facturile invocate de reclamantă.

Drept urmare, nefiind îndeplinită una din condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în mod just instanța de apel a respins apelul reclamantei.

Criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1170 C. civ. în ceea ce privește acționarea părților cu bună-credință pe tot parcursul executării contractului a fost invocată direct în recurs, fără a fi relevată în fața instanțelor de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile menționate reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, cu excepțiile prevăzute de lege, în a căror ipoteză nu ne regăsim.

Prin urmare, critica privind încălcarea de către instanța de apel a normelor materiale referitoare la buna-credință nu va fi analizată.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului după voința concordantă a părților în ceea ce privește comanda minimă prevăzută în anexa nr. 1F.

Potrivit art. 1266 C. civ. interpretarea contractului după voința concordantă a părților intervine atunci când există o contradicție între sensul literar al contractului și voința reală a părților. Or, în cauză nu este îndeplinită această situație premisă, întrucât din prevederile art. 4.2 și 5.1 din contract, precum și din Anexa nr. 1F, rezultă în mod evident voința părților pentru calcularea prețului datorat de pârâtă prin raportare la transportul efectiv al salariaților pârâtei și nu la tariful fix prevăzut pentru luna decembrie 2017.

Așa fiind, instanța supremă constată că nu au fost încălcate regulile de interpretare a contractului după voința concordantă a părților potrivit art. 1266 C. civ.

Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 11 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 11 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2025.