ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 723/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 23 decembrie 2020, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 307.004,96 RON, reprezentând penalități de întârziere datorate în temeiul raporturilor contractuale desfășurate între părți, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1326/09.05.2022, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune și cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L, prin administrator judiciar C., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1019A din 21 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în totalitate sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 307.004,96 RON, a admis în parte cererea expertului judiciar D. și a majorat onorariul acordat acestuia cu suma de 8.000 RON, în sarcina intimatei-pârâte, a obligat această din urmă parte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.928 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 2.000 RON, reprezentând onorariu expert și suma de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Pârâta B. S.R.L. a recurat această din urmă hotărâre, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și după rejudecare, respingerea acțiunii în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei 307.004,96 RON, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, recurenta a expus, sub un prim aspect, argumentele formulate în fața instanțelor de fond din perspectiva cărora a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.

Astfel, a afirmat că debitul pretins la plată nu este datorat, având în vedere înțelegerea părților, faptul că intimata nu a emis facturi pentru accesoriile pretinse, iar raportat la dispozițiile art. 1.539 C. civ., intimata, acceptând fără rezerve executarea obligației de plată din partea recurentei, a renunțat în mod tacit la dreptul de a solicita penalități de întârziere și, implicit, și la clauza penală stipulată în contract.

De asemenea, a precizat că între părți există o practică cu privire la modalitatea în care plățile facturilor emise de intimată se realizau.

În ceea ce privește cuantumul penalităților, a susținut că la dosar nu au fost depuse toate facturile fiscale și documentele care să ateste plățile efectuate, data la care trebuia să fie emisă fiecare factură în funcție de comanda efectuată și de produsele livrate.

În continuare, evocând prevederile art. 11 din contract, a subliniat că aplicarea ștampilei cu mențiunea "recepție marfă B." nu era suficientă pentru determinarea exactă a penalităților de întârziere. Aceasta, în condițiile în care facturile emise de intimată nu cuprindeau nicio mențiune cu privire la data primirii lor de către recurentă, iar pentru comunicarea lor părțile au prevăzut în contract o procedură specială care nu putea fi omisă sau înlăturată de intimată.

Pe cale de consecință, recurenta a apreciat că, nefiind respectate prevederile contractuale, reclamanta nu putea pretinde plata penalităților de întârziere.

Asupra momentului de la care începeau să curgă accesoriile aferente debitului principal, recurenta a apreciat că în lipsa dovezilor de comunicare a facturilor, acesta nu putea fi stabilit.

A mai susținut că intimata nu a făcut dovada transmiterii facturilor conform prevederilor contractuale, respectiv prin curier, cu confirmare de primire, în condițiile în care de acest aspect era condiționată aplicarea și perceperea accesoriilor.

Totodată, a arătat că instanța de apel a încălcat voința părților, întrucât, potrivit contractului, penalitățile erau datorate numai dacă intimata respecta procedura stipulată în cuprinsul acestuia, respectiv comunica facturile prin curier, cu confirmare de primire. Or, în măsura în care această procedură nu a fost urmată, sancțiunea ce intervenea era decăderea părții din dreptul de a mai solicita accesoriile aferente debitului principal.

De asemenea, a arătat că instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii atunci când evaluează probatoriul cauzei, iar sarcina acesteia este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de voința părților prin actele încheiate și regulile speciale stabilite de acestea.

În acest context, a invocat principiul specialia generalibus derogant, subliniind că, în temeiul acestuia și a limitelor instituite de art. 5 C. civ., nu era permisă înlăturarea de la aplicare a dispoziției speciale din convenția părților.

A mai afirmat că nedepunerea dovezilor de comunicare a facturilor a fost sesizată și de expertul judiciar prin raportul de expertiză întocmit, aspect care, potrivit acestuia, l-a plasat în imposibilitate de a efectua expertiza.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat elementele raportului de expertiză judiciară efectuată în cauză, precum și dinamica raporturilor comerciale dintre părți, subliniind că niciun document dintre cele prevăzute de art. 11 din contract nu a fost depus de intimată în dovedirea pretențiilor sale. A arătat că relevanță sub acest aspect prezintă și somația transmisă de către administratorul judiciar al intimatei în care se menționează că există facturi stornate, precum și plăți în avans efectuate de autoarea căii de atac.

Potrivit recurentei, depunerea înscrisurilor sus-menționate era esențială pentru determinarea penalităților de întârziere, având în vedere clauzele contractuale, dar și faptul că acestea au fost contestate de intimată.

Autoarea căii de atac a mai arătat că în apel se impunea respingerea probei cu expertiza contabilă. În susținere, a prezentat argumentele invocate în etapa devolutivă, subliniind că prin contract părțile au stabilit în mod expres actele pe care intimata ar fi trebuit să le prezinte în dovedire și nu le-a depus nici în primă instanță, deși i s-a pus în vedere, iar aspectele invocate în apel nu reprezentau chestiuni noi care să justifice încuviințarea administrării acestei probe.

La 4 ianuarie 2024, intimata, în insolvență, a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului. În susținerea primei excepții, a arătat că din înscrisurile transmise acestei părți rezultă ca autoarea căii de atac nu și-a îndeplinit obligația legală de a timbra recursul. În motivarea celei de-a doua excepții, intimata a afirmat, în esență, că susținerile recurentei vizează starea de fapt, interpretarea contractului și probatoriul cauzei și că acestea reprezintă chestiuni de netemeinicie, incompatibile cu calea de atac exercitată . A mai arătat că prin cererea de recurs, autoarea căii de atac își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de soluția instanței de apel. Pe acest temei, a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, intimata a renunțat la excepția netimbrării.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin motivarea recursului trebuie înțeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare, ci și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modalitatea de judecată a instanței, raportată la motivul de recurs. Cu alte cuvinte, ipotezele statuate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt suficient de acoperitoare pentru a permite remedierea oricărei neregularități pe tărâmul dreptului substanțial, dar numai dacă invocarea acesteia de către recurent se face cu respectarea tuturor cerințelor legale.

Aceasta, întrucât recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care vizează în prealabil analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Demersul judiciar de față este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținere, autoarea căii de atac arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 11 din contract prin raportare la faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada comunicării facturilor fiscale prin curier. Pe acest temei, consideră că nu se putea determina cuantumul penalităților și momentul de la care accesoriile erau datorate. De asemenea, susține că în lipsa parcurgerii procedurii de la art. 11 din contract, instanța de apel, admițând apelul, a încălcat voința părților și că, în mod nelegal, aceasta a încuviințat proba cu expertiză contabilă.

Aceste susțineri reprezintă chestiuni de netemeinicie care repun în discuție elemente factuale și probatorii ale cauzei, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, ale cărei limite sunt stabilite de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie; numai instanța de apel, ca instanță de control devolutiv, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză și este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. De altfel, aspectele sesizate au făcut obiectul analizei instanței de apel, primind o dezlegare din partea acesteia.

Instanța supremă observă faptul că prin criticile invocate, recurenta urmărește, în realitate, efectuarea unui control de fond prin reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, chestiune nepermisă în raport cu ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs autoarea căii de atac impută instanței de prim-control judiciar nerespectarea voinței părților din perspectiva procedurii stabilite de părți în contract pentru comunicarea facturilor - prin curier, cu confirmare de primire -, și de care, potrivit recurentei, era condiționată perceperea penalităților de întârziere.

Analiza actelor dosarului relevă că aceste susțineri au fost invocate direct în recurs, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care chestiunea astfel cum a fost sesizată în recurs nu a fost supusă dezlegării instanțelor de fond, deși problema comunicării facturilor a reprezentat elementul central al judecății în etapele procesuale anterioare.

Totodată, aspectele privind comunicarea facturilor prin curier ignoră problema litigioasă dedusă judecății în apel, precum și raționamentul expus de către instanța de prim-control judiciar sub acest aspect. Astfel, întemeiat pe raportul de expertiză judiciară, instanța de apel a reținut că înregistrarea facturilor în contabilitatea intimatei are semnificația primirii lor, acesta fiind și momentul de la penalitățile au început să curgă.

Împotriva acestor considerente, autoarea căii de atac nu formulează nicio critică și nici nu indică greșeala de judecată a instanței de apel, ci se rezumă să reia susținerile sale din etapa devolutivă privind lipsa comunicării, fără a le corela cu raționamentul instanței de prim-control judiciar și fără a dezvolta alte argumente care să justifice raționamentul eronat al acesteia.

Or, expunerea argumentelor din apel, neurmate de nicio critică îndreptată împotriva considerentelor instanței de apel nu este de natură să răspundă exigențelor prevăzute de 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și să determine limitele sesizării instanței de recurs al cărei control este subsumat verificării conformității hotărârii cu normele de drept pretins încălcate.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta critică evaluarea probelor în apel și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată calea de atac devolutivă, și nu interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale indicate.

Mai mult, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalitățile, respectiv data primirii lor de către recurentă, nu poate face obiectul verificărilor instanței de recurs, de vreme ce fundamentul concluziilor instanței de prim-control judiciar sub acest aspect l-a reprezentat probatoriul cauzei, respectiv raportul de expertiză contabilă efectuat în apel.

În privința aspectelor privind renunțarea intimatei la dreptul de a pretinde penalitățile aferente sumei achitate cu întârziere, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul dezbaterilor în fața primei instanțe, care, în urma valorificării probelor, a stabilit că o ipoteza sesizată nu este incidentă în cauză. Aceste considerente nu au fost contestate în apel de către pârâtă, intrând în puterea de lucru judecat, așa încât reexaminarea lor în această cale extraordinară de atac nu mai este permisă.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a unor considerente ale instanței de apel și a unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra, concret și efectiv, în ce a constat greșeala de judecată a instanței devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate și susținute, fac posibilă încadrarea lor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte amintește că în temeiul principiului legalității căilor de atac, consacrat la nivel constituțional de art. 129 din Constituția României și prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părțile sunt obligate să exercite căile de atac cu respectarea rigorilor legii, inclusiv sub aspectul motivării lor.

Așa fiind, constatând că susținerile părții recurente nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și că în lipsa unor critici de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs intră sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare și, în consecință, va anula recursul, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei în recurs, dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse potrivit art. 452 din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1019A din 21 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2024.