ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1543/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la 20 octombrie 2020, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 €, calculată la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale pentru atingerea și afectarea demnității, la difuzarea hotărârii definitive de admitere (chiar și în parte a acțiunii) pe postul de televiziune C, pe cheltuiala acesteia, în cel mult 5 zile.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 483 din 6 aprilie 2022, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a admis în parte cererea; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului 100.000 lei cu titlu daune morale; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului 5.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată, onorariu avocatului redus; a respins restul pretențiilor solicitate, ca fiind neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 568A din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtă B S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 483 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 40.000 de lei, reprezentând daune morale.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr.568A din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta B S.R.L. Au fost formulate următoarele critici: Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră un principiu fundamental, respectiv al libertății de exprimare, dispozițiile art. 20 din Constituția României, dispozițiile art. 70, art. 75 și art. 1357 C. civ. Având în vedere cele două drepturi apărate deopotrivă de Convenție, se impune a se remarca că dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la viață privată sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc. Au fost indicate statuările Curții Europene în cauza Handyside contra Marii Britanii, cauza Sipoș contra României, cauza Ieremiov contra României. Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private, (cauza A. contra Norvegiei, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare.” (cauza Van Hannover contra Germaniei nr. 2, par. 111) În toate cazurile citate, Curtea Europeană a decis că, deși ziariștii respectivi lezaseră demnitatea unor persoane, sancționarea lor de către instanțele naționale nu a fost ,,necesară într-o societate democratică”, întrucât nu s-a dovedit existenta unei ,,nevoi sociale presante” care să fi justificat sancționarea. Lezarea demnității sau reputației unei persoane nu constituie în sine o astfel de ,,nevoie socială presantă”. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul și contextul mesajului critic; buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate; raportul dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, aspecte care au fost evocate într-un mod superficial de către instanța de apel în hotărârea supusă controlului judiciar în recurs. Din cele reținute de instanța de apel reiese cu claritate faptul că analiza prezentei spețe s-a făcut prin raportare doar la anumite criterii din cele trasate de jurisprudența CEDO, favorabile intimatului, neținându-se cont de calitatea intimatului de persoană publică, aspect esențial în procesul de cântărire a balanței între cele două drepturi aflate în conflict, de comportamentul anterior al acestuia, de subiectul dezbătut, de forma, stilul mesajului și doza de exagerare a limbajului jurnalistic, de lipsa obligației recurentei de a proba afirmațiile făcute. Instanța de apel nu a efectuat o verificare completă si amănunțită a modului în care instanța de fond a pus în aplicare prevederile legale incidente, coroborate cu dispozițiile convenționale și practica europeană în materie. Decizia recurată nu conține analiza celor trei condiții pe care trebuie să le întrunească ingerința în exercițiul libertății de exprimare, respectiv să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică și proporțională, fiind afectată de viciul legalității din perspectiva nerespectării principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, cât și de viciul nemotivării. În aceste împrejurări, sancțiunea civilă constând în obligarea pârâtei la plata daunelor morale reprezintă o ingerință în dreptul la libera exprimare. Chiar dacă această ingerință are o bază legală - art. 1349 și art. 1357 C. civ. și este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în paragraful 2 al art. 10 CEDO - protecția reputației și a drepturilor intimatului, instanța de apel, cu plenitudine de competență în fapt și în drept, ar fi trebuit să răspundă, prin motive relevante și suficiente, interogației dacă această ingerință este necesară și proporțională într-o societate democratică. În urma controlului judiciar, superficial, de temeinicie și legalitate a sentinței pronunțate de prima instanță, curtea de apel a înlăturat în mod nepermis argumentele și dovezile pe care recurenta-pârâtă le-a expus, în legătură cu: 1) calitatea persoanei vizate de reportajele incriminate, 2) calitatea persoanei care critică, 3) subiectul dezbătut, 4) comportamentul anterior al persoanei vizate, 5) forma și stilul mesajului, 6) lipsa obligației recurentei-pârâte de a proba afirmațiile făcute. Considerentele instanței de apel sunt contradictorii în ceea ce privește stilul și forma mesajelor. Pe de o parte, instanța de apel contestă titlurile utilizate în materialele jurnalistice în litigiu, apreciind că „nu pot fi considerate ca înscriindu-se printre mijloacele de exagerare în comunicarea informațiilor recunoscute inclusiv în jurisprudența CEDO ca permise jurnaliștilor în scopul de a atrage atenția publicului asupra unui subiect de interes general”. Pe de altă parte, în cadrul analizei privind consecințele negative ale faptei ilicite, instanța de apel a reținut prin raportare la intimat faptul că „utilizând la rândul său tehnici având ca scop atragerea atenției ori creșterea interesului în accesarea materialelor postate, astfel cum este folosirea titlurilor ce nu corespund pe deplin conținutului ori sunt chiar contrazise de acesta (de exemplu, „(...)” ori „(...)”), se poate prezuma cu suficient temei că intimatul-reclamant a acceptat ca efect al folosirii acestora și afectarea imaginii sale (ce s-ar putea produce în mod evident prin citirea numai a titlului, nu și a conținutului postării). Or, prin această abordare a instanței de apel, care apreciază că fapta imputată pârâtei în legătură cu titlurile și expresiile folosite nu este aptă să creeze un prejudiciu moral intimatului determinat de conduita similară a acestuia în calitatea sa de formator de opinie, dar reține totuși caracterul ilicit al titlurilor și expresiilor folosite, sunt nesocotite principiile expuse în jurisprudența CEDO. În contextul unei stări de fapt ce nu a fost stabilită într-un mod complet și echidistant, preocuparea instanței de apel nu a fost aceea de a păstra un echilibru între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, cauza fiind analizată exclusiv din perspectiva valorii reclamate ca fiind lezată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat în mod formal. În opinia sa, în realitate, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Instanța de apel a reținut că libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenție nu este un drept absolut, ci este supusă limitelor prevăzute de paragraful 2 al acestui articol, în cauză fiind vorba despre protejarea drepturilor reclamantului la demnitate și viață privată. Au fost analizate elementele care trebuie luate în considerare în materia libertății de exprimare, astfel cum au fost trasate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, circumscrise condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate de legislația internă. Scopul jurnalistului este într-adevăr de informare, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este necesară existența bunei-credințe pentru protejarea imaginii persoanei fizice, cu atât mai mult în ceea ce privește acuzații grave din sfera penalului. În cauza de față, nu se poate identifica buna-credință în privința faptelor recurentei-pârâte, limitele admisibile ale libertății sale de exprimare fiind depășite. În mod eronat, recurenta-pârâtă pune semnul egalității între conținutul știrilor prezentate opiniei publice și cel al vlogurilor intimatului-reclamant. Argumentul recurentei-pârâte în ceea ce privește calitatea de persoană publică a intimatului-reclamant nu poate fi utilizat pentru a-și justifica faptele ilicite, în condițiile în care, chiar și în cazul unei persoane cu notorietate publică se impune ca drepturile să îi fie respectate, fiind necesar ca orice acuzație să fie făcută cu responsabilitate. Calitatea de persoană publică asumată de intimatul-reclamant nu este compatibilă cu dezinformarea pe care a făcut-o recurenta-pârâtă prin reportajele sale și nici cu reaua-credință de care a dat dovadă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu toate că a indicat doar motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-pârâtă pun în discuție legalitatea deciziei recurate atât sub aspectul nemotivării și al motivării contradictorii, cât și din perspectiva aplicării greșite a normelor legale interne și a celor convenționale, iar chestiunile vizate au drept numitor comun criteriile relevante pentru înclinarea balanței între dreptul la respectarea vieții private și libertatea de exprimare atunci când instanța este învestită cu o acțiune în răspundere delictuală pentru defăimare. Ca atare, instanța de recurs va analiza criticile în mod concomitent, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8, urmând a arăta argumentele pentru care hotărârea nu este afectată de viciul nemotivării sau al contradictorialității, iar normele de drept incidente au fost interpretate și aplicate corect de către curtea de apel, în acord cu reperele trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin criticile ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esență, că instanța de apel nu a analizat condițiile pe care trebuie să le întrunească ingerința în exercițiul libertății de exprimare, nu a prezentat motivele relevante și suficiente care să justifice ingerința în libertatea de exprimare, precum și că motivarea este contradictorie în ceea ce privește stilul și forma mesajelor, iar prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că o parte din criterii au fost interpretate și aplicate greșit, cu nerespectarea standardului convențional în materie. Sub un prim aspect, în ceea ce privește analiza condițiilor pe care trebuie să le întrunească ingerința în exercițiul libertății de exprimare, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă consecința identificării și respectării standardului convențional în privința dreptului la liberă exprimare și a dreptului la reputație, componentă a dreptului la viață privată. Într-adevăr, așa cum a menționat recurenta-pârâtă, o ingerință în exercitarea dreptului la reputație sau a libertății de exprimare, pentru a fi compatibilă cu exigențele Convenției, trebuie să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim, să fie proporțională și să prezinte un caracter necesar într-o societate democratică. Contrar criticilor recurentei-pârâte, o asemenea analiză a fost efectuată. Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pagina 7 din decizia recurată, paragrafele trei și patru, prin identificarea dreptului aplicabil, instanța de apel a parcurs în mod implicit verificarea legalității și a scopului legitim al ingerinței. Se poate observa că instanța de apel a constatat că este învestită să evalueze ingerința în exercițiul libertății de exprimare a pârâtei, în contextul admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea sa la plata daunelor morale în valoare de 100.000 lei pentru lezarea dreptului la imagine și la demnitate al reclamantului, prevăzut de art. 8 din Convenție. Cât privește caracterul necesar și caracterul proporțional al ingerinței într-o societate democratică, a căror analiză se află în strânsă legătură, se constată că această etapă a metodologiei a fost pusă în aplicare de către curtea de apel în contextul punerii în balanță a celor două drepturi, prin cercetarea criteriilor relevante care decurg din jurisprudența Curții Europene. Criteriile pe care judecătorul național trebuie să le analizeze, pentru a pronunța o hotărâre compatibilă cu standardul convențional, pot fi grupate în funcție de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conținutul mesajului; c) modalitatea de obținere a informației; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmațiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmațiilor; g) aspecte referitoare la consecințele afirmațiilor – repercusiuni; h) evaluarea severității sancțiunii ce se solicită a fi aplicată. Esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la reputație în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact. Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, instanța de apel a analizat limitele legale ale libertății de exprimare, prevăzute de art. 10 paragr.2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale și art. 75 alin. (2) C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că au fost depășite. Pentru respectarea proporționalității și a justului echilibru între drepturile și interesele contrapuse de părțile litigante, proteguite în egală măsură, instanța de apel a redus sancțiunea pecuniară aplicată recurentei-pârâte de prima instanță, de la 100.000 lei la 40.000 lei. Verificând considerentele hotărârii atacate, reiese că, pentru a constata că există o ingerință în dreptul la reputație și onoare al reclamantului A, pe un prim palier de analiză, instanța de apel a ținut seama de limitele libertății de exprimare aplicabile determinate de calitatea persoanei care critică (agent mass-media) și de calitatea persoanei vizate de reportajele incriminate (persoană publică), concluzionând că, alături de importanța subiectului dezbătut, aceste criterii determină un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare. Este adevărat că, pornind de la rolul esențial pe care îl joacă în societate, presei i se permite un grad de exagerare sau provocare specific, iar instanțele nu i se pot substitui în alegerea mijloacelor tehnice sau stilistice de realizare a unui reportaj. Totodată, atunci când este aplicată orice sancțiune jurnalistului sau trustului de presă la care acesta este angajat, trebuie să fie avut în vedere efectul potențial disuasiv, de natură a amenința rolul presei de ,,câine de pază”. Aceste principii nu conduc însă la concluzia unei protecții nelimitate acordate jurnaliștilor, la granița cu impunitatea. Aceasta, deoarece multiplele drepturi de care presa se bucură atrag în mod natural o serie de obligații și responsabilități, ce trebuie respectate întocmai de agenții mas-media pentru a reclama apoi cu succes protecția oferită de art. 10 din Convenție în materia libertății presei. Or, instanța de apel a constatat tocmai nerespectarea unor obligații care compun deontologia specifică profesiei de jurnalist. Împrejurarea că, urmare a aplicării acestui criteriu, curtea de apel nu a concluzionat în sensul dorit de partea recurentă, respectiv că reportajele incriminate se înscriu în limitele libertății presei, care se configurează ca o aplicație mult mai puternică a libertății de exprimare de drept comun, nu atrage nelegalitatea hotărârii recurate față de impactul pe care în cauză îl au aspectele referitoare la modul de transmitere a materialelor de televiziune, cât și nerespectarea unor obligații deontologice care îi reveneau acesteia. De asemenea, au fost respectate coordonatele standardului convențional ce decurg din valorificarea aspectelor referitoare la persoana vizată. În primul rând, instanța de apel a constatat calitatea reclamantului de persoană publică, făcând distincția persoană publică – simplu particular, din moment ce a recunoscut în favoarea pârâtei un nivel ridicat de protecție al libertății de exprimare. Totuși, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că, deși reclamantul se bucură de o speranță legitimă a protecției vieții private semnificativ mai mică față de un simplu particular, aceasta nu este complet anihilată. Ca atare, acesta nu este exceptat de la protecția împotriva difuzării unor informații nereale în legătură cu faptele sale sau care sunt de natură a crea aparența că unele dintre acțiunile sale reprezintă fapte grave, de natură a-i atrage răspunderea penală (consumul de droguri, amenințare cu arma, acte de violență fizică). În ceea ce privește comportamentul anterior al reclamantului, Înalta Curte reține că acesta presupune cercetarea modului în care persoana vizată de afirmațiile litigioase a cooperat anterior cu presa sau s-a expus voluntar în presă, în contexte similare, apte a atrage atenția publicului, ipoteză în care, de asemenea, protecția vieții private nu este complet anulată, dar speranța legitimă sub aspectul acestei protecții este mai mică. Din această perspectivă recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a lăsat neexaminat modul în care știrea privind presupusul accident de circulație a fost ,,fabricată” și livrată postului de televiziune, precum și că reclamantul nu are dreptul de a invoca art. 8 din Convenție în privința unei atingeri aduse reputației sale, care este consecința previzibilă a propriilor acțiuni, dând drept exemple în acest sens încălcarea ordonanțelor militare în timpul stării de urgență și înscenarea propriului accident de circulație. Contrar acestor critici, care sunt nefondate, se constată că expunerea mediatică a reclamantului nu poate fi utilizată ca argument de către recurenta-pârâtă pentru a justifica prezentarea unor informații în legătură cu faptele și persoana reclamantului, care fie au fost nereale, fie au creat aparența pentru public că acesta ar fi săvârșit fapte grave, de natură a-i atrage răspunderea penală. Recurenta-pârâtă, în calitate de trust de presă, nu poate fi absolvită de obligația de a nu răspândi date/știri false cu bună-știință, ci îi revine sarcina de a pune la dispoziția publicului informații corecte și fiabile, care să respecte cerința veridicității și a deontologiei. Validând considerentele instanței de apel, Înalta Curte reține că pentru respectarea deontologiei și a bunei-credințe, este necesar ca jurnaliștii să se documenteze în prealabil cu privire la veridicitatea informațiilor transmise, inclusiv atunci când conținutul este preluat din alte articole/reportaje. În mod eronat a pretins recurenta-pârâtă că nu îi revenea obligația de a verifica veridicitatea informațiilor prezentate, câtă vreme, din examinarea stării de fapt, instanțele de fond au constatat că aceasta nu a procedat la preluarea fidelă a conținutului publicat de reclamant în vlogurile sale, ci a difuzat materiale cu titluri care prezentau ca reale acțiuni ori fapte grave ce nu erau confirmate prin informațiile prezentate ulterior. Drept urmare, se impune înlăturarea criticilor pe care recurenta-pârâtă le-a dezvoltat în legătură cu subiectul dezbătut și baza factuală a materialelor de televiziune, cu precizarea că, în ceea ce privește știrea referitoare la încălcarea măsurilor stabilite în perioada pandemică, curtea de apel a ținut cont că în mass-media fuseseră deja publicate numeroase articole, ceea ce înseamnă că nu avea caracter de noutate. Informațiile transmise de titlurile care au fost menținute pe parcursul mai multor ore, coroborat cu durata mare de timp pe parcursul căreia au fost difuzate reportajele incriminate, au caracterul de ,,acuzație de fapt”. Atunci când se lansează acuzații la adresa unei persoane, Curtea Europeană a subliniat că este necesară existența unei baze factuale, dat fiind impactul asupra reputației persoanei din perspectiva art. 8 din Convenție. În concret, lansarea unor informații privind comiterea unei fapte grave, de natură a atrage răspunderea penală, fără existența unei baze factuale, încalcă grav etica jurnalistică și nu poate fi justificată de recurenta-pârâtă prin prisma afirmației neverosimile în sensul că acestea se bazează pe vlogurile reclamantului. Diferit de susținerile recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel a răspuns criticilor din apel privind luarea în considerare a conduitei reclamantului, aceasta fiind chestiunea esențială pusă în discuție și căreia i se subordonează atât înscenarea accidentului de circulație, cât și tehnicile similare utilizate de reclamant în activitatea sa online, astfel cum sunt titlurile care nu corespund pe deplin conținutului sau sunt chiar contrazise de acesta. Instanța poate grupa argumentele invocate în susținerea unei critici și le poate răspunde printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta respectivul argument, așa cum susține recurenta-pârâtă. În acest sens, relevante sunt considerentele din decizia recurată prin care s-a reținut că ,,[...] admițând dreptul său la utilizarea unor tehnici jurnalistice care să atragă atenția publicului, trebuie reținut că exercitarea peste limitele permise a acestui drept nu poate fi justificată de circumstanțe cum este cea invocată de apelantă (folosirea de către intimat a unor astfel de tehnici).” Totodată, invocarea împrejurării că reclamantul a înscenat un accident, care în opinia recurentei-pârâte reflectă reaua lui credință, nu este un argument pentru a înlătura obligațiile de etică profesională ce îi revin acesteia atunci când difuzează materiale de televiziune. Însă, pe de altă parte, pentru aprecierea asupra respectării limitelor libertății presei o chestiune de impact a constat în stabilirea poziției subiective a recurentei-pârâte, limitele exprimării fiind evaluate și în raport cu statutul său, prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei recurate. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a recurentei-pârâte au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare, precum și elementele concrete din situația de fapt. Determinantă sub aspectul stabilirii mijloacelor de exagerare permise presei pentru a atrage atenția publicului este modalitatea în care titlurile utilizate, ce prezentau ca reale fapte sau acțiuni care nu erau confirmate prin informațiile prezentate ulterior, erau menținute pe parcursul mai multor ore. În pofida faptului că este normală folosirea anumitor expresii destinate captării atenției publicului, chiar adoptarea unui stil senzaționalist, totuși aceste mijloace se mențin în limitele libertății de exprimare doar cât timp se respectă doza de exagerare și provocare specifică presei, fără a se deforma informațiile transmise și a se induce în eroare cititorii, după cum a statuat Curtea Europeană în cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associés contra Franței, paragraful 145. De asemenea, titlurile și rezumatele știrilor trebuie să reflecte cât mai fidel conținutul faptelor și al datelor prezentate, acest principiu deontologic cu privire la activitatea de presă fiind regăsit în Rezoluția Consiliului Europei nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică. Raportat la aceste repere, Înalta Curte confirmă concluzia curții de apel în sensul că modalitatea în care au fost transmise titlurile nu reprezintă un mijloc de exagerare permis jurnaliștilor. Această abordare a instanței de apel reflectă adaptarea principiilor jurisprudențiale la domeniul audiovizualului, având în vedere că mijloacele de comunicare audiovizuală au efecte imediate și mai puternice decât presa scrisă, precum și împrejurarea că în cazul emisiunilor difuzate pe posturile de televiziune, publicul telespectator nu primește întreaga informație odată cu titlul emisiunii sau cu anunțurile care promovează emisiuni viitoare, astfel că impactul informațiilor este diferit de cel specific presei scrise, când cititorul are întotdeauna la dispoziție atât titlul, cât și conținutul articolului, ceea ce poate conduce la formarea unei opinii de către publicul cititor în timp real. Potrivit celor arătate anterior, rezultă că instanța de apel a stabilit corect coordonatele pentru verificarea jurisdicțională, pornind de la analizarea titlului în raport cu conținutul informațiilor date publicității prin emisiunile difuzate. Nefondată este și critica privind contradictorialitatea considerentelor curții de apel în legătură cu modul de apreciere asupra titlurilor reportajelor utilizate în scopul atragerii atenției publicului. Înalta Curte observă că raționamentul curții de apel nu relevă o divergență între considerentele prin care a fost înlăturat argumentul pârâtei în sensul că titlurile folosite țin de tehnica jurnalistică care permite o doză de exagerare și cele destinate evaluării sancțiunii pecuniare aplicate, în cadrul cărora a fost apreciat ca întemeiat motivul de apel prin care pârâta a solicitat diminuarea daunelor morale, inclusiv prin raportare la comportamentul anterior al reclamantului. Motivarea instanței de apel este clară, rezultând, pe de o parte, că pârâta și-a exercitat libertatea de exprimare cu depășirea limitelor permise, încălcând astfel dreptul reclamantului la reputație, iar, pe de altă parte, că despăgubirile acordate reclamantului au fost adaptate la un cuantum proporțional în raport cu prejudiciul suferit de acesta, astfel cum a fost circumstanțiat în mod amplu în considerentele hotărârii recurate. În plus, susținând că a acționat cu bună-credință, se observă că recurenta-pârâtă a invocat fără temei că ar fi protejată de art. 10 din Convenție, afirmând că scopul urmărit a fost acela de a-și îndeplini sarcina de a informa publicul asupra unor chestiuni de interes public. În sprijinul acestei afirmații, instanța de recurs apreciază că a fost invocată și susținerea în sensul că, în privința acuzațiilor de consum de droguri aduse de un terț cu care intimatul-reclamant a avut un scandal public, recurenta-pârâtă a făcut demersurile necesare pentru obținerea unui punct de vedere, împrejurare dovedită prin înscrisurile anexate. Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma evaluării circumstanțelor de fapt prin prisma probelor este în sens contrar, respectiv că informarea publicului nu a fost singurul scop al difuzării materialelor de televiziune. Or, în coordonatele acestor critici, aprecierea asupra poziției subiective a recurentei-pârâte reprezintă o chestiune de fapt, asupra căreia instanțele de fond dețin marja de apreciere în urma examinării probelor administrate și pe care instanța de recurs nu o poate reevalua față de structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că instanța de apel a îmbinat analiza cerințelor de drept intern – fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ., cu exigențele Convenției, luând în considerare factorii relevanți în realizarea balanței între art. 10 și art. 8, astfel cum au fost stabiliți în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțând o hotărâre legală sub aspectul normelor de drept material incidente și care conține motive relevante și suficiente în fundamentarea caracterului necesar și proporțional al ingerinței în libertatea de exprimare a recurentei-pârâte. De asemenea, în acord cu cele reținute, se constată că dispozițiile art. 1353 C. civ. nu sunt aplicabile, în condițiile în care s-a constatat că libertatea de exprimare a depășit limitele exercițiului licit, cauzând vătămarea dreptului la reputație al intimatului-reclamant. Referitor la susținerile în sensul că instanța de apel nu ar fi stabilit situația de fapt într-un mod echidistant și că a analizat superficial probele, acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs, întrucât recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din același cod. În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, în raport cu complexitatea cauzei și activitatea prestată de avocat, constând în redactarea întâmpinării și prezentarea la termenul de judecată, Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-pârâte B S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de către intimatul-reclamant A, respectiv 5.922 lei, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor justificative de la filele 66 și 67 din dosarul de recurs.