ÎCCJ, Decizia nr. 56/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Buzău - Secția I Civilă, Completul specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/114/2021, reclamantul Spitalul A a solicitat instanței obligarea pârâtului B la plata sumei de 31.496,70 lei reprezentând: 16.615 lei indemnizație concediu de odihnă, 9.023 lei indemnizație hrană, 1.450 lei vouchere de vacanță, 675 lei contribuție angajator, 3.733,70 lei dobândă legală penalizatoare la 31.08.2021, precum și a dobânzii legale penalizatoare de la data de 01.09.2021 și până la plata integrală a debitului principal, în cuantum de 27.763 lei.

La data de 18 noiembrie 2021 a fost înregistrată cererea reconvențională a pârâtului B, prin care a solicitat să se constate că este îndreptățit la plata indemnizației de hrană, în temeiul art. 18 din Legea nr. 153/2017, să fie obligat reclamantul la plata indemnizației de hrană, calculate potrivit dispozițiilor legale, începând cu 01.08.2021, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor datorate, de la 01.08.2021 și până la plata integrală a acestora.

La data de 8 martie 2022 reclamantul Spitalul A a depus cerere modificatoare prin care a restrâns valoarea pretențiilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 14.796,7 lei.

Prin Sentința nr. 761din 20 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Buzău – Secția I Civilă, completul specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.023 lei, reprezentând contravaloare indemnizație de hrană, suma de 1.450 lei, contravaloare vouchere de vacanță, suma de 590 lei, contribuție angajator și suma de 3.733,70 lei, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată până la data de 31.08.2021, aceasta urmând a se calcula și în continuare începând cu data de 01.09.2021 și până la data plății efective a debitelor principale, fiind respinsă, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârât.

Prin Decizia nr. 1986 din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă a admis apelul pârâtului, fiind schimbată în tot sentința apelată. S-a constatat încetată orice formă de recuperare a sumelor pretinse de reclamant, cu consecința respingerii acțiunii.

Cererea de revizuire

Împotriva acestei decizii, reclamantul Spitalul A a formulat cerere de revizuire, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului.

A apreciat că prin Decizia nr. 1986/2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă a fost adusă atingere autorității de lucru judecat a Sentinței nr. 176 din 9 martie 2023 pronunțate de Tribunalul Buzău – Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. y/114/2021, rămasă definitivă prin Decizia nr. 729 din 26 septembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 213 din 6 februarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/1/2023 a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul Spitalul A împotriva Deciziei nr. 1986 din 8 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă, în dosarul nr. x/114/2021.

În motivare, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 431 din același act normativ, reținând că ipoteza legală de revizuire prevăzută la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune ca hotărârile pretins potrivnice să fi fost pronunțate între aceleași părți.

Or, în cauză, Înalta Curte a constatat că această cerință a legii nu este îndeplinită.

Astfel, primul litigiu, de contencios administrativ, în cadrul căruia s-a verificat legalitatea măsurii II.4 dispuse prin Decizia nr. 4/09.04.2021 în ceea ce privește suma de 1.450 lei, a avut loc între reclamantul Spitalul A și pârâtele Curtea de Conturi și Camera de Conturi Buzău.

Cel de-al doilea proces, reprezentând un conflict de muncă, întemeiat pe răspunderea patrimonială a salariatului, având ca obiect pretenții de 14.796,7 lei, reprezentând prejudiciul stabilit la pct. 4 din Decizia nr. 4/09.04.2021 și dobânda legală penalizatoare, s-a purtat între reclamantul Spitalul A și pârâtul B.

Verificând identitatea de părți din perspectiva dispozițiilor art. 55 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că intimatul din prezenta cauză, B, nu a fost parte la judecata litigiului în cadrul căruia s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 4/09.04.2021, emise de Camera de Conturi Buzău, în ceea ce privește suma de 1.450 lei, fiind terț față de hotărârile pronunțate în dosarul nr. y/114/2021, invocate de revizuent; ca urmare, s-a constatat că este exclusă încălcarea puterii de lucru judecat în sensul celor invocate prin calea extraordinară de atac.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri, revizuentul a declarat recurs, arătând că sunt incidente punctele 7 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, recurentul a făcut referire la prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. și a susținut că divergența celor două soluții ale instanțelor de judecată ar fi că, pe de o parte, în dosarul y/114/2021, instanța de judecată a constatat în mod cert prejudiciul în cuantum de 29.213 lei produs Spitalului de către numitul B, iar pe de altă parte, în dosarul x/114/2021, prin admiterea apelului numitului B, s-a stabilit încetată orice formă de recuperare a sumelor cu titlu de prejudiciu.

Recurentul susține că, din perspectiva încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, se poate constata că prin soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 1986/2023 devine imposibil de executat Sentința nr. 176/2023 a Tribunalului Buzău, care a rămas definitivă prin Decizia nr. 729/2023 a Curții de Apel Ploiești; pentru aceste motive, susține că se impune anularea celei de a doua hotărâri respectiv, a Deciziei nr. 1986/2023.

De asemenea, recurentul susține că instanța a omis să dea eficiență juridică prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, arătând că dacă Decizia nr. 1986/2023 a Curții de Apel Ploiești nu se desființează, atunci rămâne în sarcina Spitalului să recupereze printre altele și prejudiciul constatat prin decizia nr. 4/2021 al Curții de Conturi, măsură rămasă definitivă prin Decizia nr. 729/2023 a Curții de Apel Ploiești.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând, cu prioritate, excepția tardivității recursului invocată de intimatul B, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

În cauză, decizia recurată a fost comunicată revizuentului la 8 noiembrie 2024, cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 95 din dosarul de revizuire.

Din modalitatea de calcul a termenelor procedurale, prevăzută de art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., reiese că termenul de 30 de zile a curs de la data de 8 noiembrie 2024 și s-a împlinit la 9 decembrie 2024, care a fost o zi lucrătoare.

Recursul a fost trimis la 6 decembrie 2024 cu poșta electronică, zi în care a fost și înregistrat la instanță, cum rezultă din copia emailului aflată la fila 4 din dosar.

Cu această motivare, Înalta Curte, constatând că recursul a fost declarat în termenul legal, va respinge excepția tardivității recursului, chestiune invocată de intimat prin întâmpinare.

Asupra recursului de față, instanța reține următoarele:

Recurentul a criticat decizia prin care i-a fost respinsă cererea de revizuire, indicând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că ceea ce se reproșează instanței este că a încălcat prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., pentru că ar fi reținut, în mod greșit, că nu este îndeplinită condiția admisibilității cererii de revizuire, din perspectiva existenței unor dezlegări date asupra unor puncte litigioase ale procesului, ducând, în final, la adoptarea unor soluții contrare, care nu se pot executa.

Ca urmare, instanța constată că motivele invocate de recurent se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire privind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că cererea de revizuire a fost întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Astfel, potrivit textului de lege amintit, „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ,,Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Așadar, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, și anume aceea de excepție procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure - din nevoia de ordine și stabilitate juridică - evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Aplicând aceste considerente teoretice cauzei, se constată că prin cererea de revizuire, s-a susținut că Decizia nr. 1986/2023 a Curții de Apel Ploiești aduce atingere autorității de lucru judecat a Sentinței nr. 176/2023 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin Decizia nr. 729/2023 a Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal, sub aspectul prejudiciului, respectiv a recuperării lui.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dosarul nr. y/114/2021 a avut ca obiect cererea de chemare în judecată, prin care reclamantul Spitalul A a solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Buzău să anuleze atât măsura II.3 din Decizia 4/09.04.2021 a Camerei de Conturi Buzău rămasă definitivă în calea de atac administrativă prin Încheierea nr. 10/24.06.2021 emisă de Curtea de Conturi a României, referitoare la ”Recuperarea prejudiciului creat prin acordarea unui spor de 50% pentru condiții deosebit de periculoase personalului administrativ angajat”, cât și măsura II.4 pentru suma de 1.450 lei cu titlu de vouchere de vacanță aferente anului 2020 din Decizia nr. 4/09.04.2021 emisă de Camera de Conturi Buzău referitoare la ''Recuperarea prejudiciului în sumă de 30.663 lei creat prin plata de indemnizații de concediu de odihnă, vouchere de vacanță și indemnizații de hrană necuvenite, acordate unui salariat fără respectarea prevederilor legale...” în sensul diminuării prejudiciului de la 30.663 lei la 29.213 lei.

Prin Sentința nr. 176 din data de 9 martie 2023, Tribunalul Buzău a admis acțiunea, a anulat încheierea nr. 10/24.06.2021 emisă de Curtea de Conturi a României în ceea ce privește măsura dispusă la pct. II.3 din Decizia 4/09.04.2021 a Camerei de Conturi Buzău precum și măsura dispusă la pct.II.3 din Decizia nr. 4/09.04.2021 a Camerei de Conturi Buzău, referitoare la ”Recuperarea prejudiciului creat prin acordarea unui spor de 50% pentru condiții deosebit de periculoase personalului administrativ angajat”, a anulat în parte, încheierea nr. 10/24.06.2021 emisă de Curtea de Conturi a României în ceea ce privește măsura dispusă la pct.. II.4 din Decizia 4/09.04.2021 a Camerei de Conturi Buzău precum și, în parte, măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 4/09.04.2021 a Camerei de Conturi Buzău, pentru suma de 1.450 lei cu titlu de vouchere de vacanță aferente anului 2020 din Decizia nr. 4/09.04.2021 emisă Camera de Conturi Buzău referitoare la ''Recuperarea prejudiciului în sumă de 30.663 lei creat prin plata de indemnizații de concediu de odihni, vouchere de vacanță și indemnizații de hrană necuvenite, acordate unui salariat fără respectarea prevederilor legale ... ”, în sensul diminuării prejudiciului de la 30.663 lei la 29.213 lei, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 729 din 26 septembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 176/2023 pronunțate de Tribunalul Buzău, ca nefondat.

Dosarul nr. x/114/2021 al Curții de Apel București a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul A, prin care a solicitat instanței obligarea pârâtului B la plata sumei de 31.496,70 lei reprezentând: 16.615 lei, indemnizație concediu de odihnă, 9.023 lei, indemnizație hrană, 1.450 lei, vouchere de vacanță, 675 lei, contribuție angajator, 3.733,70 lei, dobândă legală penalizatoare la 31.08.2021, precum și a dobânzii legale penalizatoare de la data de 01.09.2021 și până la plata integrală a debitului principal, în cuantum de 27.763 lei.

Prin Sentința civilă nr. 761 din data de 20 octombrie 2022, Tribunalul Buzău a admis acțiunea formulată de reclamantul Spitalul A, în contradictoriu cu pârâtul B, așa cum a fost restrânsă.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.023 lei reprezentând contravaloare indemnizație de hrană, suma de 1.450 lei reprezentând contravaloare vouchere de vacanță, suma de 590 lei reprezentând contravaloare contribuție angajator și suma de 3.733,70 lei reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data de 31.08.2021, ce se va calcula și în continuare începând cu data de 01.09.2021 și până la data plății efective a debitelor principale.

A respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B în contradictoriu cu reclamantul-pârât Spitalul A.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 1986 din 8 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă, fiind schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a constatat încetată orice formă de recuperare a sumelor ce fac obiectul prezentei acțiuni, cu consecința respingerii acțiunii.

Din cronologia dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție– Completul de 5 judecători constată că este legală concluzia instanței de revizuire, în sensul că dosarele mai sus amintite nu s-au derulat între aceleași părți.

Astfel, primul litigiu, de contencios administrativ, care face obiectul dosarului nr. y/114/2021, a verificat legalitatea măsurii II.4 dispuse prin Decizia nr. 4/09.04.2021 în ceea ce privește suma de 1.450 lei, părți fiind reclamantul Spitalul A și pârâtele Curtea de Conturi și Camera de Conturi Buzău.

Or, al doilea proces, care face obiectul dosarului x/114/2021, este un conflict de muncă, întemeiat pe răspunderea patrimonială a salariatului și are ca obiect pretenții în sumă 14.796,7 lei, ce reprezintă prejudiciul stabilit la pct. 4 din Decizia nr. 4/09.04.2021 și dobânda legală penalizatoare, părți fiind reclamantul Spitalul A și pârâtul B.

Înalta Curte reține că identitatea de părți se verifică din perspectiva dispozițiilor art. 55 C. proc. civ., potrivit căruia „Sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces”.

Așadar, examinând condiția identității de părți din litigiile în care s-au pronunțat Decizia civilă nr. 1986/2023 și Sentința nr. 176/2023, pretins potrivnice, Înalta Curte constată că acestea nu s-au derulat între aceleași părți, revizuentul recurent fiind singura entitate care a avut calitatea de parte în ambele dosare.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători reține că, din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a arătat, cu referire la cererea de revizuire, că „unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61).

Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […].

O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010)”.

Nici critica privind împrejurarea că instanța de revizuire nu ar fi dat eficiență prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 nu este fondată.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire întemeiată în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Judecata căii extraordinare de atac se face potrivit art. 513 C. proc. civ., sens în care Înalta Curte arată că, potrivit alin. (3) al acestui art., „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”, ceea ce înseamnă că mai întâi instanța de judecată va analiza admisibilitatea revizuirii, adică va verifica îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, cum ar fi, în cazul efectului negativ al autorității de lucru judecat, condiția triplei identități de obiect, părți și cauză. Dacă instanța constată că aceste condiții de admisibilitate nu sunt întrunite, atunci va respinge cererea de revizuire, fără să mai analizeze chestiunile invocate de părți ce privesc aspectele de fond ale litigiului.

Astfel, în cauza de față, instanța a constatat că nu este întrunită condiția ca dosarele mai sus amintite să fi avut aceleași părți; ca urmare, în aplicarea textelor de lege anterior evocate, o eventuală analiză a incidenței prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 nu putea fi făcută decât după depășirea fazei de analiză a admisibilității, deci doar în situația în care instanța ar fi constatat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale cererii și, încuviințând cererea de revizuire, ar fi procedat fie la anularea celei din urmă hotărâri sau ar fi trimis cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge excepția tardivității recursului invocată de intimatul B.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Spitalul A împotriva Deciziei nr. 213 din 6 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/1/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2025.