ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 216 alin. (2) și art. 2032 alin. (1) C. civ., art. 143 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, art. 21 alin. (3) și art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011.

Prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2022, alături de alte măsuri, instanța a dispus respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize formulate de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 745 din 07.12.2022, pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă, în dosarul nr. x/116/2020, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 709/2024 din 9 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul A împotriva încheierii de ședință din 23.11.2022, ca nefondat.

Totodată, a fost admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 745 din 07.12.2022, a fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 142.833,60 lei, reprezentând componentă variabilă a remunerației directorului economic.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 9.011,99 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 14.526,309 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În motivare, autoarea recursului a susținut că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011, Legii nr. 31/1990 și Ordinului MFP nr. 1802/2014, pe motiv că în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în limita sumei de 142.833,60 lei, reprezentând componenta variabilă a remunerației intimatului-reclamant, în calitate de director economic.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a menționat că indicatorii de performanță pentru plata componentei variabile a remunerației se calculează prin raportare la un an financiar și nu la o perioadă cumulată de un an, astfel cum a reținut instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 18.2 și Anexei nr. 1 din contractul de mandat, precum și art. 55 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 109/2011.

Sub aspectul gradului de îndeplinire a indicatorilor de performanță, deși din expertiza întocmită în apel rezultă că cei opt indicatori de performanță au fost îndepliniți în proporție de 99,19% în perioada 01.08.2019-31.07.2018, recurenta-pârâtă a susținut că indicatorii de performanță privind cheltuielile de personal și investiții nu au fost îndepliniți, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe.

În continuare, recurenta-pârâtă a analizat cei doi indicatori din perspectiva celor reținute în cele două expertize efectuate în cauză.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că, deși instanța de apel a reținut o serie de încălcări ale obligațiilor asumate prin contractul de mandat în justificarea revocării mandatului de director, totuși a constatat că intimatul-reclamant este îndreptățit să i se acorde componenta variabilă a remunerației.

Prin întâmpinarea depusă la 11 noiembrie 2024, intimatul-reclamant A a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 19 septembrie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 31 decembrie 2024 s-a fixat termen la 13 februarie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a criticat decizia atacată pentru încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011, Legii nr. 31/1990 și Ordinului MFP nr. 1802/2014, susținând că instanța de prim control judiciar în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligației societății de a achita intimatului-reclamant componenta variabilă a remunerației aferentă funcției de director economic.

Într-o primă critică, recurenta-pârâtă a susținut că în mod eronat instanța de apel a reținut faptul că intimatul era îndreptățit să primească componenta variabilă a remunerației pe considerentul că a îndeplinit indicatorii de performanță pentru perioada cumulată de un an, respectiv 01.08.2019-31.07.2020, întrucât acești indicatorii financiari se calculează prin raportare la un an financiar, potrivit art. 18.2 din contractul de mandat și art. 55 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 109/2011.

Verificând decizia recurată, instanța supremă constată că în mod just instanța de apel a reținut faptul că din prevederile art. 2 pct. 8 și 11, art. 3 pct. 2 lit. f) și g), art. 30 alin. (6), art. 36 - 38 din O.U.G. nr. 109/2011 și art. 1, art. 5.3.9 și art. 8.5 din contractul de mandat rezultă că directorul economic trebuie să aducă la îndeplinire indicatorii de performanță, fără a se face vreo distincție cu privire la perioada de raportare.

În continuare, instanța de apel a reținut că este firesc ca acești indicatori de performanță să fie calculați pentru o perioadă cumulată de 12 luni, cât a fost în vigoare contractul de mandat al intimatului-reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 55 din O.U.G. nr. 109/2011, invocate de către recurenta-pârâtă, „(1) Consiliul de administrație sau, după caz, consiliul de supraveghere al întreprinderii publice prezintă semestrial, în cadrul adunării generale a acționarilor, un raport asupra activității de administrare, care include și informații referitoare la execuția contractelor de mandat ale directorilor, respectiv ale membrilor directoratului, detalii cu privire la activitățile operaționale, la performanțele financiare ale societății și la raportările contabile semestriale ale societății.

(2) Comitetul de nominalizare și remunerare din cadrul consiliului de administrație sau, după caz, din cadrul consiliului de supraveghere elaborează un raport anual cu privire la remunerațiile și alte avantaje acordate administratorilor și directorilor, respectiv membrilor consiliului de supraveghere și membrilor directoratului în cursul anului financiar.

(3) Raportul prevăzut la alin. (2) este prezentat adunării generale a acționarilor care aprobă situațiile financiare anuale. Raportul este pus la dispoziția acționarilor potrivit art. 39 alin. (1) și cuprinde cel puțin informații privind [...]”.

Înalta Curte constată că din dispozițiile legale evocate rezultă obligația de întocmire a unui raport anual privind remunerațiile acordate administratorilor și directorilor, respectiv membrilor consiliului de supraveghere și membrilor directoratului în cursul anului financiar, care este prezentat adunării generale a acționarilor spre aprobare.

Așadar, critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 55 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 109/2011 este lipsită de interes, întrucât textul normativ evocat nu prevede modalitatea de calcul a indicatorilor de performanță, ci reglementează o cu totul altă situație, respectiv raportul anual întocmit de consiliul de administrație privind remunerațiile organelor de conducere ale societății.

În egală măsură, se constată că nici din interpretarea dispozițiilor art. 18.2 din contractul de mandat nu rezultă că indicatorii de performanță sunt calculați pe un an financiar, ci, dimpotrivă, prevederile contractuale antereferite se referă la situația în care acești indicatori, prevăzuți în anexa la contract, sunt modificați, fiind necesară aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pentru a fi aplicabili.

Printr-o altă critică, autoarea recursului a susținut că indicatorii de performanță nu au fost îndepliniți de către directorul economic în ceea ce privește cheltuielile de personal și investiții.

În acest sens, recurenta-pârâtă a prezentat concluziile din raportul de expertiză efectuat la prima instanță, din care ar rezulta că cei doi indicatori evocați nu au fost îndepliniți și a criticat constatările din raportul de expertiză efectuat în apel, în cuprinsul căruia s-a reținut contrariul. Totodată, s-a criticat faptul că instanța de apel a reținut greșit valoarea contabilă a unui activ prin raportare la dispozițiile Ordinului MFP nr. 1802/2014.

Înalta Curte constată că prin această critică se solicită în realitate o reanalizare a probelor administrate, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate care nu pot face obiectul verificării în calea extraordinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte vizează faptul că instanța de apel a acordat componenta variabilă a remunerației intimatului-reclamant, cu toate că a reținut o serie de încălcări ale obligațiilor asumate prin contractul de mandat în justificarea revocării mandatului de director economic.

Instanța supremă subliniază că obligația recurentei-pârâte de plată a remunerației intimatului-reclamant este distinctă de obligația de a achita daune-interese pentru revocarea fără justă cauză a mandatului de director economic, fiind analizate diferit de către instanța de apel.

Așa fiind, se reține că acordarea componentei variabile a remunerației directorului economic depinde de respectarea obligației de îndeplinire a indicatorilor de performanță stabiliți în anexele contractului de mandat, neputând fi primită critica privind neîndeplinirea altor atribuții convenționale sau legale specifice funcției, sancționată cu revocarea mandatului și pentru care societatea poate solicita repararea eventualului prejudiciu produs.

Înalta Curte constată că dispozițiile Legii nr. 31/1990 au fost invocate în mod formal, întrucât autoarea recursului nu a indicat în concret textul din actul normativ încălcat sau aplicat greșit de instanța de apel pentru a se putea declanșa controlul judiciar în calea de atac a recursului.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-pârâtă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Drumuri și Poduri S.A. (...) împotriva deciziei nr. 709/2024 din 9 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportare la art. 452 și art. 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1.500 lei, potrivit facturii nr. 33 din 11.02.2025 emise de Cabinet de Avocat B și extrasului emis de C Bank S.A. din 12.02.2025.

În consecință, constatând că recurentei-pârâte i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport cu solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea referitoare la cheltuielile de judecată și să fie acordată intimatului cu acest titlu suma de 1.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

Respinge recursul declarat de pârâta Drumuri și Poduri S.A. (...) împotriva deciziei nr. 709/2024 din 9 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant A suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2025.