ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 548/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 și urm., art. 2027 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin precizările depuse la 11 iunie 2018 la solicitarea primei instanțe de a clarifica "neconcordanțele dintre petitul cererii și motivarea acesteia", reclamantul A. a învederat că "prin petitul principal", a solicitat "obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 RON cu titlu de indemnizație fixă stabilită contractual, scadentă și neachitată până la data prezentei, datorată de către Active Conexe S.A. în temeiul art. 2027 din C. civ..", iar, "în subsidiar, exclusiv pentru eventualitatea în care instanța ar aprecia că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 2027 din C. civ..", a apreciat că "este îndreptățit la repararea prejudiciului efectiv suferit, cauzat de pârâtă prin fapta ilicită ce constă în împiedicarea executării mandatului de director general pentru o perioadă de 37 luni", prejudiciu "evaluat la suma de 377.400 RON, sumă pe care reclamantul ar fi încasat-o în situația derulării normale a contractului de mandat, respectiv în lipsa săvârșirii faptei culpabile de către pârâtă".

Prin sentința civilă nr. 1296/2019 din 10 mai 2019, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma brută de 122.400 RON, cu titlu de daune-interese și s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 7.553 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 1 octombrie 2020 apelantul-reclamant a precizat, la solicitarea Curții, cuantumul capătului accesoriu referitor la dobândă, arătând că, până la data de 26.05.2020, data formulării apelului, valoarea dobânzii pretinse este de 96.750,07 RON.

Prin decizia civilă nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant, s-a admis apelul promovat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată și cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru plătită în apel.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că niciuna dintre părți nu a învestit instanța de apel pentru a decide referitor la data la care a încetat contractul, precum și la modul în care acesta a încetat.

Fără a fi învestită de părți în acest sens, instanța de apel a încălcat regula tantum apellatum cuantum iudicatum prin analiza asupra unei chestiuni ce nu fusese dedusă judecății și nu constituia un aspect litigios între părți, statuând fără a fi investită, în mod nelegal și netemeinic, că acest contract de mandat a încetat ca efect al revocării la data de 09.09.2014.

Recurentul subliniază că instanța de apel s-a prevalat în susținerea soluției pronunțate de pretinsa incidență în cauză a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, fără să fi fost învestită în acest sens, încălcând principiul disponibilității și al contradictorialității procesului civil prevăzut de art. 14 alin. (5) din C. proc. civ.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat instanței de apel să analizeze și să dispună asupra datei la care a încetat contractul și a modului în care a încetat acesta, neexistând un diferend între părți cu privire la acest aspect.

În acest sens, recurentul susține că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii în privința argumentelor privind încetarea contractului ca efect al revocării mandatului de director general al reclamantului la data de 09.09.2014.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 2027 C. civ., considerând încetat contractul de mandat nr. x din 23.09.2013 la 09.09.2014, ca efect al revocării precum și că suspendarea nu reprezintă o situație în care "fără culpa mandatarului, mandatul nu poate fi executat".

Recurentul arată că în mod nelegal și netemeinic reține instanța de apel că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția triplei identități privind obiectul și cauza.

De asemenea, recurentul consideră că nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aspectul cu privire la care se susține că ar fi intervenit autoritatea de lucru judecat, respectiv încetarea contractului, nu reprezintă un considerent pe care se sprijină hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015, soluționat în mod definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care a avut ca obiect acțiunea în răspundere împotriva reclamantului pentru prejudiciile cauzate societății pârâte prin actele efectuate în timpul exercitării funcției de director general. Totodată, recurentul susține că încetarea contractului de mandat nu reprezintă nici o chestiune litigioasă între părți.

Singurul aspect asupra căruia s-a statuat definitiv în dosarul x/2015 vizează faptul că nu există motive pentru atragerea răspunderii patrimoniale a recurentului pentru modul de executare a obligațiilor asumate în temeiul contractului, aceasta fiind pretenția dedusă judecății.

În susținerea motivului de casare, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 2027 C. civ. pentru plata remunerației acestuia, întrucât contractul nu este în ființă, încetând ca efect al revocării la data de 09.09.2014, iar incidența suspendării de drept nu reprezintă o situație în care "fără culpa mandatarului, mandatul nu poate fi executat".

Dispoziția legală stabilește prevede că plata remunerației trebuie efectuată în cazul mandatului oneros chiar și în cazul în care mandatul nu a putut fi executat, singura condiție impusă de legiuitor fiind aceea ca imposibilitatea executării să nu fi survenit din culpa mandatarului. Astfel că, potrivit recurentului prin condiția impusă, respectiv contractul să fie în ființă și prin limitarea aplicabilității art. 2027 C. civ., situațiilor în care a intervenit suspendarea de drept a contractului, instanța de apel adaugă noi condiții, ceea ce echivalează cu crearea unor noi norme legale pe cale judiciară.

Mai arată recurentul că instanța de apel în mod greșit a reținut că, întrucât nu a făcut dovada exercitării mandatului după suspendarea acestuia, nu are dreptul la remunerație, încălcând nomele de drept material și principiul bunei-credințe în executarea raporturilor juridice.

Recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit normelor de drept material în materia dreptului societar, respectiv art. 143 și art. 155 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, constatând că mandatul său a fost revocat prin Decizia consiliului de administrație din 09.09.2014 și că revocarea și suspendarea mandatului sunt două instituții juridice distincte, care nu pot produce efecte juridice în același timp, printr-un singur act juridic.

Dimpotrivă, arată recurentul că prin această decizie s-a constatat suspendarea de drept a efectelor contractului de mandat al recurentului ca urmare a formulării acțiunii în atragerea răspunderii și s-au luat măsuri complementare suspendării pentru limitarea expunerii societății Active Conexe S.A.

Recurentul susține că revocarea administratorilor sau directorilor societății este o revocare ad nutum, în sensul că aceasta poate interveni oricând independent de voința sau de vreo culpă contractuală, cu mențiune expresă a faptului că este atributul exclusiv al organului de decizie al societății, competent să numească ori să revoce directorul, în acest sens fiind și prevederile art. 143

1

alin. (4) din Legea 31/1990 privind societățile.

Prin urmare, arată recurentul că revocarea directorului general este necesar a fi dispusă de consiliul de administrație, organ care l-a numit în funcție.

Însă, în cauză nu există o decizie a consiliului de administrație a societății Active Conexe S.A. în sensul revocării mandatului acordat recurentului, ci doar Decizia din data de 09.09.2014, prin care s-a constatat intervenirea suspendării de drept a contractului de mandat al reclamantului având în vedere hotărârea AGOA nr. 1 din 28.08.2014 și dispozițiile art. 155 alin. (5) din Legea 31/1990 și luarea măsurilor complementare acesteia privind revocarea dreptului de reprezentare a societății și retragerea dreptului de semnătură.

Mai precizează recurentul că revocarea mandatului este incompatibilă cu suspendarea de drept a efectelor acestuia, fiind imposibil ca cele două instituții juridice să producă efecte în același timp. Suspendarea de drept intervine ope legis, ca urmare a deciziei de a formula acțiune în atragerea răspunderii directorului general și subzistă până la soluționarea definitivă a acestei acțiuni.

A prezuma că, emiterea unei singure decizii, poate avea ca efect, în același timp, atât suspendarea de drept cât și revocarea mandatului, ar lăsa fără eficiență juridică reglementarea privind suspendarea de drept a mandatului.

Recurentul susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, întrucât nu există fapta ilicită a societății Active Conexe S.A.

Instanța de apel în mod greșit a reținut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile clauzei penale agreate contractual de părți, nefiind învestită cu o acțiune în pretenții grefată pe revocarea intempestivă a mandatului. Recurentul menționează că dreptul acestuia la formularea unei astfel de acțiuni nu s-a născut încă, întrucât nu a fost revocat mandatul său.

Recurentul precizează că fapta ilicită imputată intimatei constă în exercitarea abuzivă a dreptului conferit de art. 155 din Legea nr. 31/1990 privind societățile și nu exercitarea acestui drept. Recurentul susține că pârâta nu a încercat alte remedii sau proceduri de reparație, ci, a recurs la a solicita pretențiile rezultate din modul de executare a contractelor încheiate de reclamant, scopul promovării acțiunii în atragerea răspunderii subsemnatului fiind, de fapt, înlăturarea sa de la conducerea societății.

Prin urmare, consideră recurentul că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu există fapta ilicită întrucât a fost exercitat un drept stabilit de lege, deoarece acest drept a fost exercitat în mod abuziv.

În ceea ce privește soluția instanței de apel de admitere a apelului formulat de pârâta Active Conexe S.A., recurentul susține că este netemeinică și nelegală, întrucât considerentele pe care se sprijină soluția sunt străine de motivele de apel invocate de către pârâtă având în vedere nesocotirea principiilor disponibilității și a devoluțiunii apelului, chestiune care atrage potrivit acestuia, incidența dispozițiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul menționează că prin cererea de apel fomulată, pârâta Active Conexe S.A. nu a criticat sentința primei instanțe privind temeiul de drept al acțiunii în pretenții grefată pe revocarea intempestivă, situație în care ar fi devenit aplicabilă clauza penală, aceste considerente fiind argumentele instanței de apel și nu apărările din motivele de apel ale pârâtei.

Intimata-pârâtă reprezentată legal prin Director General B. și convențional prin SCA C. a depus întâmpinare la 8 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, în principal, ca tardivă și, în subsidiar, ca neîntemeiată și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Intimata-pârâta a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care a reiterat apărările formulate prin întâmpinare.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți și a stabilit termen de judecată la 8 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentului privind încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat și ce s-a supus judecății instanței de fond, a principiului disponibilității și contradictorialității, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 din același cod, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurentul susține că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât în considerentele hotărârii atacate a reținut că mandatul de director general a fost revocat prin Hotărârea consiliului de administrație din 9 septembrie 2019, începând cu această dată, fără ca aceste motive să fi fost invocate la prima instanță sau în apel.

Se reține că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, însă acest efect devolutiv este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, potrivit art. 478 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 din același cod.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, plata indemnizațiilor pentru perioada cât a fost suspendat din funcția de director general în temeiul art. 3.1. din contractul de mandat nr. x din 23.09.2013 și art. 2027 C. civ.

În subsidiar, a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea indemnizațiilor pentru perioada menționată, cauzate de pârâtă prin fapta ilicită constând în împiedicarea executării mandatului de director general pentru o perioadă de 37 luni prin exercitarea în mod nejustificat a acțiunii în răspundere împotriva recurentului-reclamant, în temeiul art. 1270, art. 1530 și art. 1531 C. civ.

Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată și a acordat reclamantului despăgubiri în cuantum de 122.400 RON, cu titlu de daune-interese și s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Referitor la petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 RON, cu titlu de remunerație fixă în temeiul art. 2027 C. civ. și dobânda legală penalizatoare, tribunalul a reținut că pentru perioada august 2014 - septembrie 2017 lipsește cauza obligației, dispozițiile contractului de mandat fiind suspendate prin hotărârea AGOA nr. 2 din 28.08.2014.

În ceea ce privește petitul subsidiar privind obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, pentru prejudiciul cauzat prin fapta de a împiedica în mod neîntemeiat exercitarea de către reclamant a mandatului de director general în perioada 28.08.2014-23.09.2017, prima instanța a reținut că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei. Referitor la cuantificarea prejudiciului, tribunalul a reținut că părțile au prevăzut la art. 9.6 din contractul de mandat nr. x din 23.09.2013 o clauză penală, prin care au stabilit anticipat întinderea prejudiciului suferit de reclamant.

În consecință, tribunalul a constatat că raportat la dispozițiile art. 1270 și art. 1538 C. civ. și art. 9.6 din contractul de mandat, pârâta datorează reclamantului daune interese în cuantum 122.400 RON, reprezentând cuantumul net a 12 remunerații lunare.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, susținând că a solicitat plata indemnizațiilor ca urmare a suspendării contractului de mandatul și nu al încetării sau revocării acestuia.

Totodată, prin apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri, aceasta susține, în esență, că a fost încălcat art. 397 alin. (1) C. proc. civ. întrucât la stabilirea prejudiciului reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată prevederile art. 9.6 din contractul de mandat, înțelegând să nu se prevaleze de această clauză penală.

Instanța de apel a respins apelul formulat de reclamant și a admis apelul promovat de pârâtă, fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Instanța de apel, în argumentarea soluției de respingere a apelului reclamantului și de admitere a căii de atac formulate de pârâtă, a reținut că a încetat mandatul recurentului prin revocarea acestuia din funcție începând cu data de 09.09.2014 potrivit Hotărârii consiliului de administrație al pârâtei din aceeași dată, în acord cu cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1496 din 26.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015. În acest sens, instanța a reținut că încetarea contractului de mandat nu s-a realizat prin ajungerea la termen în data de 23.09.2017, astfel că pârâta nu datorează remunerația stipulată la art. 3.1 din contract, pretinsă de reclamant pe capătul principal de cerere.

Curtea de apel a constatat că pentru a fi incidente dispozițiile art. 2027 C. civ., contractul de mandat trebuie să fie în ființă, respectiv să nu fi încetat prin modalitățile prevăzute de art. 2030-2038 C. civ., regula fiind aceea că mandantul nu are obligația de a plăti remunerația cuvenită mandatarului pentru perioada de timp ulterioară momentului pentru care a încetat contractul. De asemenea, a reținut că excepția privind revocarea mandatului din cauze nejustificate și intempestive nu este incidentă în cauză.

În privința capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că nu există fapta ilicită a pârâtei, întrucât prin formularea acțiunii prevăzute de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aceasta a exercitat dreptul său legal de a formula acțiunea în răspundere împotriva directorului său general, fără a fi dovedită reaua-credință ori exercițiul abuziv al acestui drept.

În ceea ce privește soluția de admitere a apelului pârâtei, curtea de apel a reținut încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aceasta nu a fost învestită cu solicitarea de acordare a despăgubirilor în temeiul clauzei penale prevăzute la art. 9.6 din contract.

De asemenea, prin decizia recurată s-a reținut că doar în ipoteza revocării mandatului s-a fi pus problema incidenței clauzei penale evocate, însă numai dacă era invocată ca temei al cererii de chemare în judecată, iar reclamantul pretindea repararea prejudiciului cauzat prin revocarea nejustificată ori intempestivă a mandatului. Or, în cauză nu acesta a fost obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

În consecință, Înalta Curte reține că părțile nu au invocat la prima instanță sau prin apelurile formulate temeiul încetării mandatului reclamantului prin revocarea din funcția de director general începând cu data de 09.09.2014, pentru care instanța de apel a respins apelul reclamantului și a admis apelul formulat de pârâtă.

Astfel, se constată că instanța de prim control judiciar a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel încălcând limitele efectului devolutiv al apelului prin constatarea revocării mandatului recurentului-reclamant a încălcat și principiul disponibilității procesului civil întrucât a analizat aspecte cu a căror analiză nu a fost învestită, fiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel în argumentarea soluției a reținut puterea de lucru judecat a celor dezlegate prin sentința civilă nr. 1496 din 26.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, privind revocarea mandatului de director general, începând cu data de 09.09.2014, fără însă ca în prealabil cele dezlegate prin hotărârea evocată să fie puse în discuția contradictorie a părților în vederea formulării de apărări, fiind încălcate și dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității procesului civil.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ. "instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate".

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind principiile disponibilității prevăzut la art. 9 C. proc. civ. și contradictorialității reglementat la art. 14 C. proc. civ., precum și limitele efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 478 alin. (2) din același cod, sub sancțiunea nulității deciziei atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Criticile recurentului privind motivele străine de natura pricinii din cuprinsul hotărârii atacate referitoare la încetarea contractului de mandat prin revocare la 9 septembrie 2019, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., sunt de asemenea fondate.

În cauză, instanța de judecată a fost sesizată în principal cu o acțiune în executarea contractului de mandat pentru plata indemnizațiilor neachitate în perioada suspendării mandatului reclamantului și, în subsidiar, cu o acțiune în răspundere contractuală prin care solicită aceleași indemnizații cu titlu de despăgubire pentru suspendarea contractului de mandat prin exercitarea în mod nejustificat a acțiunii în răspundere împotriva recurentului-reclamant întemeiată pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, pârâta prin apărările formulate în cauză, atât la prima instanță cât și în apel, nu a contestat faptul că mandatul reclamantului în funcția de director general a fost suspendat prin efectul demarării acțiunii în răspundere împotriva reclamantului în temeiul dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut în argumentarea soluției că mandatul de director general al recurentului a încetat ca efect al revocării din funcție la 9 septembrie 2014 potrivit Hotărârii Consiliului de administrație a societății pârâte din aceeași dată, deși nici reclamantul și nici pârâta nu au susținut această teză, atât la prima instanță cât și în calea de atac a apelului.

Instanța de apel a respins apelul formulat de reclamant reținând că mandatul de director general al recurentului a încetat ca efect al revocării din funcție la 9 septembrie 2014, potrivit celor dezlegate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1496 din 26.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, și în consecință a constatat că societatea nu datorează acestuia indemnizațiile lunare până la 23.09.2017, pretinse pe primul capăt al cererii de chemare în judecată, fără însă a fi învestită cu un astfel de motiv.

Totodată, Înalta Curte analizând Hotărârea Consiliului de administrație a societății pârâte din 09.09.2014 reține că prin aceasta s-a constatat suspendarea de drept a mandatului de director general al recurentului-reclamant ca efect al exercitării acțiunii în răspundere împotriva acestuia prin Hotărârea A.G.O.A. a societății pârâte nr. 2 din 28.08.2014 și s-au luat măsuri complementare suspendării din funcție și nicidecum nu s-a decis revocarea acestuia din funcție.

În consecință, Înalta Curte constată că argumentele reținute prin decizia recurată sunt străine de natura pricinii, întrucât părțile nu au supus analizei instanței modalitatea de încetare a mandatului de director general al reclamantului, în cauză, instanța, fiind sesizată cu motive privind răspunderea contractuală a pârâtei, care a promovat acțiunea în răspundere prevăzută de art. 155 din Legea nr. 31/1990, ceea ce a determinat conform alin. (4) al aceluiași articol suspendarea de drept din funcția de director general, iar printr-o hotărâre judecătorească definitivă această acțiune a fost respinsă.

Astfel, Înalta Curte, reținând că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, constată ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, reține că nu se mai impune analiza criticilor recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2022.