ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 mai 2018 pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă, sub nr. x/3/2018, reclamantul A a chemat în judecată pârâta B S.A., solicitând instanței să dispună, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 lei, cu titlu de remunerație fixă a directorului general al B S.A pentru perioada august 2014 -septembrie 2017, în temeiul art. 2027 din C. civ, precum și penalități de întârziere în sumă de 46.903,53 și, în continuare, până la data plății efective, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 lei cu titlu de daune-interese, beneficiul nerealizat, pentru prejudiciul cauzat prin fapta de a împiedica în mod neîntemeiat exercitarea de către reclamant a mandatului de director general al societății B S.A. în perioada 28.08.2014-23.09.2017, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 și urm., art. 2027 din C. civ, art. 194 C. proc. civ.

Prin precizările depuse la 11 iunie 2018 la solicitarea primei instanțe de a clarifica „neconcordanțele dintre petitul cererii și motivarea acesteia", reclamantul A a învederat că, prin petitul principal, a solicitat „obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 lei cu titlu de indemnizație fixă stabilită contractual, scadentă și neachitată până la data prezentei, datorată de către B S.A. în temeiul art. 2027 din C. civ., iar, în subsidiar, exclusiv, pentru eventualitatea în care instanța ar aprecia că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 2027 din C. civ., a apreciat că „este îndreptățit la repararea prejudiciului efectiv suferit, cauzat de pârâtă prin fapta ilicită ce constă în împiedicarea executării mandatului de director general pentru o perioadă de 37 luni, prejudiciu „evaluat la suma de 377.400 lei, sumă pe care reclamantul ar fi încasat-o în situația derulării normale a contractului de mandat, respectiv în lipsa săvârșirii faptei culpabile de către pârâtă".

Prin sentința civilă nr. 1296/2019 din 10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București-Secția a VI-a Civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma brută de 122.400 lei, cu titlu de daune-interese și s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 7.553 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A, precum și pârâta B S.A.

La 1 octombrie 2020 apelantul-reclamant a precizat, la solicitarea Curții, cuantumul capătului accesoriu referitor la dobândă, arătând că, până la data de 26.05.2020, data formulării apelului, valoarea dobânzii pretinse este de 96.750,07 lei.

Prin decizia civilă nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant, s-a admis apelul promovat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, și cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru plătită în apel.

Împotriva acestei decizii, la 13 mai 2021, reclamantul A a formulat recurs, care prin decizia civilă nr. 548 din 8 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secția a II-a Civilă, a fost admis, decizia fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VI-a Civilă, sub numărul x/3/2018*.

Prin decizia nr. 1857 A din 7 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 1296 din 10 mai 2019 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B S.A.; a fost admis și apelul declarat de apelanta-pârâtă B SA împotriva sentinței civile nr. 1296 din 10 mai 2019 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.

A fost schimbată în tot sentința atacată; s-a admis în parte capătul principal și a fost obligată pârâta SC B SA la plata către reclamant a sumei de 374.680 lei cu titlu de remunerație pentru perioada 09.09.2014-23.09.2017 și a sumei de 46.320,39 lei cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la 11.05.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare până la achitarea integrală a debitului principal, calculată conform art. 3 alin. (2) din OG nr. 13/2011; a fost înlăturată obligația de plată a sumei de 122.400 lei, cu titlu de daune interese.

De asemenea, a fost obligată pârâta B SA la plata către reclamant a sumei de 18.838,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a fost obligată intimata B SA la plata către apelantul A a sumei de 9.730,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a fost obligat intimatul A la plata către apelanta SC B SA a sumei de 1.776,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 1857 A din 7 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă, pârâta B SA a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, susținând, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, care încalcă și îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel susține că nu are incidență în speță revocarea contractului de mandat, în timp ce, pe de altă parte, dezvoltă considerente privitoare exact la revocarea mandatului de către pârâtă și, pe cale de consecință, la angajarea răspunderii societății recurente pentru acest fapt inexistent.

Totodată, mai arată recurenta, în lumina îndrumărilor obligatorii, toate motivele instanței referitoare la revocarea mandatului au fost și rămân străine de natura pricinii.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 15 C. civ., care reglementează abuzul de drept, apreciind în mod eronat că recurenta ar fi adoptat o conduită abuzivă din perspectiva pornirii acțiunii în răspundere cu întârziere, urmată de respingerea acțiunii în justiție.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că: a exercitat un drept prevăzut de lege atunci când a formulat acțiunea în atragerea răspunderii; se află într-o situație specială, întrucât este deținută integral de Statul Român, astfel încât perspectiva unui control al Curții de Conturi a contribuit la decizia de a nu se situa pe o poziție de pasivitate, potențial condamnabilă; este de notorietate că, în această materie, nu există posibilitatea unei predicții sigure asupra soluției ce se va pronunța în cauza având ca obiect atragerea răspunderii; intervalul de timp care a curs de la adoptarea hotărârii AGA și până la promovarea acțiunii în justiție a fost exact intervalul de timp de care a avut nevoie apărătorul pe care l-a angajat pentru pregătirea dosarului și redactarea cererii de chemare în judecată, depinzând în totalitate de modul de lucru al acestui avocat și nu de voința sa; exercitarea acțiunii în răspundere nu a depins de voința sa, ci de ritmul procedurilor judiciare; suspendarea mandatului a fost consecința juridică a pornirii acțiunii în răspundere, în final, conchizând că, în mod greșit a aplicat instanța de apel art. 15 C. civ., întrucât nu se poate reține în sarcina sa o manifestare de voință juridică în sensul punerii reclamantului în imposiblitatea de a-și exercita mandatul.

Recurenta a susținut, totodată, încălcarea prin decizia recurată și a dispozițiilor art. 14 C. civ., care reglementează buna-credință.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2030 C. civ., text legal care reglementează încetarea contractului de mandat.

Subliniază că recurenta nu a procedat la revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului intimatului, iar în speță nu au incidență nici instituția revocării, nici instituția încetării contractului de mandat, ci instituția suspendării.

În acest context, apreciază că instanța de apel a pornit în raționamentul său judiciar de la considerente nelegale și contradictorii, astfel încât baza construcției sale juridice nu poate susține soluția pronunțată - aceasta fiind vădit lipsită de suport faptic, temei legal și temeinicie probatorie.

Sub un alt aspect, critica decizia atacată, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1530 C. civ.

Aceasta întrucât, din împrejurările concrete ale pricinii, se poate observa că recurenta nu a refuzat să plătească sumele pretinse de intimat fără justificare sau în mod culpabil, ci a așteptat soluționarea litigiului având ca obiect demararea acțiunii în răspundere. Consideră că până la soluționarea definitivă a acestuia, recurenta nu datorează penalități sau dobânzi penalizatoare.

În acest context se impune observația că instanța de apel a dat altceva decât s-a cerut, în condițiile în care intimatul A a solicitat penalități și instanța i-a acordat dobânzi penalizatoare, substituindu-i-se părții și modificând manifestarea de voință juridică expresă a acesteia, astfel cum a fost exprimată în obiectul (petitul) cererii de chemare în judecată.

Sub un ultim aspect, susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 2019 C. civ.

Învederează instanței că, deși i-a încetat mandatul prin ajungere la termen, intimatul nu și-a îndeplinit obligația legală de a da socoteală despre gestiunea sa mandatarului, adică recurentei.

Or, această obligație este prevăzută cu caracter imperativ la art. 2019 C. civ., iar instanța era datoare să cunoască și să aplice legea.

Instanța de apel a admis cererile fostului mandatar fără să verifice îndeplinirea propriei obligații legale de către acesta, obligație care trebuia îndeplinită la încetarea în orice mod a mandatului.

Solicită admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate, numai în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiate a cererilor de obligare a recurentei la plata către apelant a sumei de 374.680 lei cu titlu de remunerație pentru perioada 09.09.2014 - 23.09.2017 și a sumei de 46.320,39 lei cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la data de 11.05.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare până la achitarea integrală a debitului principal, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și la plata sumelor de 18.838,56 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și a sumelor de 9.730,89 lei și 1.776,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apeluri - menținând neschimbată dispoziția privind înlăturarea obligației de plată a recurentei către intimat a sumei 122.400 lei, cu titlu de daune interese.

Intimatul-reclamant A a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din 10 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea de ședință din 12 decembrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru 5 martie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat existența unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, care încalcă și îndrumările date de instanța supremă, susținând, în esență, că, pe de o parte, instanța de apel reține neincidența în speță a revocării contractului de mandat, în timp ce, pe de altă parte, dezvoltă considerente privitoare exact la revocarea mandatului de către pârâtă, și, pe cale de consecință, la angajarea răspunderii societății pentru acest fapt inexistent, precum și că toate motivele instanței referitoare la revocarea mandatului au fost și rămân străine de natura pricinii.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că, în speță, instanța de control judiciar a analizat calea de atac cu care a fost învestită prin raportare la motivele de apel formulate de părți și având în vedere temeiurile care au fost invocate în acțiunea introductivă, respectând, totodată, îndrumările deciziei de casare.

Astfel, pornind de la dispozițiile deciziei de casare prin care s-a statuat că niciuna dintre părți nu a invocat în cadrul litigiului încetarea contractului de mandat prin revocarea mandatului reclamantului de director general la 09.09.2014 și prin care s-a reținut, în sinteză, că instanța de judecată a fost sesizată în principal cu o acțiune în executarea contractului de mandat pentru plata indemnizațiilor neachitate în perioada suspendării mandatului reclamantului și, în subsidiar, cu o acțiune în răspundere contractuală, instanța de apel a procedat, mai întâi, la rejudecarea apelului reclamantului.

În acest context, instanța de apel a avut în vedere prima critică, care vizează petitul principal, respectiv faptul că tribunalul a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2027 C. civ. și o interpretare eronată a situației factuale, întrucât neexecutarea mandatului s-a datorat formulării acțiunii de atragere a răspunderii patrimoniale (ce a condus la suspendarea de drept a contractului de mandat), acțiune ce a fost declanșată în mod nelegal, iar prevederile art. 2027 C. civ. se aplică inclusiv mandatului cu executare succesivă în condițiile în care legea nu distinge.

Examinând considerentele deciziei recurate, se constată că hotărârea instanței devolutive nu este grefată pe o eventuală revocare a mandatului, iar prin aceasta nu s-a dispus atragerea răspunderii recurentei pentru faptul inexistent al revocării contractului de mandat, așa cum susține recurenta, ci decizia atacată are în vedere dispozițiile art. 2027 C. civ., a căror aplicabilitate a fost reținută în speță, analiza curții de apel verificând în ce măsură sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text legal și dacă neexecutarea mandatului de către reclamant s-a datorat propriei voințe (culpe), sau a celei a pârâtei care a procedat la suspendarea de drept a contractului de mandat al reclamantului.

Avându-se în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, Înalta Curte constată că, în speță, soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și nu se poate reține existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Așa fiind, cum instanța de apel a respectat dezlegările în drept date de instanța de casare și a analizat apelul prin raportare la motivele de apel formulate și la temeiurile care au fost invocate în acțiunea introductivă, nu poate fi reținută existența unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, care încalcă îndrumările date de instanța supremă.

Față de cele ce preced, Înalta Curte reține ca fiind nefondat acest motiv de recurs.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Într-un prim considerent, cât privește criticile recurentei, potrivit cărora instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 15 C. civ., care reglementează abuzul de drept, apreciind în mod eronat că recurenta ar fi adoptat o conduită abuzivă din perspectiva pornirii acțiunii în răspundere, cu întârziere, urmată de respingerea acțiunii în justiție, respectiv încălcarea prin decizia recurată și a dispozițiilor art. 14 C. civ., care reglementează buna-credință, Înalta Curte observă că autoarea căii extraordinare de atac prezintă doar simple alegații cu privire la cele reținute de curtea de apel, fără a aduce argumente de natură juridică în sensul celor afirmate și fără a avea în vedere că aspectele legate de evaluarea conduitei părților, în special, de justificarea conduitei recurentei-pârâte în raport cu intimatul-reclamant, de analizarea conceptelor de bună-credință și de rea-credință în exercitarea unui demers judiciar, de durata inițierii litigiului, de culpă, țin de aprecierea probatoriului și de stabilirea situației de fapt, chestiuni care vizează netemeinicia și, ca atare, nu pot forma obiect de analiză în recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta a mai susținut, în esență, și că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2030 C. civ., text legal care reglementează încetarea contractului de mandat, precum și că aceasta nu a procedat la revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului intimatului, iar în speță nu au incidență nici instituția revocării, nici instituția încetării contractului de mandat, ci instituția suspendării.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, se constată că argumentele aduse de recurentă în dezvoltarea acestor critici sunt lipsite de fundament, în condițiile în care soluția pronunțată de instanța de apel nu are în vedere și nu se întemeiază pe dispozițiile art. 2030 C. civ., ci pe dispozițiile art. 2027 C. civ., a căror aplicabilitate a fost reținută în speță.

Este adevărat că în cuprinsul deciziei pronunțate instanța de apel a făcut referire la faptul că art. 12 din contractul de mandat este o aplicare a art. 2030 C. civ. 2009, care instituie modalitățile specifice de încetare a mandatului, precum și a art. 1321 C. civ. 2009, care reglementează cauzele generale de încetare ale contractului, reținând, totodată, că, ”(...), atât din perspectivă contractuală, cât și legală, contractul de mandat este esențialmente revocabil, însă mandantul este obligat să îl despăgubească pe mandatar în situația în care pune capăt contractului de mandat înainte de termen și fără a exista o justă cauză.

În speță, aceste dispoziții referitoare la răspunderea mandantului pentru revocarea intempestivă și nejustificată nu pot fi eludate prin folosirea instituției reglementate de art. 155 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 31/1990, respectiv prin luarea deciziei de a porni acțiunea în răspundere patrimonială împotriva directorului cu consecința suspendării de drept a mandatului, pentru a se evita plata de daune interese conform clauzei penale”.

Însă, această abordare a chestiunilor supuse dezbaterii nu denotă că soluția pronunțată se întemeiază pe dispozițiile art. 2030 C. civ., cum, în mod greșit, susține recurenta.

Așa cum reiese din considerentele deciziei, expuse anterior, instanța de apel a apreciat că societatea pârâtă avea la îndemână posibilitatea revocării mandatului reclamantului, mandatul fiind esențialmente revocabil, însă, pentru a evita o eventuală răspundere contractuală grefată pe textele din contract și pe dispozițiile art. 2030 C. civ., a ales să exercite o acțiune în atragerea răspunderii, ceea ce a determinat aplicarea dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 și suspendarea de drept a efectelor mandatului.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2027 C. civ., care prevăd astfel, ”dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat”.

Din economia dispozițiilor art. 2027 C. civ. rezultă că există trei cerințe pentru a se activa obligația de plată a remunerației de către mandant și anume, să existe între părți un contract de mandat, acesta să fie cu titlu oneros, iar neexecutarea obiectului său să nu se datoreze culpei mandatarului.

Având în vedere aceste dispoziții legale și situația factuală specifică pricinii, instanța de apel a procedat la analiza îndeplinirii în cauză a celor trei cerințe ale art. 2027 C. civ.

Urmare a acestei analize, prin decizia instanței de apel s-a reținut îndeplinirea celor trei cerințe prevăzute de textul legal menționat, respectiv că: între părți s-a încheiat contractul de mandat nr. 244/23.09.2013, ce avea o durată de 4 ani (23.09.2013-23.09.2017), că acest contract nu a fost revocat; prin decizia de casare nr. 548/08.03.2022 a instanței supreme s-a învederat expres faptul că statuările legate de încetarea contractului de mandat prin revocare la 09.09.2014 sunt străine de natura pricinii; acest contract este unul oneros; în ce privește cea de-a treia condiție, s-a reținut că și aceasta este îndeplinită întrucât reclamantul-apelant nu a putut să execute mandatul (atribuțiile de director general) în situația în care prin procesul verbal din 09.09.2014 s-a constatat suspendarea de drept a mandatului ca urmare a deciziei de demarare a acțiunii în răspundere patrimonială împotriva reclamantului în baza art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Ca atare, s-a reținut că imposibilitatea de realizare a atribuțiilor nu este imputabilă reclamantului.

Examinând considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2027 C. civ., reținând, alături de celelalte cerințe ale textului legal și imposibilitatea exercitării mandatului de către reclamant, în condițiile în care pârâta a înțeles să exercite în mod abuziv dreptul de a formula acțiunea în atragerea răspunderii, cu scopul de a obține suspendarea efectelor contractului de mandat.

Așa fiind, Înalta Curte reține ca fiind nefondate susținerile recurentei, inclusiv cele potrivit cărora instanța de apel ar fi avut în vedere la pronunțarea hotărârii recurate instituțiile încetării și revocării contractului de mandat.

Cum suspendarea contractului de mandat a cauzat imposibilitatea de executare a acestuia din partea reclamantului și cum această măsură este imputabilă societății pârâte, constatându-se, totodată, întrunirea tuturor cerințelor art. 2027 C. civ., instanța de apel a reținut, în mod corect, că reclamantul-apelant are dreptul la remunerația stabilită prin contract pentru perioada dintre data suspendării (09.09.2014) și cea a expirării duratei mandatului (23.09.2017).

Într-o altă critică, recurenta a susținut, în sinteză, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1530 C. civ., întrucât, potrivit împrejurărilor concrete ale pricinii, nu a refuzat, fără justificare sau în mod culpabil, să plătească sumele pretinse de intimat, ci a așteptat soluționarea litigiului având ca obiect demararea acțiunii în răspundere, iar, până la soluționarea definitivă a acestuia, nu datorează penalități sau dobânzi penalizatoare; de asemenea, s-a susținut că instanța de apel a dat altceva decât s-a cerut, în condițiile în care intimatul A a solicitat penalități și instanța i-a acordat dobânzi penalizatoare.

Critica nu este fondată.

Astfel, dincolo de faptul că susținerile privind greșita aplicare a prevederilor art. 1530 C. civ. aduc în dezbatere aspecte de netemeinicie, se observă că soluția instanței de apel de obligare a recurentei la plata dobânzii legale penalizatoare este întemeiată pe dispozițiile art. 1535 C. civ. și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar, nu pe cele prevăzute de art. 1530 C. civ.

Din această perspectivă, având în vedere pretențiile reclamantului formulate prin cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata unei sume cu titlu de remunerație și dobândă legală penalizatoare, în mod corect, a reținut instanța de apel în considerentele deciziei recurate, că reclamantul este îndrituit la acest tip de dobândă, ca urmare a neplății la scadență a remunerațiilor, față de dispozițiile art. 1535 C. civ. și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Așadar, cum obligarea societății recurente la plata dobânzii legale penalizatoare a fost dispusă în acord cu solicitarea reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu se poate reține cu temei că instanța de apel a dat altceva decât s-a cerut.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că afirmațiile recurentei, potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 2019 C. civ., întrucât, deși i-a încetat mandatul prin ajungere la termen, intimatul nu și-a îndeplinit obligația legală de a da socoteală despre gestiunea sa mandatarului, adică pârâtei, reprezintă chestiuni care nu pot fi examinate în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că au fost invocate omisso medio.

Prin urmare, întrucât au fost invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Așa fiind, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, decizia atacată necuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată, nefiind astfel incidente motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.A. împotriva deciziei nr. 1857 A din 7 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2024.