ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/120/2023 la data de 07.11.2023, reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Prahova, a solicitat obligarea pârâtului la recalcularea indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă pentru zilele de concediu medical în care aceasta s-a aflat în anii 2022 și 2023 prin raportare la veniturile brute lunare neplafonate rezultate prin acordarea valorii de referință sectorială în sumă de 605,225 lei și restul componentelor neplafonate a veniturilor salariale lunare - sporuri, grad profesional, gradație, treaptă, stabilite prin Ordinul nr. 959/1 din 12.04.2023; și Anexele 1-13 la Ordinul nr. 959/1 din 12.04.2023, emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, și Ordinul nr. 2734/1 din 27.09.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție; obligarea pârâtului la plata către reclamantă a diferențelor dintre indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă recalculate și indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă efectiv plătite reclamantei; actualizarea diferențelor rezultate și care trebuie plătite reclamantei cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective, potrivit art. 1531 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 712 din 09.04.2024, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat judecarea cauzei, în favoarea Tribunalului Argeș.

În esență, Tribunalul Dâmbovița a reținut că cererea de față are ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale, motiv pentru care competența materială aparține tribunalului - secțiile ce judecă litigii de muncă.

A mai reținut că potrivit art. 269 din C. muncii astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, aplicabil în speță raportat la prevederile art. III din acest din urmă act normativ, „(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți”.

Așadar, în raport de dispozițiile precitate, reclamanta avea un drept de opțiune între tribunalul în a cărui circumscripție își avea domiciliul/reședința și cel în care era situat locul de muncă. Or, aceasta nu a invocat și nici dovedit că are domiciliul în circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

Instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la competența facultativă, de vreme ce reclamanta nu are calitatea de judecător la instanța care are competența de soluționare a cauzei ori la instanța superioară acesteia.

Prin urmare, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr. 3535 din 07.11.2024, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Tribunalul Argeș a reținut, în esență că potrivit art. 269 din C. muncii astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, reclamanta avea un drept de opțiune între tribunalul în a cărui circumscripție își avea domiciliul/reședința și cel în care era situat locul de muncă, iar aceasta nu a dovedit că are domiciliul în circumscripția Tribunalului Argeș.

Tribunalul a reținut totodată și statuările Deciziei nr. 290/26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 638/23.07.2018 prin care Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Totodată, instanța a arătat că prin Decizia nr. 7/16.05.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat că „ Deoarece dispozițiile alin. (1) art. 127 C. proc. civ. folosesc imperativul «va sesiza», în timp ce dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol arată că «poate sesiza», se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligație a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) și o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2)”.

Tribunalul Argeș a mai reținut că reclamanta din prezenta cauză are calitatea de judecător la Judecătoria Ploiești, iar instanța de judecată chemată în proces în calitate de pârât este Tribunalul Prahova, motiv pentru care a înțeles să introducă acțiunea la o altă instanță, de același grad, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Argeș, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență fiind reciproce și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, reclamanta având calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Ploiești.

Pentru a determina competența teritorială de soluționare a cauzei, instanța supremă va avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2 ind. 1) C. proc. civ., dispoziții legale care reglementează competența facultativă de soluționare a litigiilor în care părțile au calitatea de judecător sau de instanță de judecată, fie că sunt reclamanți sau pârâți.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau împotriva unei instanțe de judecată, competența de soluționare aparține uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, ,,competența facultativă are caracter de noutate în legislația procesual civilă, neregăsindu-se în Codul de procedură civilă din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient și mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părții de a proceda la alegerea unei alte instanțe pentru soluționarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanțe superioare spre a se pronunța asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparțialitate și de obiectivitate necesar soluționării cauzelor în conformitate cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la „o instanță independentă și imparțială”.

Prin dispozitivul aceleiași decizii a Curții Constituționale s-a stabilit că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluție care a fost reflectată în alin. (2 ind. 1) al art. 127 din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Prahova, competent să soluționeze litigiul, instanță din cadrul Curții de Apel Ploiești, astfel că instanța competentă să judece cauza se stabilește în raport de noțiunea extinsă pe care Curtea Constituțională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând și instanța de judecată, în scopul asigurării imparțialității obiective.

Totodată, instanța supremă reține că potrivit prevederilor art. 116 C. proc. civ., reclamanta are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În temeiul textelor de lege mai sus menționate, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, conform alegerii reclamantei, instanță de același grad cu Tribunalul Prahova.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2025.