ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1682/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la data de 01.09.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata diferențelor salariale lunare neachitate pentru perioada iunie- august 2022 și a contravalorii zilelor de concediu de odihnă neefectuate pentru perioada contractuală, cu cheltuieli de judecată.

La 03.10.2023, reclamantul a precizat că diferența salarială lunară neachitată este de 600 RON/lună.

La 05.02.2024, reclamantul a modificat acțiunea, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata a 36 de salarii brute, conform art. 1 lit. c) din contractul individual de muncă și a contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei 01-04.08.2022, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală până la data plății efective, precum și a sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 98/08.02.2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a luat act de precizarea reclamantului, în sensul că în fapt locuiește în localitatea Constanța și nu la adresa indicată în actul de identitate ca domiciliu, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a hotărî astfel, a evocat prevederile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și a reținut că reclamantul a declarat la termenul din 08.02.2024 că locuiește în fapt în Constanța, iar pârâta are sediul în Oradea, context în care Tribunalul Dâmbovița a apreciat că nu are competență în considerarea unei evidențe strict scriptice a situației existente de la data emiterii actului de identitate.

Prin sentința civilă nr. 2083/10.06.2024, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a invocat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, reținând că reclamantul are domiciliul în Târgoviște și că acesta a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, conferindu-i astfel competența teritorială de a soluționa cauza. Totodată, instanța a apreciat că împrejurarea menționată de reclamant referitoare la faptul că locuiește în Constanța de trei săptămâni nu schimbă această concluzie. În acest sens, a subliniat că, potrivit art. 107 alin. (2) C. proc. civ., competența teritorială se determină pe baza domiciliului reclamantului la momentul sesizării instanței, reclamantul nesusținând că ar fi locuit în Constanța la data formulării cererii introductive, ci dimpotrivă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 21.06.2024.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea unui conflict individual de muncă, iar pentru stabilirea competenței teritoriale sunt relevante dispozițiile art. 269 din Codul muncii.

Articolul 269 alin. (1) din Codul muncii prevede că "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar alin. (2) din același articol statuează că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, în cazul conflictelor de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente (cea de la domiciliu/reședință/sediu ori de la locul de muncă).

Totodată, conform art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Înalta Curte reține că în toate cazurile de competență alternativă alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanțe.

Reclamantul, A., a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, instanță în a cărei rază teritorială se află domiciliul său din Târgoviște, Județul Dâmbovița; susținerea acestuia privind locuirea temporară la o altă adresă decât cea din cartea de identitate este irelevantă, în lipsa unei declarații că ar fi avut reședința în municipiul Constanța la data formulării cererii introductive.

Având în vedere opțiunea procesuală a reclamantului, Înalta Curte constată că Tribunalului Dâmbovița îi revine competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 269 din Codul muncii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2024.