ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2054/2019

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între februarie și iulie 2018, împreună cu indemnizațiile de concediu de odihnă corespunzătoare acestei perioade, actualizate cu indicele de inflație, astfel cum au fost stabilite prin contractul individual de muncă nr. x din 12 mai 2017.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile 166-171 din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 1931 din 4 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a constatat că acțiunea are ca obiect drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între februarie și iulie 2018 și a indemnizației de concediu de odihnă neefectuat.

După evocarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea 61/2011, același tribunal a reținut că în prezenta cauză competența se determină în raport cu domiciliul reclamantului.

Totodată, a apreciat că în privința reclamantului nu este incident criteriul locului de muncă, întrucât acesta nu mai este salariatul pârâtei din 16 iulie 2018.

Tribunalul București a mai constatat că domiciliul reclamantului este în circumscripția Tribunalului Dâmbovița, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine acestui din urmă tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1397 din 18 septembrie 2019, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a constatat că reclamantul a învestit instanțele cu un conflict de muncă.

Același tribunalul a reținut că dispozițiile art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 concură la instituirea unei competențe de ordine publică, însă alternative a instanțelor de la domiciliul/reședința reclamantului ori sediul angajatorului.

După evocarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., Tribunalul Dâmbovița a constatat că reclamantul a sesizat Tribunalul București, iar la primul termen de judecată a susținut că nu este de acord cu declinarea competenței având în vedere că acțiunea vizează un litigiu de muncă.

În continuare, a reținut că, după exercitarea dreptului de opțiune, competența rămâne stabilită în favoarea instanței deopotrivă competente, aleasă de reclamant, nemaiputând reveni asupra opțiunii sale.

Tribunalul Dâmbovița a apreciat că nu prezintă relevanță dacă între părți mai există raporturi juridice de muncă, întrucât dispozițiile legale referitoare la competență nu cuprind o astfel de circumstanțiere ori condiționalitate.

În plus, același tribunal a reținut că reclamantul a invocat un raport juridic specific dreptului muncii, iar temeiul pretențiilor sale vizează drepturi decurgând din calitatea de angajat.

În final, Tribunalul Dâmbovița a apreciat că o soluție contrară ar presupune ca niciunul din criteriile legii speciale în privința competenței să nu mai fie aplicabile atunci când niciuna dintre părți nu mai deține calitatea avută anterior în cadrul raportului juridic dedus judecății, deși toate părțile și instanțele au admis că litigiul vizează jurisdicția muncii, fiind aplicabile dispozițiile speciale din materia competenței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 3 octombrie 2019, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea are ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între februarie și iulie 2018, împreună cu indemnizațiile de concediu de odihnă corespunzătoare acestei perioade, actualizate cu indicele de inflație, astfel cum au fost stabilite prin contractul individual de muncă nr. x din 12 mai 2017.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile 166-171 din Codul muncii.

Așadar, reclamantul a învestit instanțele cu soluționarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din analiza acestui text de lege rezultă că, în materia conflictelor individuale de muncă, competența revine fie tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, fie tribunalului în a cărui circumscripție își are locul de muncă.

Pornind de la acest text de lege, instanța supremă reține că domiciliul reclamantului este în Târgoviște, conform cărții sale de identitate, iar sediul fostului său angajator este în București, conform adeverinței nr. x din 16 iulie 2018.

Criteriul alternativ al locului de muncă pentru determinarea instanței competente teritorial nu poate fi exclus ca urmare a încetării contractului de muncă nr. 37 din 12 mai 2017, prin emiterea deciziei de concediere nr. 323 din 16 iulie 2018, întrucât art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu distinge între raporturile de muncă în curs de executare și cele care au încetat. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Ca atare, criteriul alternativ al locului de muncă nu este condiționat de existența unui contract de muncă în curs de executare la momentul introducerii acțiunii, ci numai de învestirea instanței cu un conflict de muncă.

Cum art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie un caz de competență teritorială alternativă, rezultă că alegerea instanței deopotrivă competente aparține reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.

În aceste condiții, introducerea acțiunii pe rolul instanței în circumscripția căreia se afla locul de muncă al reclamantului, respectiv în București, impune concluzia că Tribunalului București îi revine competența de soluționare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 116, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2019.