ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 694/2019

Decizia nr. 694

Ședința publică din data de 28 martie 2019

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., alături de alți reclamanți, au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2018, Tribunalul București a dispunj prezenta cauză și a format 19 noi dosare în privința reclamanților ale căror locuri de muncă nu sunt în Municipiul București.

Ulterior disjungerii, față de excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Dâmbovița, de vreme ce domiciliul reclamantilor dar și locul de muncă al acestora sunt situate în jud. Dâmbovița, motiv pentru care urmează a fi admisă excepția necompetenței teritoriale și declinată cauza în favoarea Tribunalului Dâmbovița, spre competentă soluționare.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința civilă nr. 7478 din 17 octombrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale.

A declinat competenta de solutionare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României in favoarea Tribunalului Dambovita .

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub numărul x/2018 în data de 29.11.2018.

Analizând actele dosarului, la termenul de judecată din 29.01.2019, Tribunalul Dâmbovița, verificându-și competența materială, funcțională și teritorială, a invocat la rândul său excepția necompetenței teritoriale, a admis-o și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamanții A. și B. în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a, întâi învestit, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze se solicită plata unor drepturi salariale, fiind vorba prin urmare de un conflict individual de muncă, așa cum este definit de prevederile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011.

Conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii "(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) [conflicte de muncă n.n.] se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

În cauză cererea a fost formulată de mai mulți reclamanți fiind înregistrată la Tribunalul București, instanța în circumscripția căreia își aveau domiciliul mai mulți dintre reclamanți.

Așa cum a apreciat și Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. 2807 din 10.07.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, într-o altă speță, drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, fiind incidente dispozițiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală, potrivit cărora "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Coroborând dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii și art. 59 C. proc. civ., mai sus citate, tribunalul reține că cererea de chemare în judecată putea fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, deci în mod corect și legal a fost sesizat Tribunalul Municipiului București.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanții și-au exercitat dreptul de opțiune conferit de art. 269 alin. (3) din Codul muncii, respectând normele de competență teritorială alternativă, deoarece au sesizat una dintre instanțele care, în funcție de locul situării domiciliului reclamanților, aveau din punct de vedere teritorial competența de soluționare a cererii introductive. Deși nu prevăd în mod expres, dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că opțiunea reclamanților pentru una dintre instanțele deopotrivă competente are drept efect stabilirea definitivă a competenței de soluționare a cererii în favoarea instanței sesizate în urma opțiunii reclamanților. Acest efect se manifestă sub mai multe aspecte: 1) reclamanții nu mai pot reveni asupra alegerii de competență prin sesizarea unei alte instanțe dintre cele care aveau competența teritorială alternativă; 2) instanța sesizată de reclamanți nu poate declina competența în favoarea unei alte instanțe dintre cele pentru care reclamanții puteau opta în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii; 3) dacă după ce reclamanții au sesizat una dintre instanțele prevăzute de art. 269 alin. (3) din Codul muncii este sesizată o altă instanță care intră în aceeași categorie, aceasta din urmă nu mai are competența de a soluționa cererea.

Față de cele expuse, rezultă că în baza art. 269 alin. (3) din Codul muncii Tribunalul București rămâne instanța competentă din punct de vedere material și teritorial să soluționeze cererea cu care a fost învestită, chiar în condițiile în care s-a dispus disjungerea pentru unele dintre cererile formulate de unii dintre reclamanți, iar Tribunalul Dâmbovița apare ca nefiind instanță competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Așadar, Tribunalul Dâmbovița, secția I Civilă prin sentința civilă nr. 132 din 30 ianuarie 2019 a admis excepția de necompetență teritorială Tribunalului Dâmbovița.

A declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

A constatat existența unui conflict negativ de competență.

A suspendat judecarea cauzei.

A înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dambovița, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Dambovița și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul București cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză s-a apreciat că nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanții au domiciliul pe raza județului Dâmbovița, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2019.