ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 698/2019

Ședința publică din data de 28 martie 2019

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, reclamanta A. alături de alți reclamanți a solicitat în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Față de excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Tulcea, de vreme ce domiciliul reclamantei dar și locul de muncă al acesteia sunt situate în jud. Tulcea, motiv pentru care urmează a fi admisă excepția necompetenței teritoriale și declinată cauza în favoarea Tribunalului Tulcea, spre competentă soluționare.

Pentru aceste motive, prin sentința civilă nr. 7481/17.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2018 s-a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

La Tribunalul Tulcea, dosarul a fost înregistrat la data de 29.11.2018.

La termenul de judecată din data de 13 februarie 2019, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepția necompetenței teritoriale exclusive.

Examinând cauza în raport de excepția necompetenței teritoriale exclusive, instanța a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2018 un număr de 56 de reclamanți - reprezentați convențional de Cabinetul de avocat B. - în calitate de salariați au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României obligarea acesteia la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale (funcții, grade profesionale, gradații), aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 și până la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Acțiunea introductivă având ca obiect plata unor drepturi salariale derivate din raportul de muncă al reclamanților cu pârâta a fost adresată Tribunalului București ca instanța de la locul domiciliului majorității celor 56 de reclamanți.

La termenul de judecată din data de 19.09.2018, Tribunalul București a dispus disjungerea cauzei și formarea a 19 dosare noi în privința reclamanților ale căror locuri de muncă nu sunt în mun. București.

Astfel, pentru reclamanta A., care are domiciliul și locul de muncă în Tulcea, s-a format dosarul nr. x/2018 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7481/17.10.2018 prin care s-a dispus admiterea excepției de necompetență teritorială și declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, dosarul fiind înaintat acestei instanțe spre soluționare.

Pe rolul Tribunalului Tulcea dosarul a fost înregistrat cu același număr unic la data de 29.11.2018.

La termenul de judecată din data de 13.02.2019, pârâta - prin consilier juridic - a invocat excepția de necompetență teritorială exclusivă.

Conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent", iar potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Prezenta cauză are ca obiect cererea reclamantei-salariate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, având caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. u) și p) din Lg. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii,

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Conform art. 123 alin. (3) C. proc. civ., "când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile".

În prezenta cauză, drepturile salariale solicitate de reclamantă de la același angajator se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, situație în care dispozițiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Pe cale de consecință, instanța reține că, Tribunalul București a fost în mod legal sesizat, ca instanță de la domiciliul majorității reclamanților (sau de la locul de muncă al majorității reclamanților), astfel încât, date fiind prevederile legale anterior evocate, această instanță nu avea posibilitatea declinării competenței de soluționare către o altă instanță, fiind necesar a se limita la disjungerea cauzei dacă această operațiune se impunea din rațiuni de bună administrare a cauzei.

Față de toate aceste aspecte, reținând că Tribunalul București a fost legal investit cu soluționarea conflictului individual de muncă în temeiul art. 269 Codul muncii și art. 210 din Lg. 62/2011, fiind instanța competentă să soluționeze cauza, Tribunalul Tulcea a dispus admiterea excepției de necompetență teritorială exclusivă, declinarea competenței soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 102/2019 din 13 februarie 2019 a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă.

A declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat existența conflictului negativ de competență.

A dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Tulcea și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanta alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul București cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanta are domiciliul pe raza județului Tulcea, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Tulcea și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2019.