ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 553/2019

HOTĂRÂRE

19.03.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 553/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 19 martie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2018, format prin disjungerea cererii din dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Prin sentința civilă nr. 7482 din 17 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței sale teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Suceava, de vreme ce domiciliul reclamanților dar și locul de muncă al acestora sunt situate în județul Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la 29.11.2018, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată, 21.01.2019, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Suceava, secția I civilă în soluționarea prezentei cauzei, apreciind că această competență revine Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința nr. 52 din 21 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă a fost admisă necompetența teritorială invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei având ca obiect "drepturi bănești" formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, Tribunalul Suceava a reținut, în esență, că între cererile reclamanților, privite chiar și individual, există o strânsă legătură, în condițiile în care toți reclamanții au solicitat același lucru de la pârâtă, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel cum dispune art. 269 alin. (3) Codul Muncii.

S-a apreciat ca fiind irelevant sub aspectul competenței teritoriale faptul că reclamanții au raporturi de muncă individuale cu pârâta, atâta timp cât ceea ce solicită ei prin cererea de chemare în judecată comportă analiza unui singur aspect, respectiv acordarea unor sporuri și plata acestora. De asemenea, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Or, reclamanții din cauza de față, au introdus cererea de chemare în judecată, împreună cu alți reclamanți, la Tribunalul București.

Ca urmare, având în vedere că unii dintre reclamanți au domiciliul pe raza de competență a Tribunalului București, în aplicarea art. 269 alin. (2) și (3) Codul muncii raportat la art. 59 C. proc. civ., Tribunalul Suceava a reținut că Tribunalul București este competent să soluționeze în întregime cererea formulată de toți reclamanții, printre care și reclamanții A. și B..

S-a mai arătat că, în caz de disjungere, astfel cum a procedat Tribunalul București cu privire la cererea reclamanților A. și B., operează prorogarea de competență, în condițiile dispozițiilor legale enunțate, nefiind aplicabil doar art. 269 alin. (2) Codul muncii, fără luarea în considerare și a art. 269 alin. (3) Codul muncii și art. 59 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Suceava competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2018, mai mulți reclamanți, printre care și reclamanții A. și B. din prezenta cauză, salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat: pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

În cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A. și B., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2018, privind pe reclamanții din acest dosar, formând dosare noi pentru parte dintre aceștia.

În dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații care atât au domiciliul, cât și locul de muncă situate în județul Suceava.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a unor drepturi bănești. Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a județului Suceava, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.