ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 991/2019

Ședința publică din data de 09 mai 2019

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, (disjunsă din dosarul nr. x/2018), reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Prin sentința civilă nr. 7483/17.10.2018 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Față de excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate s-a reținut că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Olt, de vreme ce domiciliul reclamantei, dar și locul de muncă al acesteia sunt situate în jud. Olt, motiv pentru care a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și declinată cauza în favoarea Tribunalului Olt, spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 29.11.2018, sub nr. x/2018.

La termenul din data de 25.03.2019, instanța din oficiu, în raport de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Olt.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței teritoriale, în temeiul art. 248 C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Judecarea conflictelor de muncă este de competența tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul sau după caz, sediul, conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În speță reclamanta împreună cu alți salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României solicită, prin cererea de chemare în judecată, obligarea angajatorului la plata unor diferențe salariale, având ca temei prevederile din actele normative care au reglementat salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Se constată astfel că drepturile bănești solicitate de reclamanți se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare și aflate într-o strânsă legătură, situație în care dispozițiile art. 59 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.

Instanța constată că la momentul sesizării Tribunalului București, deși domiciliul reclamantei era în județul Olt, existau îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuală activă și implicit dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanta a învestit în mod legal acea instanță, astfel că Tribunalul București este instanță competentă în soluționarea cauzei, pentru toți reclamanții, fiind astfel irelevantă împrejurarea că domiciliul acestora este în alte județe.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Olt, secția I Civilă prin sentința nr. 148 din 25 martie 2019 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Olt.

A declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI având ca obiect drepturi bănești - Disjuns din dosarul nr. x/2018, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență.

A înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Olt și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Olt cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanta are domiciliul pe raza județului Olt, fiind și angajată a Camerei de Comerț Olt, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Olt și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 mai 2019.