ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4481/2018

Ședința publică din data de 18 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 04 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să constate că nu a fost angajatul societății comerciale B. S.R.L. BUCUREȘTI, nedesfășurând vreo activitate în cadrul acesteia; să oblige pârâta, prin reprezentantul legal, să întreprindă demersurile necesare în vederea remedierii situației și restabilirii situației anterioare, respectiv, să depună la A.N.A.F. declarația 112 și la Casa de Pensii București- declarația rectificată, sub sancțiunea amenzii civile potrivit dispozițiilor art. 905 Noul C. proc. civ., și să dispună stabilirea unor penalități de întârziere de la 100 RON, la 1.000 RON/zi de întârziere, până la executarea obligației, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 905 alin. (1) și alin. (2) Noul C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat plata de daune morale în cuantum de 10.000 RON, ca urmare a prejudiciului suferit prin câștigul pe care în condiții obișnuite reclamantul ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și ca urmare a prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reglementate de art. 1385 alin. (3) și (4) Noul C. civ. cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, onorariu de avocat, precum și orice alte eventuale cheltuieli generate de prezentul litigiu, potrivit dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ.

În ședința publică din data de 28 martie 2018, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 3096, pronunțată la data de 11 aprilie 2018, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a declinat judecata cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. București, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, se constată că reclamantul are domiciliul în jud. Dâmbovița, iar la dosar nu se află nicio dovadă a reședinței reclamantului în București.

Analizând natura juridică a litigiului de față, tribunalul a apreciat că în cauză este vorba despre un conflict individual de muncă, și chiar dacă scopul demersului său judiciar aste acela de a se constata că nu a avut și nu are calitatea de salariat al pârâtei, situația care a generat litigiul pleacă de la existența unor declarații nominale de asigurare care atestă contrariul, în continuare, fiind reținute, declarația nominală de asigurare, astfel cum este definită la art. 3 alin. (1) lit. f) din legea nr. 263/2010, cu obligația de depunere a acesteia, care revine persoanelor indicate la art. 7 din aceeași lege, respectiv persoanelor juridice sau fizice la care își desfășoară activitatea asigurații prevăzuți la art. 6 alin. (1) pct. I și II, denumite în continuare angajatori….; asigurații prev. la art. 6 alin. (1) pct. I și II.

Deoarece reclamantul nu pretinde că a fost sau este funcționar public ori persoană care își desfășoară activitatea în funcții elective sau care sunt numite în cadrul autorității executive, legislative ori judecătorești, tribunalul a reținut că ipoteza vizată este cea de la lit. a), respectiv, de persoană care desfășoară activități pe bază de contract individual de muncă.

Chiar dacă în cauză se invocă că nu există un astfel de raport, tribunalul a apreciat că un astfel de litigiu este similar celui în care se pretinde constatarea unei astfel de raport, deoarece implică administrarea unor probe similare, deci cunoașterea legislației muncii.

Urmare celor de mai sus, s-a reținut că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, alin. (1) și (2), respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Textul art. 269 din Codul muncii, prin termenii imperativi pe care îi întrebuințează, a instituit, in domeniul conflictelor de munca, un caz de competenta teritoriala exclusiva, si nu alternativa, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili competenta altei instanțe, alegerea instanței revenind reclamantului numai în cazurile de competență teritorială alternativă (art. 116 noul C. proc. civ.).

De asemenea, s-a reținut, din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

S-a observat că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situația conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Că norma de competență generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011, din interpretarea literală, rezultând că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispozițiilor C. proc. civ. numai pentru situația în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluționare a conflictelor.

În speță, se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

De asemenea, față de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, s-a constatat că, în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantului și în vederea stabilirii competenței teritoriale, se pornește de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unei decizii de concediere, reclamantul este întotdeauna (fostul) salariat al unității, deci întotdeauna o persoană fizică.

Prin noțiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenței se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură. Potrivit dispozițiilor art. 87-91 din noul C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.

Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.

Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamantul are vreo legătură cu mun. București la momentul înregistrării prezentei cauze, tribunalul a apreciat că acesta a introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a admis excepția astfel invocată și a declinat cauza la Tribunalul Dâmbovița.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la data de 20.06.2018, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 17 septembrie 2018, a fost invocată, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale.

Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1389, pronunțată la data de 17 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. București, în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În acord cu cele reținute de prima instanță, și Tribunalul a constatat că, având în vedere natura și cauza acțiunii cu care au fost învestite, este vorba de un conflict individual de muncă, consecința imediată a acestei calificări a acțiunii părții reclamante atrăgând, în opinia instanței, incidența dispozițiilor legale specifice jurisdicției muncii.

Or, în privința competenței teritoriale, chestiune supusă analizei prin prezenta, s-a constatat că există două norme separate (art. 269 C.mun. și art. 210 din Legea nr. 62/2011) ce concură la instituirea unei competențe de ordine publică însă alternative a instanțelor de la domiciliul/reședința reclamantului ori sediul angajatorului.

În acest sens, s-a reținut că este relevantă în primul rând și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea regulatoarelor de competență, aceasta fiind în sensul unei interpretări în acord cu scopul reglementării, respectiv protecția reclamantului salariat/fost salariat și, astfel cum reține constant și doctrina în materie, art. 116 C. proc. civ. stipulează în sensul că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauză, a reținut că partea reclamantă a înțeles să adreseze cererea sa Tribunalului București, invocând, de altfel, la primul termen de judecată că nu este de acord cu declinarea competenței având în vedere natura pricinii, litigiu de muncă.

Ulterior, însă, exercitării dreptului de opțiune, competența rămâne stabilită în favoarea instanțe deopotrivă competentă, aleasă de către partea reclamantă. Totodată ulterior legalei învestiri a instanței nu mai poate fi pus în discuție aspectul, iar partea nu mai poate reveni asupra opțiunii alese.

Soluția aleasă de legiuitor are drept rațiune garantarea unui acces al reclamantului cât mai facil la justiție, astfel că dispozițiile legale nu pot fi interpretate în sensul consacrării unui caz de competență exclusivă.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei cauze în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauza dedusă judecății, instanța a fost învestită, în principal, să se pronunțe asupra cererii reclamantului privind constatarea faptului că nu a fost angajatul societății comerciale- pârâte B. S.R.L. BUCUREȘTI, nedesfășurând vreo activitate în cadrul acesteia, și de obligare a pârâtei, prin reprezentantul legal, să întreprindă demersurile necesare în vederea remedierii situației și restabilirii situației anterioare, respectiv, să depună la A.N.A.F. declarația 112 și la Casa de Pensii București- declarația rectificată, etc.

Ca atare, obiectul litigiului îl constituie un conflict de muncă.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) Codul muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Esențial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existența unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și angajator ori între partenerii sociali.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Normele Codului muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului.

În plus, în aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, din actele dosarului rezultă că reclamantul A. are domiciliul în județul Dâmbovița.

Așa fiind, în cauza dedusă judecății, față de dispozițiile legale menționate și având în vedere că domiciliul reclamantului este în Odobești, jud. Dâmbovița, instanța competentă teritorial este Tribunalul Dâmbovița, Înalta Curte constatând că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal și,

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social și art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2018.