ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1518/2020

HOTĂRÂRE

29.07.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1518/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 29 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 11.12.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să anuleze decizia de concediere nr. 226/01.11.2019, să oblige pârâta la reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior și la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, precum și la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 613/28.02.2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut că a fost învestit cu judecata unui conflict de muncă, în sensul prevederilor art. 231 din Codul muncii și că determinarea instanței competente teritorial se face prin raportare la art. 269 din Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A mai reținut că la data sesizării, reclamantul avea domiciliul în jud. Dâmbovița, nefiind depuse înscrisuri din care să rezulte că acesta ar avea reședința sau locul de muncă în București, motiv pentru care, în temeiul art. 269 din Codul Muncii, a apreciat că Tribunalului Dâmbovița îi revine competența teritorială de soluționare a cauzei; de aceea, a declinat competența în favoarea respectivului tribunal pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 27.05.2020.

Prin sentința civilă nr. 707/24.06.2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut că reclamantul, angajat al pârâtei S.C. B. S.R.L., a sesizat instanța cu o contestație împotriva deciziei sale de concediere și că, în judecarea conflictelor de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență teritorială în circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

A mai reținut că, în speță, competența de soluționare a cauzei îi revine Tribunalului București, inițial sesizat, deoarece la acea dată reclamantul își avea locul de muncă în București, iar faptul că domiciliul legal al reclamantului se află pe raza orașului Găești, jud. Dâmbovița nu atrage o competență exclusivă a Tribunalului Dâmbovița, întrucât legea acordă reclamantului dreptul de opțiune între a sesiza instanța de la domiciliul său ori pe cea în raza căreia se află locul de muncă.

Instanța a mai constatat că din actele de la dosar rezultă că și domiciliul de fapt al reclamantului era tot pe raza municipiului București, în acest sens relevant fiind faptul că acesta achiziționase un apartament în București în care locuia, așa cum atestă adeverința nr. x/06.11.2019 emisă de C..

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea acțiunii, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând anularea deciziei de concediere nr. 226/01.11.2019 și obligarea pârâtei la reintegrarea sa pe postul deținut anterior și la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar potrivit art. 216 din aceeași lege, dispozițiile referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Conform art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Din coroborarea textelor legale mai sus enunțate rezultă că în materia conflictelor de muncă competență teritorială este alternativă, respectiv fie cea de la locul unde reclamantul își are domiciliul, fie cea de la locul său de muncă, acesta având alegerea între instanțele deopotrivă competente, opțiune care se manifestă prin învestirea uneia dintre instanțe.

Reclamantul A. a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, instanță în a cărei rază teritorială se află locul său de muncă (de vreme ce sediul angajatorului se află în București), în conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Pe de altă parte, reclamantul locuiește în circumscripția Tribunalului București, chiar dacă, potrivit mențiunilor din contractul individual de muncă nr. x/17.04.2015, domiciliul acestuia era situat în Găești, str. x, jud. Dâmbovița.

Dovedirea împrejurării că reclamantul locuiește la o altă adresă decât cea din cartea de identitate este făcută prin adeverința nr. x emisă de C..

Domiciliul în sens procesual, ca adresă la care partea locuiește efectiv, nu trebuie să fie identic cu cel cuprins în actul de identitate.

Așadar, cum reclamantul, la data sesizării instanței, avea atât locul de muncă, cât și domiciliul efectiv în municipiul București, acesta a ales să sesizeze Tribunalul București, iar față de această opțiune procesuală exprimată, Înalta Curte constată că Tribunalului București îi revine competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 116 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.