ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1463/2019

HOTĂRÂRE

24.09.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1463/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.11.2018 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/23.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4.124,89 RON reprezentând salariul aferent a 14 zile din luna octombrie, salariul aferent a 16 ore peste program în luna octombrie, salariul aferent a două zile de sâmbătă, contravaloarea concediului de odihnă pe care nu l-a efectuat și costurile aferente deplasării în delegație, desfacerea contractului de muncă să se efectueze prin acordul părților și să se depună toate documentele privind încetarea contractului. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 379 din 05 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul. Or, în speță, domiciliul reclamantului este în București, astfel încât instanța competentă este Tribunalul București.

Instanța a mai reținut și fatul că, deși art. 210 din Legea nr. 62/2011 a disalogului social prevede o competență alternativă în favoarea tribunalului în cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în cauză chiar reclamantul a învederat că apărătorul său a trimis din eroare acțiunea către Tribunalul Dâmbovița, apreciind că Tribunalul București este competent să soluționeze litigiul.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018 la data de 25 martie 2019.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 2685, pronunțată la data de 10 mai 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curții de Casație și Justiție, pentru soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii celor două texte enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, iar potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe competente.

Întrucât Legea nr. 62/2011 a intrat în vigoare la data de 13.05.2011, ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor Codului muncii, ea reflectă viziunea ulterioară, mai nouă, a legiuitorului în privința raporturilor juridice în materia dreptului muncii, competența teritorială exclusivă, fiind stabilită alternativ, reclamantul putând opta atât pentru instanța de la domiciliul său, cât și pentru cea situată la locul său de muncă.

În prezenta cauză, reclamantul a optat în temeiul art. 116 C. proc. civ. pentru instanța competentă potrivit locului său de muncă, prin introducerea cererii la Tribunalul Dâmbovița, instanță care era competentă să judece cauza, fiind instanța de la locul de muncă înscris în contractul individual de muncă încheiat între părți.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În ce privește cauza de față, instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) din Codul muncii, stipulează faptul că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21 noiembrie 2018, reclamantul A., având domiciliul în municipiul București, a învestit Tribunalul Dâmbovița, respectiv instanța judecătorească competentă de la locul de muncă (în circumscripția căreia se află sediul pârâtei S.C. B. S.R.L.), cu soluționarea unui litigiu de muncă.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Dâmbovița, reclamantul a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Dâmbovița nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței.

Opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care își are domiciliul, fie pe cea de la locul de muncă, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Pentru considerentele arătate, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 116 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.