ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1484/2019

HOTĂRÂRE

25.09.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1484/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 25 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.01.2019 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul să îi plătească suma de 10.000 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În motivare, a arătat că a desfășurat activitate în cadrul B., așa cum s-a obligat prin contractul civil nr. x/04.01.2017, însă acesta nu și-a îndeplinit obligația corelativă de a-i plăti suma de 6.000 RON, reprezentând salariul aferent lunilor septembrie - decembrie 2017 și nici suma de 4.000 RON, reprezentând contravaloarea alimentației de efort.

În drept, a invocat art. 148 și urm., 194 C. proc. civ., art. 160, 161, 166 alin. (4), art. 268 și 278 alin. (1) din Codul muncii, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1.530 și urm. C. civ., art. 28 din Legea nr. 62/2011 și art. 25 din H.G. nr. 1447/2007.

Prin sentința civilă nr. 490/19.03.2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că analiza contractului nr. x/04.01.2017, prin prisma art. 10 din Codul muncii, relevă că, în speță, relațiile contractuale stabilite între părți nu se obiectivează într-un raport de muncă, ci rămân în sfera dreptului civil.

Astfel, subliniind că elementul esențial care distinge contractul de muncă de orice alt tip de contract civil este subordonarea salariatului față de angajatorul său, a reținut că din convenția încheiată de părți nu rezultă existența unui raport de subordonare a prestatorului față de beneficiar.

Prin urmare, în lipsa unui astfel de raport, relațiile contractuale stabilite între părți rămân în sfera dreptului civil, astfel că, în considerarea sediului pârâtului și a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, a apreciat că Judecătoriei Lugoj îi revine competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Lugoj la 15.05.2019.

Prin sentința civilă nr. 1881/05.06.2019, Judecătoria Lugoj a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a constatat că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, ulterior invocând excepția necompetenței sale materiale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 490/19.03.2019.

Or, conform art. 131 alin. (1) teza finală C. proc. civ., încheierea prin care, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul își verifică, din oficiu, competența are caracter interlocutoriu, iar potrivit art. 235 C. proc. civ. instanța este legată de încheierile interlocutorii.

În continuare, a evocat jurisprudența instanței supreme, potrivit căreia rațiunea dispozițiilor legale care reglementează momentul invocării excepției de necompetență constă în respectarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, corespunzând imperativului soluționării cauzei prin asigurarea desfășurării cu celeritate a judecății, potrivit art. 6 C. proc. civ. Astfel, se împiedică declinarea competenței de instanțe, după primul termen de judecată, deoarece această măsură procesuală contribuie în mod esențial la limitarea timpului de soluționare a cauzelor, strâns legat de conceptul de timp rezonabil, așa cum a fost acesta definit în jurisprudența Curții Europene.

În final, a conchis că Tribunalul Dâmbovița nu se mai poate prevala de excepția necompetenței sale materiale, în condițiile în care și-a reținut în prealabil competența printr-o încheiere interlocutorie, rămânând legal învestit să soluționeze litigiul dedus judecății.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 10.000 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă, în baza contractului civil nr. 10/04.01.2017.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecății izvorăște din contractul sus-menționat.

Potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000, sportivul profesionist poate încheia cu structura sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenție civilă, în condițiile legii.

Intenția reală a părților cu privire la natura juridică a contractului încheiat poate fi decelată pornind de la denumirea pe care acestea i-au dat-o.

Astfel, Înalta Curte constată că părțile au înțeles să numească convenția pe care au încheiat-o la 04.01.2017 "contract civil".

De altfel, analiza contractului nu relevă existența unor clauze specifice contractului individual de muncă (caracterizat prin prestarea unei munci de către salariat, pentru și sub autoritatea angajatorului, în schimbul unui salariu), cum ar fi durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul, condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia, durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână, indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului, conform art. 10 și 17 din Codul muncii.

Așadar, în baza dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000, părțile au optat pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ele printr-o convenție civilă.

Cum natura juridică a contractului dedus judecății este una civilă, Înalta Curte reține că, având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, care se situează sub pragul valoric de 200.000 RON, prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. k), precum și sediul pârâtei, care se află în orașul Lugoj, competența soluționării cauzei aparține Judecătoriei Lugoj.

În altă ordine de idei, se cuvine menționat că, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială trebuie invocată la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Într-adevăr, la termenul din 05.03.2019, Tribunalul Dâmbovița a stabilit că este competent general, material și teritorial să judece cauza, însă tot atunci, ca urmare a celor rezultate din dezbateri, a invocat excepția necompetenței sale materiale.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța și-a invocat necompetența cu depășirea termenului impus de art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

O interpretare în sens contrar, prin formalismul său, se îndepărtează de la scopul legii - respectarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, corespunzând imperativului soluționării cauzei prin asigurarea desfășurării cu celeritate a judecății.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Lugoj.