ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3709/2018

Ședința publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 07.11.2017, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună calificarea contractului de activitate sportivă încheiat la data de 22.08.2017 ca fiind un contract individual de muncă și constatarea faptului că între părți s-a născut și derulat un raport juridic de muncă, anularea deciziei de concediere emisă de la data de 03.10.2017, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata dobânzii legale de la data concedierii (03.10.2017) până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței, precum și la plata salariilor restante datorate până la data concedierii abuzive din 03.10.2017, dar și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 476 din 22 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a fost admisă excepția de necompetență materială și cea de necompetență teritorială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În motivare, s-a reținut, în esență, că actul încheiat între părți nu conține clauzele obligatorii într-un contract individual de muncă, conform art. 17 din Codul Muncii: ex. funcția/ocupația, durata concediului de odihnă, condițiile de acordare a preavizului și durata acestuia, salariul de bază, durata muncii sau durata perioadei de probă, iar o calificare a contractului încheiat de părți ca unul individual de muncă înseamnă încălcarea voinței inițiale clar exprimate de părți la momentul încheierii convenției civile de prestări sportive și implicit a normelor privind stabilirea competenței materiale și teritoriale de soluționare a litigiului.

S-a mai reținut faptul că părțile au optat pentru a încheia convenție civilă și, implicit, pentru aplicarea tuturor dispozițiilor materiale și procedurale ce guvernează raportul juridic de natură civilă, dreptul de opțiune fiind prevăzut de lege, iar această convenție civilă încheiată între părți prezintă unele asemănări cu un contractul individual de muncă, însă judecătorul nu poate schimba natura raportului juridic născut între părți, în limitele permise de lege.

Prin urmare, Tribunalul Dâmbovița a apreciat că suntem în prezența unui litigiu de drept comun, evaluabil în bani, în valoare de până la 200.000 RON, aflat în competența de primă instanță a judecătoriei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 10 aprilie 2018, sub același număr de dosar.

Judecătoria Constanța a constatat că acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 07.11.2017, sub număr de dosar x/2017, are ca obiect principal calificarea contractului de activitate sportivă încheiat la data de 22.08.2017 ca fiind un contract individual de muncă și constatarea faptului că între părți s-a născut și derulat un raport juridic de muncă.

Analizând contractul de activitate sportivă încheiat între păți la data de 22 august 2017, Judecătoria Constanța a apreciat că acesta are natura unui contract de muncă, deoarece cuprinde elementele generale ale unui contract de muncă prevăzute de art. 17 din Codul muncii.

Raportat la obiectul litigiului, s-a reținut că în prezenta cauză competența nu se poate determina decât în raport de dispozițiile Codului muncii privitoare la jurisdicția muncii, competența fiind una exclusivă și aparținând tribunalului de la domiciliul/reședința sau locul de muncă al reclamantei.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 6709 din 18 iunie 2018 pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de reclamantă, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună calificarea contractului de activitate sportivă încheiat la data de 22.08.2017 ca fiind un contract individual de muncă și constatarea faptului că între părți s-a născut și derulat un raport juridic de muncă, anularea deciziei de concediere emisă de la data de 03.10.2017, precum și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata dobânzii legale de la data concedierii (03.10.2017) până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței, precum și la plata salariilor restante datorate până la data concedierii abuzive din 03.10.2017.

Reclamanta a indicat expres temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind art. 266 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, precum și art. 269 din același act normativ.

Elementul esențial pentru determinarea instanței competente să soluționeze acțiunea dedusă judecății este stabilirea naturii contractului încheiat între părți la 22.08.2017, respectiv să se stabilească dacă acest contract este guvernat de legislația muncii sau reprezintă o convenție civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, sportivul profesionist are posibilitatea să încheie cu structura sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenție civilă în condițiile legii.

Se constată că prin contractul de activitate sportivă încheiat între păți la data de 22.08.2017 sunt reglementate drepturile și obligațiile specifice raporturilor de muncă, respectiv obligația de prestare a activității sportive (a muncii) de către angajat și obligația de plată a angajatorului.

Contractul cuprinde obligația reclamantei de a presta activitate sportivă cu toate forțele și capacitățile sale, de a depune eforturi de a se antrena, menține și dezvolta - pct. 6.1, de a participa la antrenamente, stagii de pregătire, cantonamente, jocuri și orice alt program al clubului - pct. 6.2 (prestarea muncii); durata muncii - 15.09.2017 - 15.06.2018, în raport de obligația pârâtului de a-i achita un salariu (intitulat "preț" în cuprinsul contractului cu privire la care se adaugă taxe, impozite și contribuții, iar clubul se obligă să rețină la sursă și să vireze aceste sarcini fiscale), de a-i acorda alte drepturi specifice activității sportive (asistență medicală gratuită, locuință, prime sportive, cazare, transport, plata chiriei, două mese pe zi - pct. 6.15 - 6.20), precum și de a purta echipamentul sportiv în conformitate cu dispozițiile clubului - pct. 6.2 și de a respecta dispozițiile regulamentului de ordine interioară a clubului - pct. 6.3 (subordonare față de angajator).

Totodată, la pct. 6.2, 6.6 și 6.11 contractul în discuție cuprinde și unele clauze speciale conform art. 20 din Codul muncii, respectiv confidențialitatea, formarea profesională și obligația de fidelitate, dar și clauze de încetare a contractului și forța majoră.

Așa fiind, niciun element din acest contract nu indică că ar fi vorba de o convenție civilă, contractul de activitate sportivă încheiat între părți la 22.08.2017 având natura unui contract de muncă, deoarece cuprinde elementele generale ale unui contract de muncă prevăzute de art. 17 din Codul muncii.

Astfel, în speță, competența se determină în raport de dispozițiile Codului muncii privitoare la jurisdicția muncii, competența fiind una exclusivă și aparținând tribunalului de la domiciliul/reședința/sediul reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În condițiile în care, reclamanta are domiciliul în Târgoviște, județul Dâmbovița, în considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003- Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 se constată că Tribunalul Dâmbovița este instanța competentă să soluționeze litigiul de muncă.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2018.