ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1541/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 mai 2018 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, reclamanții A și B au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1300 €/lună pentru perioada cuprinsă între 8 mai 2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 8 mai 2018, în total suma de 46.800 €, cu titlu de daune interese. Daunele interese constau în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1200 €/lună pentru perioada cuprinsă între 8 mai 2015 și 8 mai 2018, în sumă totală de 43.200 € (evaluată provizoriu până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului C din care face parte și locuința tip (...), situată pe lotul nr. (...) din sectorul 1, București, cu numărul cadastral (...) și înscris în CF individuală nr. (...), conform încheierii nr. 10580 din 13 iulie 2004. De asemenea, au solicitat daune morale, în sumă de 100 €/lună, pentru perioada cuprinsă între 8 mai 2015 și 8 mai 2018, în sumă totală de 3.600 €, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a imobilului.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2780 din 27 noiembrie 2019, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 56.660,22 €, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului – locuință (...), situată pe lotul (...), sector 1, București, pentru perioada 8 mai 2015 – 27 noiembrie 2019, către reclamanți. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată. A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 6.992,78 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamanți.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 567A din 5 aprilie 2021, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, ca nefondat. A admis apelul declarat de reclamanții A și B împotriva sentinței civile nr. 2780 din 27 noiembrie 2019 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă și a schimbat în parte sentința apelată. A obligat-o, suplimentar, pe pârâtă la plata sumei de 3.150 € (echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 1 decembrie 2019 – 1 martie 2020, către reclamanți. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 567A din 5 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, formulând următoarele critici: Decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la interpretarea contractelor și la contractul de mandat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În primul rând, instanța a calificat obligația pârâtei drept o obligație de rezultat, fără să indice suportul legislativ din reglementarea Codului civil din 1864 pentru care operează această calificare. Instanța nu a explicat de ce o obligație derivată dintr-un contract de mandat, de natură să genereze obligații de mijloace, nu s-ar regăsi în prezenta cauză, câtă vreme mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului său, utilizând priceperea sa și diligențe în vederea atingerii obiectivului propus. În al doilea rând, orice altă calificare dată de către instanța de apel raporturilor juridice intervenite între părți, în afara celei de contract de mandat, este pronunțată cu încălcarea prevederilor legale. Având în vedere caracterul precis al prevederilor contractuale, raționamentul instanței de apel este eronat, întrucât, deși este adevărat că dispozițiile art. 977 C. civ. stipulează că interpretarea contractelor se face după intenția comună a pârâților, instanța nu poate interpreta orice fel de contract după cum consideră de cuviință. Deși pârâta a învederat instanței de apel faptul că tribunalul nu a ținut cont de regulile de interpretare a convențiilor, respectiv că nu a ținut cont de clauzele contractului de mandat prin raportare și la celelalte contracte încheiate de intimați, susținerile pârâtei au fost interpretate și calificate în mod cu totul eronat. Considerentele instanței referitoare la acest aspect sunt confuze, din acestea fiind imposibil a determina rațiunea aplicării și interpretării corecte a dispozițiilor privind interpretarea convențiilor. Obligația asumată de ANL prin contractul de mandat, respectiv aceea de a urmări execuția lucrărilor, a fost îndeplinită, astfel că soluția instanței de apel este eronată, întrucât a apreciat în mod greșit caracterul obligațiilor de diligență asumate de pârâtă, considerând că nu au fost suficiente în lipsa unui rezultat, însă obligația pârâtei nu este una de rezultat. ANL nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinței și nici nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza imobilul în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire. În același sens, obligația de predare a locuinței la cheie către beneficiar este condiționată, conform art. 65 din contractul de antrepriză generală, de predarea locuinței de către antreprenorul general, ca efect al acceptării recepției de către ANL. Prin urmare, pârâta nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamanții și care nu reies din manifestarea de voința a pârâților. Simpla împlinire a termenului fără ca locuința să fie finalizată și predată intimaților-reclamanți nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina ANL, dat fiind caracterul de diligență al obligației ce îi revine. Așa fiind, instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, mai ales, nu a dat relevanță clauzelor atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, devenind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic. În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel a reținut în mod nelegal că susținerile pârâtei au vizat de fapt neexecutarea unei obligații contractuale, acestea neavând legătură cu prejudiciul și cauza de nelegalitate. Contrar argumentației instanței de apel, lipsa legăturii de cauzalitate a fost subliniată de ANL tocmai prin faptul că pârâta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, neputând fi ținută responsabilă pentru ceea ce alte părți ar fi trebuit să îndeplinească. Ipotezele de răspundere pentru fapta altuia, reglementate limitativ de Codul civil, nu pot fi extinse pe cale de interpretare. În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Or, având în vedere că, în baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor în sensul depunerii tuturor diligențelor în vederea realizării locuinței, în mod rezonabil, nu poate fi reținută în sarcina sa crearea unui prejudiciu în patrimoniul intimaților-reclamanți. Pe de altă parte, contrar considerentelor instanței, prejudiciul nu poate fi stabilit ca fiind cert, de vreme ce raportul de expertiză vizează o evaluare raportat la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar. Nu poate fi probat un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimații nu au atributul dreptului de proprietate. Acordarea prejudiciului suplimentar, în valoare de 3.150 € pentru perioada decembrie 2019 – februarie 2020, motivat de faptul că litigiul s-a prelungit ca urmare a căii de atac declarate de pârâtă, reprezintă o măsură nelegală, de vreme ce acest aspect a vizat tocmai obiectul cererii de apel formulate de reclamanți, iar, pe de altă parte, prejudiciul este nedovedit, raportul de expertiză efectuat în cauză vizând perioada 8 mai 2015 – 27 noiembrie 2019.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative. Au formulat, în esență, următoarele apărări: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Având în vedere rolul legal și atribuțiile ANL din Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, dar și art. 1 și art. 15 din contractul de mandat, rezultă că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unor acte juridice, ci suntem în prezența unui contract complex din domeniul dezvoltării imobiliare pentru asigurarea predării locuinței la termen și în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire. Nefondat este și motivul de recurs privitor la condiția certitudinii prejudiciului. Reclamanții au dreptul de a fi proprietari, însă nu sunt din culpa recurentei-pârâte ANL, care nu și-a executat obligațiile contractuale. Instanța de apel a pronunțat și motivat o decizie articulată în ansamblul său, cu considerente proprii, din care reiese concordanța soluției cu legea. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează: Criticile privind omisiunea indicării dispozițiilor legale în temeiul cărora obligația recurentei-pârâte ANL a fost calificată drept una de rezultat și lipsa argumentației pentru care aceeași obligație, derivată dintr-un contract de mandat, nu este una de mijloace sunt încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că partea recurentă a evocat nerespectarea exigențelor legale ale motivării unei hotărâri judecătorești. Examinând aceste critici, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., „Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Nerespectarea acestor exigențe de motivare a unei hotărâri este sancționată prin intermediul motivului de recurs sus-menționat, motivarea hotărârii judecătorești constituind premisa indispensabilă efectuării controlului de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se poate dispune casarea unei decizii ,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.” Din modul în care sunt enunțate diferitele ipoteze ale cazului de casare, rezultă că aceste ipoteze de nemotivare au o gravitate egală, fiind vorba despre lipsa motivării (nemotivare totală sau cel puțin însemnată, esențială), fie despre caracterul contradictoriu al considerentelor, care se anihilează astfel reciproc ori despre caracterul cu totul străin de natura pricinii al considerentelor. Este adevărat că în considerentele deciziei recurate nu sunt indicate dispozițiile legale prin prisma cărora s-a realizat calificarea obligației contractuale, însă aceasta este rezultatul operațiunii de interpretare a clauzelor contractului de mandat, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părțile contractante, în cadrul căruia sunt analizate condițiile răspunderii civile contractuale. Totuși, se constată că această carență nu este esențială/relevantă în ansamblul hotărârii judecătorești atacate, întrucât din considerentele expuse rezultă că interpretarea contractului s-a realizat de către instanța de apel potrivit unei reguli generale, instituite de C. civ. de la 1864, anume potrivit principiului interpretării sistematice, conform căruia ,,Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg”. Din această perspectivă, este relevant a sublinia că modalitatea în care o instanță își îndeplinește obligația de motivare a hotărârii pronunțate trebuie apreciată prin raportare la calitatea argumentelor prezentate, iar nu la volumul lor. Or, în litigiul pendinte, simpla omisiune privind indicarea normei legale utilizate pentru interpretarea contractului nu influențează legalitatea deciziei recurate, câtă vreme această poate fi identificată/dedusă din argumentația instanței, fără a fi astfel afectată legalitatea deciziei recurate. Verificând sub aspectul calității motivării decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a conformat exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ilustrând în cadrul considerentelor deciziei recurate raționamentul juridic în baza căruia a concluzionat că obligația asumată de pârâta ANL prin contractul de mandat HC 1357 din 9 mai 2008 încheiat cu reclamanții este una determinată (de rezultat). Astfel, se poate observa că, procedând la interpretarea coroborată a clauzelor contractului de mandat încheiat între părțile litigante (art. 1 și art. 13), instanța de apel a avut în vedere clasificarea obligațiilor după obiectul lor, constatând că pârâta și-a asumat obținerea unui rezultat precis, anume construirea unei locuințe, astfel încât obligația sa nu poate fi calificată ca fiind de prudență și diligență. Drept urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în considerentele deciziei recurate sunt prezentate argumentele juridice care au format convingerea instanței de apel în sensul că obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, derivată din contractul de mandat, este o obligație determinată. Totodată, trebuie menționat că nemulțumirea recurentei-pârâte față de calificarea dată obligației sale contractuale nu poate atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, care a susținut, în esență, că interpretarea clauzelor contractului de mandat s-a realizat cu încălcarea regulilor de interpretare a convențiilor. Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză sau aplică norma într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului regulilor de drept. Calificarea juridică a faptelor litigioase și modul în care acestora li se relevanță juridică, din perspectiva condițiilor de aplicare a normei de drept material, sunt supuse cenzurii instanței de recurs, care are prerogativa de a da faptelor relevante o altă calificare juridică ori să le aplice în mod diferit regula de drept material incidentă. În litigiul pendinte, părțile au încheiat contractul de mandat nr. HC 1357 din 9 mai 2008, prin care recurenta-pârâtă ANL a fost împuternicită, potrivit art. 1, să îi reprezinte pe reclamanți în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a imobilului tip (...), pe lotul nr. (...), în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin clauza stipulată la art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, iar la art. 14 din același contract părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat. În consecință, mandatarul era ținut să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile stabilite prin mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864. Interpretarea dată de instanțele de fond obligațiilor asumate de pârâta ANL prin contractul de mandat are în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului C, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare. Astfel, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere un act juridic complex, prin care reclamanții au împuternicit-o pe pârâtă să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile reclamanților de avans și de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței. Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, interpretarea dată clauzelor contractuale de către instanța de apel nu a condus la schimbarea naturii și conținutului actului juridic – contract de mandat, întrucât obligația de a executa mandatul este o obligație de diligență, dacă părțile nu prevăd că aceasta reprezintă o obligație de rezultat, având în vedere că textele de lege care stabilesc obligațiile mandatarului într-un contract de mandat sunt norme supletive. Or, astfel cum a reținut instanța de apel, clauza stipulată la art. 1 din contractul de mandat HC 1357 din 9 mai 2008 obligă la obținerea rezultatului concret, anume construirea și predarea unei locuințe. Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, în baza căreia Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale. Or, potrivit legii, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, conform prevederilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, dispunând, totodată, de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, care sunt unele de rezultat. De asemenea, nu se constată nici nerespectarea prevederilor art. 977 și art. 983 C. civ. de la 1864, norme de drept material ce reglementează interpretarea contractelor, contrar criticilor recurentei-pârâte. De altfel, prin voința concordantă a părților se înțelege voința reală sau internă a părților, prin disocierea ei de sensul literal al termenilor. Însă, în prezenta cauză, sensul literal al termenilor utilizați de părți exprimă voința lor reală, astfel că rolul instanței de judecată s-a limitat la a raporta clauza stipulată la art. 1 din contractul de mandat la ansamblul acestui act juridic. În ceea ce privește dispozițiile art. 983 C. civ. de la 1864, potrivit cărora când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, se constată că acestea au fost invocate pentru prima oară în recurs, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează astfel: ,,Motivele prevăzute la nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.” Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Partea care vrea să își conserve dreptul la critică asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, ocazionând, așadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă aceste demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs. Verificând motivele de apel formulate de pârâtă, se observă că aceasta nu a dedus analizei instanței de apel critici privind aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor, contrar afirmațiilor din recurs. Cu toate că a criticat calificarea dată de prima instanță obligației sale contractuale de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construcții, astfel încât acestea să se realizeze conform proiectului și la termen, în sprijinul acestei critici pârâta nu a invocat aplicarea prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864. Prin urmare, critica privind incidența acestei norme legale nu poate fi analizată direct de instanța de recurs. De asemenea, nu se impune analiza considerațiilor privind specificul obligației de diligență, pentru care pledează recurenta-pârâtă, dat fiind caracterul nefondat al criticilor referitoare la calificarea obligației contractuale asumate de aceasta. Nici afirmațiile în sensul că obligațiile contractuale asumate de recurenta-pârâtă au fost îndeplinite nu pot fi verificate în cadrul recursului, întrucât se circumscriu temeiniciei soluției pronunțate în cauză, care se fundamentează pe modul în care instanțele de fond au stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate. Prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, iar față de configurarea recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aprecierile instanței de fond asupra probelor nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, fiind inadmisibile criticile sub acest aspect. Susținerea potrivit căreia nu poate fi atrasă răspunderea recurentei-pârâte pentru obligațiile care reveneau altor entități este lipsită de fundament, în condițiile în care nu a fost angajată răspunderea pentru fapta altuia, ci s-a reținut în considerentele deciziei recurate că răspunderea pârâtei este una proprie, întemeiată pe contractul de mandat. Înalta Curte constată că sunt invocate pentru prima oară în recurs, cu nerespectarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., și criticile care privesc caracterul cert al prejudiciului stabilit de prima instanță. Examinând actele de procedură depuse de pârâtă în fața instanței de apel, se constată că asemenea susțineri, privind evaluarea imobilului prin raportare la o situație ipotetică, au fost formulate în cuprinsul întâmpinării (filele 18-24) la cererea de apel formulată de reclamanți, iar nu în cuprinsul cererii sale de apel. În acest caz nu se poate considera că instanța de apel a fost învestită cu motive de apel cu privire la această chestiune, câtă vreme efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, aceste critici sunt invocate omisso medio, astfel că nu pot fi analizate de instanța de recurs. Ultima critică formulată în recurs pune în discuție temeinicia soluției de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 3.150 €, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada imediat următoare pronunțării sentinței (1 decembrie 2019 – 1 martie 2020), ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamanți. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a afirmat că prejudiciul este nedovedit prin raportare la expertiza administrată în cauză, precum și că nu este în culpă pentru prelungirea litigiului, fără a prezenta argumente juridice apte să susțină nelegalitatea deciziei recurate. Critica privind lipsa culpei recurentei-pârâte pentru prelungirea litigiului este lipsită de suport juridic, deoarece nu doar reclamanții au declarat apel, ci și pârâta, care a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Cât privește critica referitoare la nedovedirea prejudiciului, aceasta nu poate fi primită, întrucât, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută și modul de interpretare a probei cu expertiza. Acestea pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, însă nu pot fi cenzurate în recurs, deoarece prin intermediul acestei căi de atac se realizează exclusiv un control de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează expres art. 483 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe urmează a fi respins, ca nefondat.