ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2602/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 27.11.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, în baza art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a dispus trimiterea dosarului la secția a VI-a civilă a Tribunalului București.

La data de 23 iulie 2020, în ședință publică, instanța a invocat excepția netimbrării capătului de cerere privind despăgubirile morale, a pus-o în discuția părților și a admis-o, constatând că reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru aferentă acestui petit.

De asemenea, a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pe care a admis-o în parte, respectiv pentru pretențiile aferente perioadei 13.09.2009 - 16.09.2016, pentru considerentele expuse în încheiere de la acea dată.

La data de 18 martie 2021, în ședință publică, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 59.048 Euro (pe baza sumelor anuale și, implicit, lunare din tabelul cuprins în raportul de expertiză întocmit de către expert), conform petitului cererii de chemare în judecată, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 17.09.2016 și data de 10.11.2020.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.123 euro/lună (pe baza chiriei medii obținute prin raportul de expertiză) în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, calculată în continuare, de la data de 11.11.2020 până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței și a finalizării complete a Cartierului C..

Prin sentința civilă nr. 1763 din 24.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-au respins pretențiile reclamantei constând în daune interese aferente perioadei 13.09.2009-16.09.2016, ca prescrise.

A fost anulat capătul de cerere privind despăgubirile morale, ca netimbrat.

De asemenea, a fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 57.804 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 17.09.2016 - 11.11.2020.

Au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 14.577,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 105/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul pârâtei ca nefondat.

Potrivit recurentei instanța de apel a încălcat regulile de procedură și de drept material prin respingerea apelului împotriva încheierii din 23.07.2020, prin care a fost admisă în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 13.09.2009 - 16.09.2016, critici care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că fapta imputată pârâtei A.N.L. constă într-o inacțiune cu caracter continuu, care ar subzista de la data de 13.08.2009 și până la predarea efectivă a locuinței.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție de 3 ani se va calcula de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, în cauză momentul de început al cursului termenului de prescripție este reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 08.08.2009, moment de la care reclamanții erau îndreptățiți la despăgubiri.

Așadar, recurenta susține că termenul de prescripție a început să curgă la data de 08.08.2009 și s-a împlinit la 08.08.2012, anterior introducerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, nu se poate reține întreruperea cursului termenului de prescripție potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958 în lipsa unei recunoașteri neîndoielnice a dreptului.

Se mai arată că obligația de plată a despăgubiri este o obligație unică, fiind lipsit de relevanță din perspectiva incidenței art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958, modalitatea în care reclamanții și-au cuantificat despăgubirile solicitate, contrar celor reținute de instanța de apel.

În opinia recurentei în cauză nu sunt prestații succesive, fiind lipsit de relevanță faptul că urmările presupusei fapte ilicite s-ar produce zi de zi atât timp cât momentul de la care curge termenul de prescripție este unic.

Prin urmare, se menționează că în cauză nu este incidentă o faptă ilicită cu caracter continuat, ci o faptă ilicită unică care a dat naștere unui drept unic la despăgubire.

În speță, realizarea lucrărilor are caracterul unei obligații uno ictu, în acest sens recurenta menționând dezlegările date cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 2304, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind interpretarea contractelor.

Potrivit recurentei instanța de apel în mod greșit a calificat obligația pârâtei ca fiind de rezultat în condițiile în care obligațiile derivate dintr-un contract de mandat sunt de natură să genereze esențialmente obligații de mijloace.

Instanța de apel, atunci când a analizat art. 1 din contractul de mandat, a aplicat greșit regulile de interpretare prevăzute la art. 977, art. 982 și art. 983 C. civ. de la 1864, în sensul că în situația în care există îndoială asupra clauzelor contractuale, acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă.

Totodată, instanța de apel nu a ținut cont de clauzele contractului de mandat prin raportare și la celelalte contracte încheiate de către reclamant, dar și obligațiile celorlalte autorități.

Mai arată recurenta că prevederile contractului de mandat sunt clare sub aspectul obligațiilor asumate, acestea fiind de diligență și nu de rezultat.

În continuare a susținut interpretarea și aplicarea greșită a art. 1 din Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., întrucât instanța de apel și-a justificat raționamentul printr-o extensie nepermisă la dispozițiile legale privind înființarea A.N.L., dispoziții care nu au nicio legătură cu obligațiile asumate prin contractul de mandat.

Astfel, instanța de apel a citat unele texte legale privind funcționarea A.N.L. și a conchis că pârâta, în baza textelor menționate, nu ar fi respectat obligațiile asumate în raport cu reclamanții, însă aceste texte nu au stat la baza învestirii instanței de fond și nici nu pot fi deduse din contractul de mandat pe care și-au întemeiat pretențiile reclamanții.

Așadar, instanța a încălcat principiul înscris la art. 969 C. civ. de la 1864 întrucât nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor, cu cele asumate de mandatar, iar dispozițiile legale ce privesc înființarea A.N.L. nu se pot aplica în mod global în vederea unei completări nelegale a unor prevederi contractuale explicite.

Validarea unui asemenea raționament ar presupune că obligațiile asumate de pârâta A.N.L. prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu ar avea nicio relevanță, deoarece oricum acestea ar fi stabilite cu titlu general de legea și regulamentul de înființare și funcționare al agenției.

În contractul de mandat este prevăzută clar obligația A.N.L. de "a urmări" executarea și finalizarea lucrărilor, fapte care statuează în mod imperativ că obligația este una de diligentă, iar nu de rezultat. Niciunde în contractul de mandat pârâta A.N.L. nu și-a asumat obligația de racordare a locuinței la utilitățile publice, dimpotrivă, aceste obligații au fost asumate de alte autorități.

Mai arată recurenta că are obligații distincte față de cele ale autorităților semnatare ale convenției și, în orice caz, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat ar putea fi completate cu obligațiile legale și cele cuprinse în contractele de antrepriză și construire.

În aprecierea recurentei, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte contracte.

Recurenta susține că nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamanții și care nu reies din manifestarea de voință a părților.

În acest sens, obligațiile de proiectare, finanțare și execuția rețelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicații, instalații de iluminat public, finanțare și execuția rețelei de alimentare cu gaz metan, proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică, execuția rețelei de drumuri, sistematizarea verticală și realizarea dotărilor urbane nu reprezintă obligații ale pârâtei A.N.L., ci ale celorlalte părți semnatare ale convenției nr. 1909/2004.

În consecință, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 973 C. civ. de la 1864, potrivit cărora convențiile produc efecte doar între părțile contractante.

Instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile legale privind natura obligațiilor asumate în baza contractului de mandat și condițiile legale ale răspunderii civile contractuale.

Conform contractului de mandat, recurenta are obligația de a urmări executarea lucrărilor, respectiv de a depune diligențele necesare în vederea realizării construcției.

Pe de altă parte, obligațiile prevăzute în contractele de construire și antrepriză generală nu pot fi cumulate cu cele prevăzute în contractul de mandat.

În analiza răspunderii contractuale, recurenta a susținut că simpla împlinire a termenului de execuție a locuinței fără ca aceasta să fie predată reclamanților nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina acesteia, având în vedere caracterul de diligență al obligației.

Recurenta a arătat că nu este în culpă contractuală deoarece a depus toate diligentele pentru urmărirea executării lucrărilor de construcții, atât pe lângă constructor, cât și pe lângă toți membrii semnatari ai convenției MM nr. 1909/2004 pentru realizarea utilităților în Cartierul C..

De asemenea, nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciu întrucât recurenta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale. Mai mult, prejudiciul nu este cert întrucât conține o evaluare ipotetică a unui imobil.

Decizia recurată conține considerente contradictorii deoarece instanța de apel stabilește că A.N.L. ar fi responsabilă în baza unor dispoziții legale ce guvernează înființarea acesteia, pentru ca ulterior să considere că, de fapt, agenția este responsabilă în baza contractului de mandat, însă prin raportare la dispoziții străine de acesta. De asemenea, instanța de apel a constatat că potrivit contractului de mandat obligațiile recurentei sunt de rezultat, pentru ca ulterior să procedeze la analiza îndeplinirii acestora prin raportare la obligațiile de diligență.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 iulie 2023 intimații - reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta - pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimații - reclamanți.

La data de 4 decembrie 2023 intimații - reclamanți au depus note scrise.

Cauza a fost înregistrată la 6 iulie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, iar prin rezoluția din 30 august 2023 s-a fixat termen de judecată la 7 decembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei privind respingerea greșită a argumentelor formulate de pârâta A.N.L. în apel, referitoare la prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile ulterioare datei de 16.09.2016, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În opinia recurentei, decizia este nelegală, fiind aplicate și interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de data la care trebuia predat efectiv imobilul, respectiv 08.08.2009, moment la care reclamanții au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Sub acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că fapta imputată pârâtei A.N.L. constă într-o inacțiune cu caracter continuu, care ar subzista de la data de 13.08.2009 până la predarea efectivă a locuinței.

Prealabil, se constată că cererea introductivă, prin care se solicită plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 13.08.2009 si 17.09.2019, cât și ulterior până la predarea efectivă a locuinței, în temeiul răspunderii civile delictuale, este supusă prevederilor dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958, în ceea ce privește pretențiile aferente acestei perioade, în raport de momentul încheierii între părți a contractului de mandat din anul 2004.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, iar potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile din Decretul-lege nr. 167/1958.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că fapta ilicită imputată pârâtei A.N.L. privind nerespectarea obligației de a edifica și preda locuința are un caracter continuu, începând cu data de 13.08.2009 și subzistă până la predarea locuinței, paguba producându-se în mod succesiv. Prin urmare, dreptul la despăgubire al reclamanților s-a născut la data de 13.08.2009 și continuă să existe până la predarea locuinței.

Instanța de apel a constatat că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 curge conform art. 7 alin. (1) și art. 12 din același act normativ, pentru fiecare zi de întârziere, astfel că nu sunt prescrise pretențiile reclamanților formulate pentru un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că dreptul reclamanților la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la scadență o locuință la cheie, lipsind pe reclamanți de folosința imobilului contractat.

Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Înalta Curtea va respinge această critică și va reține că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție este strâns legată de dinamica relațiilor contractuale dintre părți. Astfel, între acestea, există un raport contractual în conținutul căruia intră obligația recurentei-pârâte de a preda la scadență o locuință la cheie, obligație care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Însă, simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părți nu evocă o modalitate de încetare a acestuia și nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din Cartierul C.. Reclamanții susțin că, până la predarea locuinței, suferă un prejudiciu determinat de lipsa continuă a folosinței imobilului, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare, cu întârziere.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1082 din vechiul C. civ., debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment relevant al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților data la care trebuia predată efectiv locuința, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul își înceta efectele tot la acel moment. Or, obligațiile contractuale subzistă și neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizarea a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință a părților în sensul denunțării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte respinge ca nefondată critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic epuizat constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței la termenul convenit, întrucât fapta ilicită imputată recurentei Agenția Națională pentru Locuințe constă într-o inacțiune continuă cu privire la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Contrar celor susținute de recurentă, obligația de plată a despăgubiri nu derivă dintr-o prestație unică, ci se produce în mod succesiv pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de a preda locuința potrivit art. 1 din contractul de mandat, astfel că dreptul material la acțiune se stinge printr-o prescripție distinctă, conform art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Așadar, s-a reținut în mod corect faptul că cererea reclamanților este supusă dispozițiilor art. 3 din același decret, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanței, 19 septembrie 2019, iar la 19 septembrie 2016 fapta ilicită era în progres și genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanții au cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât și pe cei tinuți a răspunde încă de la scadența obligației de predare a imobilului de către Agenția Națională pentru Locuințe, adică la 13.08.2009.

În consecință, criticile recurentei privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind momentul de început al cursului termenului de prescripție de 3 ani, nu sunt fondate.

Criticile recurentei privind întreruperea cursului termenului de prescripție potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din decret nu pot fi primite întrucât instanța de apel nu a reținut în considerentele deciziei recurate incidența niciunui caz de întrerupere.

Totodată, criticile recurentei privind încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 2304 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2016, prin care s-a dezlegat că obligația de plată a despăgubirilor este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță incidența art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În realitate, recurenta invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Pentru a putea fi reținut efectul pozitiv trebuie să existe o chestiune litigioasă tranșată definitiv între aceleași părți, ce nu mai poate fi repusă în discuție într-un proces ulterior.

În ceea ce privește pe reclamanții din prezenta cauză, aceștia nu au participat la dezbaterile judiciare în dosarul nr. x/2016, în care au fost analizate contracte individuale și s-au pronunțat soluții favorabile Agenției Naționale pentru Locuințe, iar efectul acestor hotărâri nu poate fi extins în prezenta cauză, astfel că, față de aceștia, hotărârile invocate de recurentă se vor opune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă. De aceea, intimații-reclamanți pot combate dezlegările date în hotărârile favorabile Agenției Naționale pentru Locuințe, câtă vreme fac dovada unei alte realități juridice.

În continuare recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit regulilor de interpretare prevăzute la art. 977, art. 982 și art. 983 C. civ. de la 1864, atunci când instanța de apel a analizat prevederile contractului de mandat și a reținut că obligațiile asumate de pârâta A.N.L. sunt de rezultat și nu de diligență.

De asemenea, recurenta a arătat că instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat greșit art. 1 din Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, precum și art. 969 C. civ. de la 1864, atunci când a aplicat dispozițiile legale care privesc înființarea A.N.L., în vederea completării dispozițiilor contractului de mandat și când a contopit obligațiile asumate de mandatar cu cele ale constructorului.

Prin aceste critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta contestă, în esență, îndeplinirea condițiilor răspunderii sale civile contractuale pentru fapta sa culpabilă constând în nerespectarea obligației de a asigura utilitățile și efectuarea lucrărilor de infrastructură pentru finalizarea locuinței.

Criticile nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a calificat corect natura obligațiilor pârâtei Agenției Naționale pentru Locuințe de a edifica și preda la cheie locuința ca fiind de rezultat.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat HC-0757 din 16 iunie 2004, încheiat cu reclamantul A., precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Pârâta are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții, recurenta A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe pe lotul x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin dispozițiile art. 14 din contractul de mandat părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din același contract s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Potrivit art. 1 din contract, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că pârâta A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L. ține cont de caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului C., precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În aplicarea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2), art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864, conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile sale nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare, trebuind să urmărească, potrivit convenției, realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și, (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Prin urmare, criticile privind aplicarea greșită a regulilor de interpretare prevăzute la art. 977, art. 982 și art. 983 C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 152/1998 și art. 969 C. civ. de la 1864, privind calificarea obligației asumate de recurentă, din perspectiva obiectului obligației, în sensul că nu ar fi una determinată (de rezultat), nu pot fi primite.

De asemenea, nici critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 973 C. civ. de la 1864 nu este fondată.

În aprecierea recurentei, aceasta nu poate fi responsabilă pentru neîndeplinirea unor obligații care nu au fost asumate prin contractul de mandat, ci au format obiectul altor contracte.

Înalta Curte constată că în analiza faptei culpabile a pârâtei A.N.L. și a naturii obligației acesteia instanța de apel a avut în vedere atribuțiile legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, precum și ansamblul raporturilor contractuale existente pentru realizarea Cartierului de locuințe C.. În acest context, contractul de mandat nu trebuie privit individual, ci în corelație cu celelalte contracte încheiate în vederea realizării obiectivului de a preda reclamanților locuința la cheie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel, atunci când a stabilit natura juridică a obligației asumate de pârâta A.N.L., în contextul legal și convențional existent nu a aplicat greșit dispozițiilor art. 973 C. civ. de la 1864, în sensul că au fost atribuite pârâtei A.N.L. obligații pe care nu și le-a asumat contractual.

În egală măsură, nici critica privind încălcarea limitelor învestirii determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit recurentei instanța de apel a reținut că în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998 și art. 1 alin. (2) lit. b), art. 1 alin. (4) și art. 2 alin. (4) din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 962/2001, pârâta A.N.L. nu a respectat obligațiile asumate în raport cu reclamanții, însă aceste prevederi legale nu au fost fundamentul învestirii instanței.

Înalta Curte constată că prima instanță a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, prin care reclamanții au solicitat plata de despăgubiri pentru nerespectarea obligației pârâtei A.N.L. de predare a locuinței la cheie în termenul prevăzut în contract.

Totodată, se constată că instanța de apel, analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, a reținut din ansamblul obligațiilor legale și contractuale care îi reveneau pârâtei A.N.L., că fapta culpabilă este reprezentată de nefinalizarea locuinței și a rețelei de utilități în termenul convenit, corelativă unei obligații contractuale de rezultat.

Prin urmare, prin analiza dispozițiilor legale privind rolul și atribuțiile A.N.L. instanța de apel a cercetat îndeplinirea condiției faptei ilicite în atragerea răspunderii contractuale a agenției, nefiind încălcate limitele învestirii primei instanțe.

Mai mult, instanța de apel, în interpretarea obligațiilor pârâtei A.N.L., a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului C., precum și faptul că în preambulul contractului s-a prevăzut că se completează cu normele legale incidente.

Nu poate fi primită nici critica privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei.

În contextul legal și convențional evocat, recurenta era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul privind finalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități.

În cauză se constată că deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână pentru a urmări și a finaliza construcția, fapta pârâtei A.N.L. de a nu finaliza și preda locuința reclamanților reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandanți, astfel cum corect a fost stabilit în apel.

În legătură cu prejudiciul solicitat în cauză, recurenta a susținut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real și efectiv, în condițiile în care evaluarea este ipotetică.

Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de apel în sensul că, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat, reclamanții au solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosință a locuinței echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă, ceea ce presupune și beneficiul nerealizat, potrivit art. 1084 C. civ. din 1864.

Atât timp cât reclamanții au fost lipsiți de atributul folosinței locuinței, evaluarea prejudiciului prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar era singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit.

De asemenea, în mod just instanța de apel a reținut legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, deoarece prin neîndeplinirea obligației de a asigura terminarea lucrărilor la locuința reclamanților aceștia nu au beneficiat de folosința imobilului, ceea ce le-a provocat un prejudiciu stabilit la nivelul chiriei pentru imobilul finalizat, nemobilat, într-un cartier urbanizat.

Așadar, în mod corect au fost analizate de către instanța de apel condițiile răspunderi contractuale în sarcina recurentei, reținându-se că intimații sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului proprietatea acestora.

De asemenea, nici criticile privind considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. instanța de judecată va arăta în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Potrivit recurentei instanța de apel a reținut că pârâta A.N.L. ar fi responsabilă în baza unor dispoziții legale care guvernează înființarea agenției, pentru ca ulterior să considere că, de fapt aceasta este responsabilă în baza contractului de mandat, însă prin raportare la dispoziții străine de acesta.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat critica apelantei-pârâte A.N.L. privind încălcarea regulilor de interpretare a convențiilor în atribuirea A.N.L. a unei obligații de rezultat inexistentă. Sub acest aspect, instanța de apel, în interpretarea voinței reale a părților, a analizat clauzele din contractul de mandat și dispozițiile legale prin care a fost înființat A.N.L. și au fost stabilite atribuțiile acestora.

În acest context legal și convențional, instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul.

În consecință, nu se pot reține considerente contradictorii în analiza naturii juridice a obligației stabilite în sarcina A.N.L. prin completarea dispozițiilor contractului de mandat cu cele referitoare la înființarea și atribuțiile A.N.L.

Alte considerente contradictorii din decizia recurată învederate de recurentă vizează faptul că instanța de apel a constatat că potrivit contractului de mandat obligațiile recurentei sunt de rezultat, pentru ca ulterior să procedeze la analiza îndeplinirii acestora prin raportare la obligațiile de diligență.

Cercetând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat condițiile răspunderii contractuale și a reținut că pârâta A.N.L. este culpabilă pentru neexecutarea obligației determinate de a finaliza imobilul și de a-l racorda la utilități, prejudiciul este cert și în ceea ce privește vinovăția a cercetat executarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat după tiparul abstract al unei persoane prudente și diligente.

Așadar, considerentele instanței de apel privind fapta culpabilă a pârâtei A.N.L. constând în neexecutarea obligației de rezultat și analiza vinovăției acesteia în executarea obligației prin raportare la o persoană prudentă și diligentă nu sunt contradictorii.

În consecință, motivarea curții de apel conține temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de pârâtă, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât și această critica este nefondată.

Având în vedere că motivele de casare, invocate de recurentă, prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) împotriva deciziei civile nr. 105/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) împotriva deciziei civile nr. 105/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2023.