ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 844/2022

Ședința publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- contravaloarea lipsei de folosința în suma de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.667,24 RON/luna la cursul de 1 euro/4.7227 RON din data de 13,06.2019) pentru perioada cuprinsă între 13.06.2016 și 13.06.2019, în suma totală de 43.200 euro (echivalentul a 204.202,64 RON la cursul de 1 euro/4.7227 RON din data de 13.06.2019), (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosința ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a B. din care face parte și locuința tip I25C situată pe lotul nr. x în orașul București, cu număr cadastral x și înscris în C.F. individuala nr. x conform încheierii nr. 9737/29.06.2004.

- daune morale în suma de 100 euro/luna (echivalentul sumei de 472,27 RON/luna la cursul de 1 euro/4.7227 RON din data de 13.06.2019) pentru perioada cuprinsa intre 13.06.2016 și 13.06.2019, în suma totala de 3.600 euro (echivalentul a 17.001,72 RON la cursul de 1 euro/4.7227 RON din data de 13.06.2019), precum și daunele morale ce se vor acumula pana la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a B. din care face parte și locuința tip locuința I25C situata pe lotul nr. x în orașul București, cu număr cadastral x și înscris în C.F. individuala nr. x conform încheierii nr. 9737/29.06.2004.

Prin sentința civilă nr. 471/02.03.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 56.584,8 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 13.06.2016 și 30.06.2019; la care se adaugă 1.134,72 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a locuinței tip I25C, situată în amplasamentul B., lotul nr. x, având nr. cadastral x înscris în CF nr. x, s-a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.803,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă la data de 03.06.2021, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, conform dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1555 din 29 septembrie 2021 a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă Agentia Nationala pentru Locuinte, împotriva sentinței civile nr. 471/02.03.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agentia Nationala pentru Locuinte.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a criticat soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al intimatului A. faptul că, regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Conform acestei reguli, prescripția extinctiva începe să curgă de la nașterea dreptului material la acțiune.

A susținut recurenta-pârâtă că, în cauza de față, momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data de la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului (conform art. 8 din contractul de construire, respectiv 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, ordin ce a fost emis la data de 20.07.2006, termenul de predare fiind 20.07.2008), moment de la care partea era îndreptățită să ceara despăgubiri.

Astfel, de la această dată, intimatul-reclamant a putut constata în mod nemijlocit că nu poate beneficia de folosința locuinței și, de asemenea a putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-a produs asupra sa.

De la data convenită pentru predarea imobilului, intimatul-reclamant trebuia să cunoască existenta pagubei ce îi era cauzată prin lipsirea de folosință a imobilului, cat și entitățile ce pot fi ținute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece avea deplina cunoștința de cadrul contractual și de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte ANL termenul de prescripție a început să curgă la 20.07.2008, când a luat naștere și dreptul la acțiune în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în lipsa oricărei distincții, în materie contractuală și în materie delictuală), și a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, trei ani mai târziu, respectiv 20.07.2011, anterior cu mult introducerii cererii de chemare în judecată, cerere formulată la data de 14.06.2019.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greșita motivare a deciziei pronunțate în apel, în raport de împrejurarea potrivit căreia urmările faptei ilicite se produc continuu, în fiecare zi, care nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic de despăgubire, ce s-a născut la momentul predării efective a imobilului, când intimatul a putut constata că nu poate beneficia de folosința locuinței. Or, intimatul-reclamant în mod evident cunoștea faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcții și utilități) până la termenul de predare convenit (2 ani de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor conform contractului de construire), s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său - adică la data când imobilul trebuia predat, această dată reprezentând începutul termenului de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât și la data cunoașterii prejudiciului. În ceea ce privește prejudiciul continuu, determinat de fapta ilicită constând în inacțiune continuă, învederează faptul ca prejudiciul invocat are natura unică, chiar dacă se prelungește în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu și momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție.

În ceea ce privește încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, cu privire la acordarea prejudiciului viitor, recurenta-pârâtă apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că în speța de față fapta ilicită invocată constă în neexecutarea obligațiilor contractuale, astfel că nu se poate susține și dovedi, că aceasta nu va fi executată în viitor. Cu atât mai mult nu se poate susține și dovedi că presupusa neexecutare va fi culpabilă.

Totodată, nici cuantumul prejudiciului viitor nu poate fi stabilit, neavând caracter cert. Mai mult, deși existența sa este generată de lipsa de folosință a locuinței ce se va produce în viitor, întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului propus de reclamant.

Criteriul de cuantificare a prejudiciului constând în lipsa de folosință a locuinței putea fi utilizat doar pentru perioada în care prejudiciul s-a produs efectiv, în schimb acest criteriu nu putea fi utilizat și pentru determinarea întinderii prejudiciilor viitoare, întrucât la momentul soluționării cauzei nu se putea determina valoarea chiriei ce va fi practicată pe viitor pe piața liberă.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă nu este întrunit caracterul real al șansei raportat la admiterea capătului de cerere privind contravaloare lipsă de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a imobilului. În aceste condiții, prejudiciul nu are catacter cert și determinabil, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a ANL.

A învederat recurenta-pârâtă și faptul că, există o practică judiciară bogată și unitară în ceea ce privește inexistența unui prejudiciu viitor, respectiv hotărâri judecătorești ale Înaltei Curți și Curții de Apel București existente la dosarul cauzei, din care apelanta, în continuare, a citat în mod extensiv.

În consecință, recurenta-pârâtă susține că hotărârea prin care s-au acordat reclamantului despăgubiri și pentru viitor este nelegală, neexistând dovezi clare ale caracterului cert al prejudiciului viitor, în raport de fluctuația cererii și a ofertei pe piața chiriilor.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă ANL a învederat că, motivarea instanței de apel este contradictorie, sub aspectul calificării obligațiilor ANL asumate în baza unui contract de mandat, o dată ca nefiind de rezultat, pentru ca ulterior, acestea să fie calificate ca fiind de rezultat.

O altă contradicție este reprezentată de faptul că deși instanța reține că răspunderea ANL este contractuală, iar prin Convenția nr. MM 1909/06.05.2004 au fost stabilite obligații specifice, stabilește că pârâta se face culpabilă de neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și utilităților, soluția de admitere a acțiunii având drept temei încălcarea de către ANL a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate, la care reclamantul nu este parte sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie de altfel, temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Prin argumentația sa, instanța de apel modifică limitele mandatului, această obligație nefiind stipulată în contractul de mandat.

Din motivarea hotărârii nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța și-a format convingerea și care din actele civile și/sau normative au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de ANL și stabilirea culpei ANL.

Astfel, în mod greșit instanța de apel reține că prin contractul de mandat, ANL s-a obligat față de reclamant să realizeze utilitățile și să încheie în numele și pe seama sa acte juridice.

În acest mod, instanța de apel a ignorat regulile refeitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații, specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate dar și prevederile art. 1532 C. civ. raportat la art. 1539 C. civ.

A arătat că în mod greșit s-a reținut că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă gravă în sarcina sa. Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu diligență, motiv pentru care neatingerea rezultazului în termenul de 24 de luni este indiferentă.

De asemenea, se mai arată că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terți, sau prin contractele încheiate de Agenție cu terți, contracte menționate în considerentele sentinței recurate, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arătate prin decizia civilă nr. 1223/2021.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că răspunderea contractuală a ANL poate și trebuie să fie analizată, dar din perspectiva convenției pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamantul, în calitate de mandat, respectiv a contractului de mandat și din perspectiva art. 1532 și urm. C. civ.

Referitor la fapta ilicită, recurenta-pârâtă apreciază că prin art. 1 al contractului de mandat s-au conferit ANL atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire. Una din principalele obligații ale mandatarului este aceea de a executa mandatul. Așa cum se afirmă și în doctrina juridică, "prin executarea mandatului nu trebuie înțeleasă neapărat încheierea actului juridic proiectat. Dacă mandatarul, cu toate diligențele depuse, nu poate încheia actul juridic în condițiile împuternicirii primite, răspunderea lui nu va fi angajată." A urmări presupune o activitate de supraveghere, prin urmare a urmări executarea și finalizarea construcției nu poate avea același sens cu a executa și finaliza lucrările de construire. În consecință, în mod greșit a reținut instanța de fond faptul ca fapta ilicită constă în nefinalizarea imobilului la termen, ANL a subliniat că nu încasează prețul construcției, ci, din contra, în calitate de reprezentant al reclamantului, trimite băncii finanțatoare ordinele de plata pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului, pe baza facturilor emise de acesta.

Prin urmare, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul și nu ANL, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței la termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Obligațiile asumate de instanță în sarcina ANL nu au fost asumate de pârâtă, iar încheierea contractelor dintre pârâtă și terți nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL și reclamant, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamantul.

Recurenta-pârâtă citează dispozițiile art. 1539 alin. (1) C. civ. în sprijinul susținerii potrivit căreia obligația asumată de ANL este una de diligență și nu de rezultat.

În ceea ce privește culpa, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei revenindu-i creditorului.

Din probele/înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu conturează încălcarea de către ANL a acestor obligații în contextul în care limitele trasate prin contractul de mandat, ANL a efectuat demersurile necesare urmărind executarea contractului de mandat.

De vreme ce obligațiile stabilite în sarcina ANL, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, în mod cu totul neîntemeiat, instanța retine că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite de Agenție fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa.

Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă. Pe de alta parte, în lipsa oricărui suport probator care să ateste că locuința intimatului ar fi fost predată, în termenul contractual, de antreprenorul general către ANL, la rândul său recurentei-pârâte (conform contractului de antrepriza generala - art. 65) nu îi poate incumba obligația de nepredare la termen a acestei locuințe către reclamantul din prezenta cauză. Astfel, a susținut ANL că nu poate răspunde contractual pentru pretinsa neîndeplinire, îndeplinire necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamantul intimat. Răspunderea contractuală a ANL trebuie și poate fi analizată doar din perspectiva convenției încheiată în calitate de mandatar și reclamantul-intimat în calitate de mandant, respectiv a contractului de mandat x/07.05.2004 și din perspectiva art. 1532 și urm. din C. civ. din 1864 - dispoziții legale care reglementează contractul de mandat.

Răspunderea ANL nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale sau prin contractele încheiate cu terții (la care pârâta este parte), nici prin pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți ai convențiilor încheiate în vederea realizării ansamblului B.. Nu se putea reține că, prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii 190/1999 și ale contractului de antrepriza generala, nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ.. Mai mult, reclamantul nu probează faptul ca ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile (nu ar fi uzat de pârghiile administrative și legale) pentru a obține executarea și finalizarea pana la termen a locuinței contractate și nici nu indica în concret, masurile care ar fi fost apte sa asigure executarea și finalizarea locuinței în termenul preconizat și cu utilități, masuri pe care ANL ar fi omis sa le întreprindă (care ar fi trebuit sa fie modul de lucru cu antreprenorii ori care ar fi trebuit sa fie atitudinea fata de semnatarele Convenției MM 1909/2004).

Mai mult, arată recurenta, problema utilităților a fost tranșată definitiv și irevocabil de instanțele de judecată, stabilindu-se părțile responsabile pentru realizarea utilităților în cartierul B., iar prin ignorarea acestor soluții deja pronunțate se ignoră un adevăr juridic deja tranșat care a produs efecte juridice.

În vederea executării acestor hotărâri, Primăria Municipiului București a încheiat Contractul de proiectare și execuție lucrări nr. x respectiv 731 pentru viabilizare drumuri interioare, sistematizare verticală și utilități apă canal, iluminat public, lot x și 2.

Din toate aceste aspecte, rezultă că Primăria Municipiului București este cea care gesztionează atât finanțarea cât și realizarea utilităților în cartierul B..

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă apreciază că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică și sub aspectul prejudiciului material.

În primul rând arată că prejudiciul trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare a obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți, ori obligația de diligență asumată de ANL a fost îndeplinită.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susține că prejudiciul nu este cert, neputând fi probat un prejudiciu efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimatul nu are atributul dreptului de proprietate.

De asemenea, prejudiciul nu a fost dovedit, situațiile avute în vedere de expert din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, nu a fost prezentat, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul B..

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată.

La data de 18.01.2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca fiind temeinică și legală.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este fondat:

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva respingerii eronate a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În opinia recurentei-pârâte, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului este reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 20.07.2008, în raport de care acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripție.

Prealabil, se constată că cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 13.06.2016-13.06.2019 este supusă prevederilor dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, referitoare la prescripție, în ceea ce privește pretențiile aferente acestei perioade, în raport de momentul încheierii înte părți a contractului de mandat din anul 2004.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din acest punct de vedere sunt apreciate neîntemeiate criticile recurentei-pârâte întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă existența motivelor străine de natura pricinii.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că reclamantul a formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul. Cu alte cuvinte, lipsa de folosință a fost solicitată în raport de contractul de mandat, contract care se află în ființă.

Sunt apreciate neîntemeiate criticile recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare a legii din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe contractul de mandat. În fundamentarea soluției de prescripție a dreptului material la acțiune instanța a avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părți.

Astfel, reclamantul prin cererea de chemare în judecată pornește de la premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar și după împlinirea termenului.

Simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin rezilierea/rezoluțiune a actului juridic, mai mult nu s-a negat de către părți continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul B..

În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului, recurenta-pârâtă apreciază greșite statuările instanțelor de fond în ceea ce privește reținerea faptului că paguba invocată se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, și care nu s-a epuizat, în opinia sa momentul nașterii dreptului material la acțiune fiind data expirării termenului contractual de predare a locuinței.

Nu poate fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului, astfel cum susține recurenta-pârâtă, data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma tot la acel moment.

Înalta Curte reține că neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unor manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării, sub orice formă a actului juridic.

Prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp, paguba invocată de reclamant se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu, o inacțiune.

În acest context, critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nemotivarea unei hotărâri judecătorești constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivele contradictorii ori cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează cu o nemotivare.

În accepțiunea art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept pretențiilor formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Din perspectiva celor enunțate mai sus se constată ca fiind întemeiate criticile recurentei Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) referitoare la motivarea contradictorie din considerentele deciziei instanței de apel.

Astfel, cu ocazia analizării apelului declarat de către pârâta ANL, instanța de apel a concluzionat că apelantul-reclamant are dreptul să solicite daune-interese de la apelanta-pârâtă ANL, în temeiul răspunderii contractuale, doar în baza contractului de mandat nr. x/07.05.2004, daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință imobil pentru perioada 30.06.2019, până la data predării efective a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către apelanta-pârâtă a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare.

În contextul aceluiași raționament, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către apelanta-pârâtă ANL prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că acea locuință tip 125C, pe lotul x, în amplasamentul B., corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită.

A mai reținut instanța de apel, că încheierea în mod separat de către reclamant a unui contract de construire autentificat sub nr. x/11.05.2006 cu antreprenorul general nu are nicio relevanță întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației de construire/predare a locuinței în termenul convenit în contract, obligație care i-ar reveni antreprenorului general care nu este parte în cauză, ci se impută neîndeplinirea altor obligații care au condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor care să asigure folosința completă a locuinței într-un cartier urbanizat și funcțional.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca întemeiate pretențiile reclamantului referitoare la obligarea pârâtei ANL de a plăti daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței tip 125C, echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare și poziție, în mod lunar pentru întreaga perioadă solicitată prin acțiune, dat fiind faptul, cum se arată în cererea de chemare în judecată, că imobilul contractat trebuia să constituie locuința familiei.

Pentru a cuantifica însă prejudiciul material înregistrat până la data pronunțării deciziei, instanța de apel a mai reținut și că reclamantul nu avea posibilitatea de a încheia un antecontract/contract de închiriere întrucât starea imobilului nu permitea acest lucru, dar că în zonă există o cerere și o ofertă de închiriere a unor imobile asemănătoare așa încât nu se poate susține că apelantul-reclamant nu ar fi avut o șansă de a perfecta un contract de închiriere în cazul în care ar fi fost finalizate lucrările de construire a locuinței și lucrările edilitare.

Sintetizând aceste considerente reținute de instanța de apel, Înalta Curte observă că pe de o parte se dezvoltă ideea încălcării dreptului de proprietate, ca drept eminamente patrimonial, care ar conduce atât la producerea de prejudicii materiale, cât și la producerea de prejudicii morale, prin raportare la natura bunului afectat, la durata privării sau limitării dreptului, la persoana reclamantului și la nevoile sale, iar pe de altă parte că în sarcina pârâtei ANL se reține existența unei fapte ilicite constând în neîndeplinirea obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/07.05.2004 încheiat cu reclamantul, sens în care au fost exemplificate prevederile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 13, art. 14 și art. 15 din convenția de mandat.

A mai considerat instanța de apel că obligațiile pârâtei ANL nu se limitau la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

În lipsa realizării utilităților și, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locuinței îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamantului pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligațiilor de către mandatar, trebuie să se aibă în vedere obiectul și întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 și urm. din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de mandat nr. HC0184/07.05.2004.

Tranșarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanța de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu a fost susținut de către reclamantul mandant, vine în contradicție cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligațiilor de rezultat ce ar reieși din contractul de mandat.

Se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, dar și că întreaga lor construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL, așa încât instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului părții ar fi trebuit să clarifice aspectele care țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat ANL și să verifice temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamant din perspectiva raporturilor juridice existente între părți.

De altfel, instanța de apel justifică pretențiile bănești formulate de către reclamant prin invocarea contractului de mandat fără a cerceta în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligației de plată a remunerației ce revine mandantului și posibilitatea sancționării mandatarului în sarcina căruia se reține culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Din cele expuse, reiese că instanța de apel a dispus obligarea pârâtei ANL la plata unor sume de bani fără a se raporta efectiv la obligațiile contractuale care reveneau părților, iar motivele contradictorii și străine de natura cauzei echivalează cu lipsa motivării deciziei recurate.

De asemenea, din perspectiva neanalizării condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, așa încât Înalta Curte consideră întemeiat și motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamantului nu îi sunt opozabile convențiile pe care pârâta ANL le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâții implicați în convenția pentru realizarea ansamblului de locuințe B. nr. MM 1909/6.05.2004, situație în care ar fi trebuit să țină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 care le sunt aplicabile părților ce au semnat contractul de mandat nr. x/2004.

Astfel, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată cu toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuințe.

Este necesar ca instanța de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta-pârâtă este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii" și să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar, sau prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamantul-mandant și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanților.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condițiilor răspunderii contractuale se va lămuri dacă mandatara ANL s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele și pe seama mandanților, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voința părților și obligațiile ce le reveneau părților, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei ANL corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt și de drept și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta ANL împotriva deciziei civile nr. 1555 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ pentru LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1555 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.