ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București– secția a III-a civilă, la data de 01 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței să dispună:

- obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 570 euro/lună (respectiv 2.649,018 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 31.03.2010 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 31.01.2018, în total suma provizorie de 53.580 euro (echivalentul sumei de 249.007,692 RON la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 470 euro/lună (echivalentul sumei de 2.184,278 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018) pentru perioada cuprinsă între 31.03.2010 și 31.01.2018, în sumă totală de 44.180 euro (echivalentul a 205.322,132 RON la cursul de 1 euro/4,6467 RON din data de 31.01.2018), (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S74 din jud. Ilfov, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 12291/28.06.2004;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 464,74 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2018) pentru perioada cuprinsă între 31.03.2010 și 31.01.2018, în sumă totală de 9.400 euro (echivalentul a 43.685,56 RON la cursul de 1 euro/4,6474 RON din data de 31.01.2017), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S74 din jud. Ilfov, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 12291/28.06.2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta A.N.L. a formulat cerere de chemare în garanție a constructorului S.C. B. S.R.L. prin care a solicitat instanței ca, în măsura în care va cădea în prezentul dosar, chematul în garanție să execute obligația, conform contractului de antrepriză generală preluat prin contractul de cesiune nr. x/5.03.2014 și a contractului de construire autentificat sub nr. x/21.07.2005.

Prin sentința civilă nr. 1989/09.11.2018 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.01.2018 sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 11.04.2019, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 31.03.2010-31.01.2015 și a admis în principiu cererea de chemare în garanție a societății B. S.R.L.

La 27.09.2019, reclamanta A. a depus la dosar o cerere de modificare câtime pretenții, prezentare câtime pretenții și nota cheltuieli de judecată, reclamanta înțelegând să își majoreze câtimea pretențiilor luând în considerare valorile din raportul de expertiză fără corecția de 10% pentru gradul de neocupare.

Față de majorarea pretențiilor de mai sus, s-a arătat că petitul cererii este următorul:

Prin sentința civilă nr. 3588, pronunțată la data de 02 decembrie 2019, în dosarul nr. x/2018, al Tribunalului București – secția a VI-a civilă, au fost respinse pretențiile reclamantei constând în daune interese aferente perioadei 31.03.2010-31.01.2015, ca prescrise; a fost admisă în parte acțiunea precizată și obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 37.676 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 01.02.2015 - 31.08.2019; au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 14.790,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel în termen, reclamanta și pârâta, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe București formulând, totodată, apel și împotriva încheierii de ședință din data de 11.04.2019.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 782/2021 din 06 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins atât apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3588/02.12.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, cât și apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe București împotriva încheierii de ședință din data de 11.04.2019 și a sentinței civile nr. 3588/02.12.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, respectiv, ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive:

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale care reglementează prescripția extinctivă, întrucât reclamanta a formulat o acțiune în răspundere civilă contractuală, prin care a solicitat despăgubiri pentru lipsirea de folosință a imobilului contractat, pentru perioada 31.03.2010 – 31.01.2018 și în continuare până la predarea locuinței, fiind aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, care trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, respectiv de la data când se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, în speță, de la 31.03.2010, data convenită pentru predarea imobilului.

Fapta ilicită nu are caracter continuu, ci a fost săvârșită și consumată la 31.03.2010, când trebuia predată locuința reclamantei, conform contractului, astfel că prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungește în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu și a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru valorificarea acestora.

De aceea, obligația de a realiza o construcție la un anumit termen, potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între reclamantă și constructor, este o obligație prescriptibilă, dreptul beneficiarei de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinței la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripție de 3 ani.

Referitor la fapta ilicită reținută în sarcina sa, a susținut că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În continuare, a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate, dar și prevederile art. 1532 C. civ., raportat la art. 1539 C. civ.

Astfel, în baza contractului de mandat încheiat cu intimata, și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acesteia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

În mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa sa contractuală, deși îi revenea obligația de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuința și de a se asigura că se respectă autorizația de construire.

Totodată, a arătat că și-a îndeplinit obligația cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termenul de 24 de luni este indiferentă.

Sub acest aspect, a relevat că din înscrisurile de la dosar se observă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenorii în vederea finalizării lucrărilor. Astfel că, trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, unde obligațiile recurentei trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998 și a celorlalte acte la care se face trimitere, nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Potrivit recurentei, este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înțeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. nu poate fi decât rodul unei stipulații exprese, câtă vreme acest text dă naștere, în patrimoniul său, obligației de a răspunde numai pentru culpa gravă.

Recurenta a mai subliniat că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate de instanța de apel sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamanți cu terți sau de Agenția Națională pentru Locuințe cu terți, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor semnatari ai convențiilor arătate prin decizia civilă nr. 1273A/08.09.2021.

Așadar, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală aflat în discuție nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ.

În continuare, a mai relevat că motivarea instanței este superficială și citează jurisprudența instanței supreme, considerând că hotărârile anterioare pronunțate în favoarea sa au putere de lucru judecat.

Totodată, a învederat că nefinalizarea la termen a locuinței și a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea sa în rezolvarea problemelor ivite și nici de modul defectuos de urmărire a activității, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și a societăților cu atribuții în domeniu.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie analizată și predată intimatei-reclamante la data convenită, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina recurentei, dat fiind caracterul de diligență al obligației care îi revine.

În fine, în privința prejudiciului, recurenta a susținut că în mod eronat s-a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea lipsei de folosință, întrucât obligația de finalizare la termen și predare a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar realizarea utilităților în sarcina autorităților locale, în care nu este parte. Astfel, prejudiciul nu este cert.

Referitor la penalitățile de întârziere, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel recunoaște faptul că antreprenorii sunt cei care "datorează penalități pentru întârzierea în efectuarea lucrărilor de construire" (prin afirmația A.N.L. "nu a solicitat obligarea antreprenorului la plata de penalități de întârziere conform art. 64 din contract"), deci, recunoaște faptul că debitorul obligației de construire și predare la termen a construcției este antreprenorul, și nu mandatarul lor.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 28.09.2021, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în parte a deciziei civile nr. 782/06 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, întrucât este legală, cu obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs (fără a fi anexată dovada acestora).

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din contractul de mandat nr. x/03.08.2004, în temeiul căruia reclamanta a formulat o acțiune împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat și obținut obligarea, în parte, a acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin acest contract, constând în lipsa de folosință a imobilului din Cartierul Henri Coandă, pentru perioada 01.02.2015 - 31.08.2019.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recurenta-pârâtă cererea de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greșit sau le-a ignorat, deși aveau incidență în cauză.

Printr-o primă critică de recurs formulată în cadrul motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă deduce controlului de legalitate al deciziei din apel greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și susține că termenul de prescripție de 3 ani trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că termenul a început să curgă de la data când se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, în speță, de la 31.03.2010, data convenită prin contract pentru predarea, către intimata-reclamantă, a imobilului.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile, art. 1, art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, întrucât acțiunea intimatei-reclamante, prin care aceasta solicită despăgubiri, a fost introdusă după expirarea termenului de prescripție.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile acesteia referitoare la greșita aplicare a art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru considerentele ce se vor arăta.

Dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la scadență o locuință la cheie, lipsind pe intimata-reclamantă de folosința imobilului contractat.

Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Agenția Națională pentru Locuințe a susținut că, raportat la aceste dispoziții legale, termenul de prescripție a început să curgă de la scadența obligației de predare a locuinței, întrucât la acel moment intimata-reclamantă a cunoscut neîndeplinirea obligației și existența prejudiciului, iar fapta ilicită nu are caracter continuu, ci s-a consumat la data de 31.03.2010.

Această susținere nu este fondată.

Stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție este strâns legată de dinamica relațiilor contractuale dintre părți. Astfel, între acestea există un raport contractual în conținutul căruia intră obligația recurentei-pârâte de a preda intimatei-reclamante la scadență o locuință la cheie, obligație care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, aplicabil în speță, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Însă, simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părți nu evocă o modalitate de încetare a acestuia și nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din Cartierul Henri Coandă. Reclamanta susține că, până la predarea locuinței, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

În acest context, rezultă că simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin reziliere sau rezoluțiune a actului juridic și necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiar a locuinței.

Conform art. 1082 C. civ. de la 1864, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate, independent de obligația de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al intimatei-reclamante data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul își înceta efectele tot la acel moment. Or, obligațiile contractuale subzistă și neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință a părților în sensul denunțării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte nu poate reține nici critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței la termenul convenit, întrucât, fapta ilicită imputată recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe constă într-o inacțiune continuă cu privire la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Prin cererea de chemare în judecată în cauză, intimata- reclamantă A. are în vedere faptul că până la predarea locuinței va înregistra un prejudiciu determinat de lipsa de folosință a acesteia, prin urmare, actul juridic se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecință, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte prin care se susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care intimata-reclamantă avea dreptul la primirea locuinței motivat de faptul că atunci a cunoscut atât producerea prejudiciului, cât și persoana responsabilă, în condițiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinței la termen reprezintă o inacțiune continuă, cu consecințe în ceea ce privește prescripția extinctivă.

Se reține, astfel, legalitatea deciziei recurate din perspectiva menținerii soluției instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Se are în vedere, sub acest aspect, faptul că paguba invocată de intimata-reclamantă se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat recurentei-pârâte este unul continuu; câtă vreme neîndeplinirea obligației contractuale de predare a locuinței are caracter continuu, și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Susținerile recurentei-pârâte care ar fundamenta soluția de admitere a prescripției dreptului material la acțiune al intimatei-reclamante, ce se raportează strict la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părți, sunt nefondate. Data expirării termenului contractual de predare a locuinței nu poate fi reținută ca reper al nașterii dreptului material la acțiune, deoarece această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma la același moment.

Or, după cum s-a arătat, neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării actului juridic.

S-a reținut, astfel, în mod corect faptul că cererea reclamantei este supusă dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanței, 01.02.2018, deci la 01.02.2015 fapta ilicită era în progres și genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată intimata-reclamantă a cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât și pe cei tinuți a răspunde la scadența obligației de predare a imobilului.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligației contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripției extinctive trebuie să corespundă nu numai art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci și art. 1 și 3 din același act normativ.

O a doua critică formulată de recurentă vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligațiilor asumate de mandatară și a modului de îndeplinire a acestora.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Obligațiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii lui.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/03.08.2004, mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținute de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire în speță, a locuinței tip S74 de pe lotul nr. x, situat în localitatea Voluntari, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin urmare, rolul Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimatei- reclamante nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât într-o asemenea interpretare s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc.

În temeiul contractului de mandat, recurenta trebuie să acționeze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și în mod corespunzător a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru felul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. de la 1864 și art. 381 Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecății este un act juridic complex, prin care reclamanta a împuternicit-o pe pârâtă să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În aceste circumstanțe, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acesteia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reține, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, conform căreia "convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de recurenta-pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

În consecință, obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat contractual.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate.

Pornind de la contractul de mandat în speță, perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 și reținând că recurenta-pârâtă nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conținutul și limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligațiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, curtea de apel a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuințe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de recurenta-pârâtă și care au reprezentat pentru intimata-reclamantă contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii și altor angajamente care, deși erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenția față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investiților imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului - beneficiarii proiectului, între care și intimata-reclamantă, au intrat în relația juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenție a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acțiunilor pe care trebuia și putea să le execute Agenția Națională pentru Locuințe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe, aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă și la termen a proiectului și nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorități sau entități care se obligaseră la asigurarea infrastructurii și utilităților, fiind insuficiente și ineficiente adresele emise în mod formal.

În acest context, instanța de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit corespunzător obligația contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, cea de a urmări finalizarea la timp, în conformitate cu standardele de calitate asumate, a imobilului, care presupune în mod necesar și racordarea la utilități, obligațiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie, prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorități locale și societăți comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, în baza convenției nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligații legale și contractuale multiple în ce privește realizarea ansamblului de locuințe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării și corelării activității tuturor entităților implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terților, constând în neîndeplinirea unor obligații care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condițiile în care răspunde în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator și dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Așadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalți semnatari ai convenției în executarea propriilor obligații.

Nu în ultimul rând, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv, promovarea unor acțiuni în justiție împotriva unor părți semnatare ale convenției nr. MM 1909/2004, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat ce intră în conținutul raportului juridic dintre părți nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligații și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

În legătură cu prejudiciul, recurenta-pârâtă a mai susținut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real și efectiv.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, intimata-reclamantă a solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosință a locuinței, care înseamnă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

În plus, criticile recurentei-pârâte referitoare la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză evaluatorie și la dovada efectivă a unui prejudiciu real, constituie aspecte de temeinicie, ce depășesc limitele controlului de legalitate.

Printr-un alt motiv al recursului, ce vizează natura dreptului valorificat recurenta-pârâtă a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia soluționată din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este atașat, mai exact, dreptul intimatei-reclamante de a-i fi predată locuința.

Înalta Curte notează că pretenția reclamantei este fundamentată în principal pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, iar dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosință a locuinței pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relație cauzală cu obligația de predare a imobilului și cu cea de urmărire a executării și finalizării lucrărilor.

Depășirea termenului contractual pentru predarea la cheie a locuinței nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care, în cauză, niciuna dintre părți nu invocă sancționarea lui prin reziliere/rezoluțiune sau orice altă modalitate de încetare, așa cum s-a reținut deja. Mai mult, cum niciuna dintre părți nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari ai locuințelor din Cartierul Henri Coandă, iar intimata-reclamantă și-a construit întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere. De altfel, potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației contractuale.

Prin urmare, întrucât dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante este unul principal, și nu unul accesoriu, criticile recurentei-pârâte referitoare la aplicabilitatea normelor legale privind regulile prescripției unui drept accesoriu sunt nefondate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în dezvoltarea criticilor invocate privind reanalizarea obligațiilor asumate de părți prin contractul de mandat și prin contractele încheiate cu ceilalți, a făcut multiple referiri la probe și la prezentarea situației de fapt, referitor la finanțarea și realizarea utilităților pentru cartierul Henri Coandă, precum și nedovedirea de către intimata-reclamantă a despăgubirilor solicitate.

Or, prin aceste critici sunt reiterate aspecte de netemeinicie, care au fost analizate în contradictoriu de instanțele devolutive, neputând face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în lipsa indicării unor critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în vreun motiv de casare.

În fine, în ce privește critica referitoare la penalitățile de întârziere formulată, Înalta Curte reține, pe de o parte că aceasta este lipsită de interes, câtă vreme nu a fost stabilită în sarcina recurentei-pârâte obligația de plată a unor atare penalități, iar pe de altă parte, cauza juridică a pretențiilor solicitate de intimata-reclamantă în dosar derivă din contractul de construire și actele adiționale la acesta încheiate, pentru nerespectarea de către recurenta-pârâtă a datei de predare a locuinței, și nicidecum din contractele ulterioare încheiate de aceasta, respectiv- cu antreprenorul, cum pretinde în recurs.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei nr. 782/2021 din 06 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.