ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanța din data de 26 noiembrie 2024, emisă în dosarul nr. x/76/P/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală s-a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată de petentul A sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) și (2) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. și inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) și (2) C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a dispune astfel, în esență, procurorul a reținut că la data de 07.06.2024 petentul A a formulat plângere împotriva mai multor magistrați judecători de la Curtea de Apel Constanța și procurori din cadrul DIICOT – Structura Teritorială Constanța, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, dar și împotriva unor persoane fără calitate specială pentru săvârșirea mai multor infracțiuni.

Prin ordonanța nr. x/76/P/2024 din data de 18.11.2024 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) și (2) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. și inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) și (2) C. pen.

Procurorul a reținut că petentul nu a învederat apărări de fond și excepții de procedură cu privire la cauzele în care a fost implicat, cum ar fi faptul că martorii audiați nu ar fi declarat adevărul, că diverse mijloace de probă au fost administrate nelegal sau nu sunt veridice, însă în speță, procurorul a afirmat că nu se poate proceda la o nouă judecare a acelor cauze și nu se poate decide că hotărâri judecătorești sau alte soluții definitive ar fi nelegale sau netemeinice. S-a apreciat că plângerea petentului ilustrează încercarea unei căi de atac, neprevăzută de lege, împotriva soluțiilor dispuse de magistrații ce au fost, formal, reclamați, criticându-se referatele cu propunerea de clasare întocmite de organele de poliție, soluțiile dispuse de procurori și confirmarea acestora de judecători, inclusiv modalitatea de motivare a acestora, că au inclus sau nu fapte sau probe conform dorinței și opiniei petentului, care juridic pot fi considerate apărări de fond sau excepții de procedură.

Procurorul a arătat că anterior petentul s-a adresat cu plângere cu același obiect, dar în care a menționat și alte persoane care au calitatea de magistrat, fiind nemulțumit de soluțiile pronunțate, plângere inițial înregistrată sub nr. x/VIII-1/2024, după care a fost atașată la prezentul dosar penal, iar la data de 14.11.2024, la dosar a fost atașată o altă plângere a petentului, în care a reclamat 30 de persoane, parte din ei indicați și în plângerile anterioare, magistrați judecători sau procurori, lucrători de poliție, dar și persoane fără calitate specială, tot în legătură cu dosarul penal în care acesta a fost condamnat la 8 luni închisoare, acesta reluând teza apărării.

S-a constatat că demersul judiciar al petentului are la bază mai multe dosare nr. x/212/20190, x/212/2022, x/36/2023* și nemulțumit de soluțiile pronunțate sau dispuse, a depus plângere, considerând că prin soluțiile adoptate sau modul de instrumentare a dosarelor sau a cererilor sale, persoanele reclamate ar fi săvârșit diferite infracțiuni, faptele reclamate nefiind însă descrise suficient pentru a fi calificate din punct de vedere penal, petentul mărginindu-se să își exprime propriile păreri sau nemulțumiri.

Procurorul a reținut că nu pot fi modalități de comitere a vreunor infracțiuni, alegațiile petentului că procurorul sau judecătorul i-a respins cereri de administrare probe, că nu i-au fost respectate drepturile la apărare, susținerile petentului nesusținute de probe certe nefiind suficiente pentru a contura presupunerea rezonabilă în sensul existenței infracțiunilor menționate.

Procurorul a menționat că acțiunile magistratului procuror nu echivalează cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu și nici nu se circumscriu conținutului constitutiv al vreunei fapte prevăzute de legea penală, în lipsa unor indicii concrete, având în vedere că un magistrat va raspunde penal dacă săvârșește o infracțiune, dar nu va răspunde penal pentru soluțiile pe care le pronunță sau le propune, dacă acestea sunt dispuse cu respectarea condițiilor legii.

De asemenea, s-a precizat că soluțiile dispuse de procuror nu pot fi desființate decât în cadrul exercitării căilor de atac, prevăzute în mod expres de prevederile art. 336 C. proc. pen., căi de atac de care, de altfel, petentul a și uzitat.

Procurorul a reținut că exercitarea de magistrat a atribuțiilor de serviciu, în lipsa unor elemente de natură a le pune la îndoială buna credință, care se prezumă până la proba contrară, nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii penale, iar pentru a fi în prezența unei infracțiuni de abuz în serviciu este necesar să existe o atribuție de serviciu încălcată și prevăzută de legislația primară, însă o atare atribuție nu poate fi confundată cu rezultatul desfășurării activității de jurisdicție, împrejurare care nu intră sub incidența legii penale.

În ceea ce privește activitatea magistraților procurori și judecători, s-a arătat că atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, iar nemulțumirile părților trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele legii, instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea fiind suverane în a aprecia probatoriului administrat în cauză și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare.

S-a mai arătat și că un magistrat nu poate constitui obiectul unei anchete penale pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, ci răspunderea sa va fi antrenată strict atunci când există indicii temeinice că a săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluționeze.

În concluzie, procurorul a constatat că nu sunt probe sau indicii care să ateste comiterea vreuneia din infracțiunile reclamate.

Împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța nr. x/76/P/2024 din data de 26.11.2024 petentul A a formulat plângere, în temeiul art. 339 C. proc. pen. la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanța nr. x/II/2/2024 din data de 13.01.2025 a procurorului șef al Secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea plângerii formulate de petentul A împotriva ordonanței de clasare, ca nefondată.

În esență, procurorul ierarhic superior, examinând plângerea petentului a constatat că nu există niciun indiciu de natură a conduce la identificarea vreunui viciu de natură substanțială ori procedurală apt să conducă la infirmarea acesteia.

S-a apreciat că nu există indicii/date/probe care să întrezărească o posibilă comitere a vreunei fapte penale dintre cele sesizate, astfel încât, incidența art. 16 lit. a C. proc. pen. a fost corect reținută.

S-a menționat că persoanele împotriva cărora s-a formulat plângerea nu au făcut altceva decât să-și exercite atribuțiile cu care legea le-a investit, dispunând aplicarea prevederilor care guvernează desfășurarea procesului penal, neexistând nicio premisă de natură a conduce la presupunerea rezonabilă a comiterii vreunei fapte de natură penală.

Împotriva soluției dispuse prin ordonanța nr. x/II/2/2025 din data de 13.01.2025 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, în termen legal, petentul A a formulat prezenta plângere, în temeiul art. 340 alin. (1) C. proc. pen.

Prin plângerea formulată petentul a solicitat admiterea plângerii, desființarea soluției atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea urmăririi penale.

În esență, s-a arătat de către petent că nu s-a efectuat niciun fel de activitate specifică etapei urmăririi penale, iar motivarea soluției dispuse s-a bazat exclusiv pe raționamente teoretice, fără niciun fel de cercetare efectivă.

Analizând plângerea formulată de petentul A pe baza actelor și lucrărilor din dosar și în raport cu dispozițiile legale incidente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată că aceasta este întemeiată, urmând a o admite pentru următoarele argumente:

Plângerea adresată judecătorului de cameră preliminară, întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 340 C. proc. pen., prin care persoana nemulțumită de modul în care sesizarea sa a fost soluționată de organul de urmărire penală critică soluția dată în procedura reglementată de art. 336 - art. 339 C. proc. pen., are, între altele, natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc asupra soluției pronunțate de procuror sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia.

Rolul judecătorului de cameră preliminară în această procedură este de a examina dacă aspectele sesizate de petent prin plângerea penală formulată au fost verificate de organele de urmărire penală, prin administrarea unor mijloace de probă, iar soluția de clasare dispusă de procuror este susținută prin conținutul acestora. În lipsa unor astfel de cercetări din partea organelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară sesizat cu plângere, în temeiul art. 340 C. proc. pen., nu poate realiza un real control al soluției de clasare.

Reglementând obiectul urmăririi penale, dispozițiile art. 285 C. proc. pen. stabilesc că acesta constă în strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și stabilirea răspunderii penale a acestora. Așadar, lămurirea acestor aspecte, care conduc la aflarea adevărului în procesul penal, este posibilă doar prin intermediul administrării unor probe, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 97 alin. (1) C. proc. pen.

Deopotrivă, din dispozițiile art. 327 C. proc. pen., rezultă că procurorul rezolvă o cauză penală fie prin emiterea rechizitoriului, fie a unei ordonanțe de clasare sau de renunțare la urmărire, doar după ce constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate.

Efectuarea cercetărilor de către organele abilitate în legătură cu chestiunile reclamate printr-o plângere penală trebuie să fie aptă să răspundă cerinței jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligația ce revine autorităților de a realiza o anchetă penală adecvată, fiind necesar ca organele implicate să acționeze într-un mod competent și eficient și să dea dovadă de diligență rezonabilă, ceea ce înseamnă că acestea trebuie să facă eforturi pentru a analiza ceea ce s-a întâmplat, neputându-se baza pe concluzii nefondate sau pripite pentru a încheia ancheta (hotărârea din 29 iunie 2012, cauza El Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). S-a subliniat, însă, că realizarea unei anchete efective reprezintă o obligație de mijloace și nu de rezultat.

Examinând, din această perspectivă, actele și lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată că prezentul demers judiciar a pornit urmare a plângerii penale formulată de petentul A la data de 07.06.2024 prin care acesta reclama săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, fals în înscrisuri oficiale, fals intelectual și inducerea în eroare a organelor judiciare de către magistrații judecători de la Curtea de Apel Constanța și procurorii din cadrul DIICOT – Structura Teritorială Constanța, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, dar și împotriva unor persoane fără calitate specială.

Judecătorul de cameră preliminară constată că prin ordonanța nr. x/76/P/2024 din data de 18.11.2024 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) și (2) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. și inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) și (2) C. pen.

Se observă că, anterior, petentul s-a adresat cu plângere cu același obiect, dar în care a menționat și alte persoane care au calitatea de magistrat, plângere inițial înregistrată sub nr. x/VIII-1/2024, după care a fost atașată la prezentul dosar penal.

La data de 14.11.2024, se constată că la dosar a fost atașată o altă plângere a petentului, în care a reclamat 30 de persoane, o parte din ei indicați și în plângerile anterioare, magistrați judecători sau procurori, lucrători de poliție, dar și persoane fără calitate specială.

Raportat la dispozițiile legale ce reglementează legalitatea și oficialitatea procesului penal, doar sesizarea formulată de petent și înscrisurile depuse în probațiune nu este suficientă pentru a constata incidența impedimentului pe care s-a întemeiat ordonanța de clasare, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a C. proc. pen., context în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți apreciază că, pentru lămurirea împrejurărilor esențiale ale cauzei, se impunea administrarea unor mijloace de probă, întrucât, în lipsa unor minime activități de anchetă, se află în imposibilitate de a examina temeinicia soluției de neurmărire penală dispusă în cauză.

Judecătorul de cameră preliminară constată că, în cauză, nu au fost luate măsuri rezonabile pentru investigarea faptelor reclamate de petentul A referitoare la presupusa activitate ilicită ce ar fi fost desfășurată de persoanele împotriva cărora petentul a formulat prezenta plângere penală, în condițiile în care petentul acesta a arătat în privința fiecărei persoane ce fapte i se impută și pentru ce motive consideră că acele fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu, fals în înscrisuri oficiale, fals intelectual și inducerea în eroare a organelor judiciare.

Astfel, se constată că, ulterior începerii urmăririi penale in rem pentru infracțiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) și (2) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. și inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) și (2) C. pen. prin ordonanța nr. x/76/P/2024 din data de 18.11.2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul nu a făcut minime verificări sub aspectul celor reclamate de petent pentru a stabili în ce măsură aspectele invocate de acesta constituie elementul constitutiv al vreuneia dintre infracțiunile pentru care s-a formulat plângerea penală, neexistând nicio analiză în concret a elementelor de tipicitate a infracțiunilor pretins a fi fost săvârșite de persoanele împotriva cărora a fost formulată plângerea penală.

Deopotrivă, judecătorul de cameră preliminară constată că procurorul nu a procedat nici măcar la audierea petentului, deși, conform art. 111 alin. (9) C. proc. pen., „Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni se desfășoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate.”

Se observă că faptele sesizate de petentul A în plângerea sa vizează mai multe infracțiuni și persoane, care nu au făcut însă, în mod real, obiectul unei veritabile evaluări critice din partea procurorului, în scopul clarificării necesare a existenței lor și, eventual, a coordonatelor lor obiective principale.

Sub acest aspect, în privința analizei realizată de procurorul de caz prin ordonanța atacată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată nu doar că nu s-a efectuat vreun act de probațiune sub aspectele reclamate de petent, dar, mai ales, aspectele factuale sesizate de acestea nu au fost examinate nici măcar tangențial în cuprinsul ordonanței de clasare, procurorul de caz omițând în totalitate să le examineze și să se pronunțe cu privire la acestea.

Or, această omisiune a procurorului nu poate fi suplinită de judecătorul de cameră preliminară care, învestit cu soluționarea unei plângeri împotriva soluției de clasare, acționează în limitele stabilite de dispozițiile art. 341 C. proc. pen., respectiv, verifică legalitatea și temeinicia soluției în baza actelor și lucrărilor dosarului, iar nu cauza sub toate aspectele, judecătorul de cameră preliminară neputându-se substitui procurorului sesizat cu plângerea inițială, pentru a stabili, direct în procedura plângerii, conținutul obiectiv al faptelor sesizate, măsura în care ele sunt ori nu descrise suficient de clar și, cu atât mai puțin, dacă plângerea însăși îndeplinește condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 289 C. proc. pen.

Tocmai de aceea, sub aspectul faptelor neexaminate de procuror, existența unor eventuale impedimente la exercitarea acțiunii penale, nu poate fi constatată direct de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 341 C. proc. pen. O atare analiză este condiționată de prealabila determinare a conținutului faptelor, a normelor de incriminare cărora li se pot subsuma, teoretic, și a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, aspecte ce nu au fost analizate nici măcar minimal în speță, de către procuror, cu privire la faptele și persoanele reclamate de petent.

Judecătorul de cameră preliminară constată că, în cuprinsul ordonanței de clasare, s-a reținut că nu sunt probe sau indicii care să ateste comiterea vreuneia din infracțiunile reclamate, concluzie pur teoretică, subliniind că urmărirea penală nu se poate rezuma la o analiză formală a conținutului plângerii ca mod de sesizare, ci ea reclamă o verificare riguroasă prealabilă atât a elementelor de conținut, cât și a bazei probatorii a aspectelor reclamate de persoanele vătămate, în scopul de a se asigura efectivitatea obiectului acestei faze a procesului penal, astfel cum este definit de art. 285 din Codul procedură penală.

Determinarea prealabilă a conținutului concret al faptelor sesizate și, după caz, a eventualelor vicii de formă sau de fond ale plângerii constituie, de altfel, o obligație a organului de urmărire penală expres prevăzută de art. 294 C. proc. pen., obligație a cărei efectivă îndeplinire permite fie începerea urmăririi penale in rem, fie pronunțarea fundamentată a uneia dintre următoarele soluții: restituirea plângerii pe cale administrativă sau pronunțarea unei soluții de clasare întemeiate pe dispozițiile art. 315 alin. (1) lit. a sau b) C. proc. pen.

Indiferent de temeiul său, soluția dată la finalul urmăririi penale reflectă însă întotdeauna existența sau inexistența unui raport juridic de conflict, astfel că ea trebuie să fie temeinic argumentată și susținută probator pentru a fi acceptată de destinatari ca reflectând adevărul judiciar.

Din perspectiva acestor argumente de principiu, judecătorul de cameră preliminară din cadru Înaltei Curți apreciază că soluția de clasare dispusă în cauza de față, întemeiată pe o analiză vădit incompletă a aspectelor factuale sesizate de petent, este lipsită de suport legal, fiind consecința unei anchete formale, lipsite de efectivitate și inaptă a asigura în mod real aflarea adevărului.

Așa cum s-a subliniat, mutatis mutandis, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o anchetă penală să fie considerată efectivă, ea trebuie să fie independentă, desfășurată cu o promptitudine rezonabilă, capabilă să conducă la stabilirea caracterului licit sau ilicit al mijloacelor reclamate de victime și să ofere condiții suficiente pentru ca publicul să poată controla ancheta (cauza Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, hotărârea din 04.05.2001).

Reținând că aceste principii au fost dezvoltate de Curte pe tărâmul art. 2 din Convenția Europeană și, prin urmare, nu se aplică integral și necritic în cauze în care atingerea pretinsă nu vizează dreptul la viață, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți apreciază, totuși, că promptitudinea și rigurozitatea anchetei exprimă cerințe general aplicabile oricărei urmăriri penale, de natură a garanta, în final, alături de alte elemente, echitatea procedurii.

Prin urmare, pentru a se asigura clarificarea faptelor ce fac obiectul cauzei și lămurirea completă a tuturor împrejurărilor necesare aflării adevărului, se impune cu necesitate trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea de verificări concrete sub aspectul faptelor real sesizate. În acest sens, se impune ca organul de urmărire penală să determine ab initio conținutul factual propriu zis și complet al acuzațiilor aduse de petent, după care să procedeze, eventual, la ascultarea acestuia din urmă pentru clarificarea tuturor aspectelor reclamate și să soluționeze cauza sub aspectul tuturor faptelor și persoanelor indicate în cuprinsul ei, urmând a administra, eventual, probele pe care le va considera necesare.

Numai subsecvent unor atare verificări efective se poate concluziona cu privire la faptele existente în realitatea obiectivă și, eventual, la concordanța lor cu un anume tipar legal.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite plângerea formulată de petentul A împotriva ordonanței din data de 26.11.2024 emisă în dosarul nr. x/76/P/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. x/II/2/2025 din data de 13.01.2025 a procurorului șef al Secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Va desființa soluția atacată și va trimite cauza în vederea completării urmării penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

Admite plângerea formulată de petentul A împotriva ordonanței din data de 26.11.2024 emisă în dosarul nr. x/76/P/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. x/II/2/2025 din data de 13.01.2025 a procurorului șef al Secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Desființează soluția atacată și trimite cauza în vederea completării urmării penale.

Cheltuieli judiciare ocazionate de prezenta plângere rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședința camerei de consiliu, astăzi, 18 februarie 2025.