ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2025

Asupra plângerii de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea formulată de petentul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut, că prin plângerea înregistrată în data de 19.08.2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, sub nr. x/2024, numitul A. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților judecători B. și C., ambele din cadrul Tribunalului Constanța, D., din cadrul Judecătoriei Constanța și a magistratului procuror E., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, pentru săsârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în legătură cu instrumentarea și soluționarea dosarelor nr. x/2023 și nr. y/2024

În cuprinsul sesizării, numitul A. solicită cercetarea și a magistratului procuror F., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și a numitei G., persoană fără calitate specială.

La data de 17.10.2024, în cauză, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

În esență s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 18.12.2023 sub nr. x/2023, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța a solicitat emiterea unui ordin de protecție în favoarea victimei reclamante G., în contradictoriu cu A..

Prin sentința civilă nr. 12278 din 22.12.2023 a Judecătoriei Constanța s-a dispus admiterea, în parte, a cererii de emitere a ordinului de protecție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul A., iar prin decizia civilă nr. 87 din 22.12.2023 Tribunalul Constanța a dispus admiterea apelului cu consecința respingerii cererii de emitere a ordinului de protecție, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 2029 din 01.03.2024 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2024 s-a admis în parte cererea de emitere a unui ordin de protecție formulată de reclamanții A. și H., fiind emis ordin de protecție împotriva pârâtei G..

Apoi prin decizia civilă nr. 14 din 12.03.2024 Tribunalul Constanța a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă G., fiind respinsă cererea de emitere a ordinului de protecție ca nefondată.

Petentul a susținut că în timpul divorțului de soția sa, la sfârșitul lunii decembrie 2023, aceasta profitând de funcția de polițist pe care o are, respectiv aceea de polițist în cadrul Poliției Locale Constanța, a încercat obținerea unui ordin de protecție care a avut drept țintă îndepărtarea sa din imobilul construit în localitatea Palazu Mare, în scopul solicitării atribuirii bunului imobil la partajul judiciar ulterior.

S-a reținut că persoana vătămată menționează că în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Constanța procurorul E. a susținut în concluziile sale că se impune respingerea apelului formulat de petent și menținerea ordinului de protecție "cu o atitudine evident interesată, deoarece nu numai că procedura de emitere a ordinului de protecție era viciată dar ordinal nu se încadra în dispozițiile legale invocate.,,

S-a mai arătat că judecătoarele B. și C., ambele din cadrul Tribunalului Constanța care au soluționat apelul formulat în dosarul nr. x/2024 au pronunțat o hotărâre nelegală dată "în scopul protecției doamnei polițist local G., concubina domnului procurer F..,,

Studiind plângerea formulată și întregul material probator existent la dosar, procurorul a constatat că, în cauză, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu de către magistrații reclamați, din următoarele considerente:

În ceea ce privește infracțiunile sesizate, s-a constatat că acestea nu sunt descrise pentru a fi calificate din punct de vedere penal, petentul exprimând propriile convingeri cu privire la săvârșirea acestora și din întregul material probator existent în cauză nu rezultă niciun minim de indicii cu privire la săvârșirea vreunei infracțiuni.

Persoana vătămată face precizări cu privire la intervenții și influențe ale procurorului F. la instanțele și parchetele din Județul Constanța, dar nu descrie în ce au constat acestea și nici nu oferă date din care să rezulte măcar un minim de indicii în legătură cu săvârșirea unor fapte de natură penală.

Pentru a îmbrăca forma juridică a acestor infracțiuni, situația de fapt rezultată trebuie să se circumscrie descrierii din norma de incriminare. Or, în cauză, s-a constatat că nu se realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor sesizate.

Persoana vătămată își exprimă nemulțumirea cu privire la soluțiile dispuse de către magistrații reclamați și nu a indicat nicio împrejurare utilă, de substanță, din care să rezulte un minim de indicii cu privire la săvârșirea vreunei infracțiuni.

Deși în materie penală, este posibilă, atât teoretic, cât și practic constatarea existenței unor infracțiuni de serviciu comise de către magistrați în legătură cu activitatea lor judiciară, pentru aceasta sunt necesare probe certe vizând încălcarea dispozițiilor legale și/sau reaua credință cu care să fi acționat, probe care să aibă la bază aspecte obiective exterioare sau colaterale în raport cu activitatea judiciară ca atare exercitată în virtutea atribuțiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri s-a apreciat că nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în prezenta sesizare, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistratul reclamat. Cum în prezenta cauză nu s-au conturat astfel de elemente, procurorul de caz a reținut că nu există vreun indiciu care să întemeieze măcar bănuiala cu privire la reaua credință relativ la faptele reclamate privind magistratul, iar soluția legală și temeinică este clasarea, pe temeiul inexistenței faptei.

Așa cum s-a reținut de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 631/2014, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) și caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei, pentru a fi relevante din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

În ceea ce privește activitatea magistraților procurori și judecători, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural. Nemulțumirile părților implicate în proces, cu referire la modul concret de soluționare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele cunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție, prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au soluționat respectivele cauze.

Instanțele judecătorești, ca și parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia obținerea probatoriului administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-se interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluția pronunțată de acestea, nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare, nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni.

Potrivit însă, atât reglementărilor interne (art. 124 și art. 129 din Constituție, ca și art. 17 din Legea nr. 303/2004), cât și a celor comunitare, sistemul de justiție funcționează pe baza principiului independenței, fiecare magistrat având libertatea de a soluționa cauzele ce îi sunt repartizate potrivit propriei sale conștiințe și în acord cu convingerea sa intimă, formulată pe baza probelor administrate.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.

Altfel spus, un magistrat nu poate constitui obiectul unei anchete penale pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, ci răspunderea sa va fi antrenată strict atunci când există indicii temeinice că a săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluționeze.

În activitatea magistraților judecători și procurori sunt inevitabile infirmarea, anularea, achitarea, casarea, desființarea unora dintre numeroasele acte de dispoziție emise, însă aceasta nu constituie dovadă a comiterii unor infracțiuni, ci a efectuării efective a controlului de legalitate și temeinicie în căile de atac. Reținerea de infracțiuni față de toți magistrații care au emis acte de dispoziție despre care s-a reținut ulterior că ar fi fost nelegale și/sau netemeinice este inadmisibilă într-un stat de drept.

În continuare s-a făcut trimitere la considerațiile instanței supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunțarea unor soluții de către magistrați în urma activităților specifice de cercetare și potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu.

De altfel, verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sunt de competența exclusivă a instanțelor superioare de control judecătoresc și nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală."

Deopotrivă, a fost menționată și sentința penală nr. 157/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "în ceea ce privește activitatea magistraților, atribuțiile de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, în acord cu principiile de drept substanțial și procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor."

În același sens s-a făcut trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că este suficient ca aparențele să arate o îndoială legitimă cu privire la independența magistraților pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu succes. (Causbell și Fell,-Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belilos contra Elveției - Hotărârea din 29.04.1988).

Împotriva soluției de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanța nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală.

Pentru a pronunța această soluție, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție examinând plângerea, ordonanța și actele dosarului, în esență, a reținut că procurorul de caz a constatat, în mod corect că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât faptă nu există.

S-a mai reținut că, dat fiind conținutul concret al faptelor descrise în plângere, mijloacele de probă administrate se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situația faptică reclamată și în raport de care s-a dispus soluția de clasare atacată.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârșirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulțumirile petentului cu referire la modul concret de soluționare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au rezolvat cauza.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraților care au dispus soluțiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menționa că, în conformitate cu prevederile constituționale și cele ale legii privind organizarea judiciară, soluțiile dispuse de procurori și hotărârile pronunțate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicțional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, în ceea ce privește judecătorii.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegală al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, "de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluțiile propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credințe.

Soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

Așa fiind, s-a constatat că soluția de clasare emisă în dosarul nr. x/2024 este legală și temeinică, motiv pentru care plângerea va fi respinsă ca nefondată.

Împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, precum și împotriva ordonanței nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, desființarea soluției de respingere și redeschiderea cercetărilor în dosarul penal nr. x/2024, întrucât soluția adoptată este nelegală și netemeinică, fiind fundamentată pe o interpretare eronată a faptelor și pe ignorarea probelor esențiale care susțin acuzațiile formulate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 08.01.2025, sub nr. x/2025.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 340 C. proc. pen., după respingerea plângerii formulate împotriva soluției de clasare pronunțată în cauză, persoana a cărei plângere a fost respinsă conform art. 339 C. proc. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Plângerea astfel cum a fost reglementată prin art. 340 C. proc. pen., dă eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Judecătorul de cameră preliminară realizează un control asupra modului în care s-au desfășurat actele, respectiv al soluției date.

Cum soluționarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Rezultă, așadar, că, sesizat cu plângerea menționată, judecătorul nu este învestit cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate, judecătorul de cameră preliminară pronunță una din soluțiile prevăzute de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

La soluționarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniția cercetări față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanșează procesul penal.

În speța de față, petentul A. este nemulțumit față de modul de instrumentare și soluționarea dosarelor nr. x/2023 al Judecătoriei Constanța, și nr. 5397/212/2024 al Tribunalului Constanța ambele având ca obiect emiterea unui ordin de protecție împotriva petentului, respectiv a soției sale.

Însă, din probele administrate nu s-au evidențiat elemente care să ducă la concluzia că soluțiile adoptate de către magistrați, au fost date prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că intimații au săvârșit fapta pe care petentul a reclamat-o, din situația de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracțiuni, fiind doar simple afirmații. Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a intimaților, întrucât simpla nemulțumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluție nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existența unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Astfel, nefiind reținută nicio încălcare a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor și lucrărilor dosarului, constatându-se că fapta penală cu privire la care s-a solicitat a fi cercetați intimații nu există, ordonanța atacată este temeinică și legală, neexistând temeiuri pentru desființarea acesteia.

Aspectele învederate de către petentul A. nu constituie fapte, date, împrejurări, în mod concret care să releve elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., nici chiar din perspectiva existenței activității pe care norma de incriminare o descrie în verbum regens, motiv pentru care temeiul de drept al clasării prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. este legal și temeinic.

Acest caz de împiedicare rămâne incident și când există o anumită conduită, dar aceasta nu este prevăzută ca element material al infracțiunii, astfel cum este fapta imputată intimaților care nu îmbracă forma exercitării abuzive a unor acte, respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate, în sensul prev. de art. 283 C. pen., în lipsa indicării unor circumstanțe ilicite de adoptare a soluției sau a unui mod de acțiune care să se circumscrie dispozițiilor legii penale.

Or, în lipsa unor informații independente și obiective, nemulțumirea petentului cu privire la actele de conduită imputate intimaților nu poate conferi acestora, doar prin ea însăși, o conotație ilicită și, prin aceasta, semnificația penală invocată.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluționare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfășurată de magistrați urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăși o infracțiune. Legalitatea și temeinicia unei soluții dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunțarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraților, decât în măsura în care există probe că au fost interesați sau de rea-credință.

Pe de altă parte, este avut în vedere și principiul independenței de care se bucură orice magistrat în soluționarea cauzelor ce îi sunt repartizate, rezultând așadar că aspectele sesizate de petent, departe de a constitui aspecte de natură infracțională, reprezintă o normală exercitare a atribuțiilor de serviciu de către magistrații vizați în plângere.

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petent se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reținut prin ordonanța împotriva căreia s-a formulat plângere, că petentul nu invocă fapte și împrejurări care pot să conducă la desființarea soluției atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistrații vizați și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu.

În mod judicios, procurorul a apreciat că ansamblul probatoriu conturează o derulare a evenimentelor coerentă, probată și posibilă și nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sesizate.

Mai mult, se reține că activitatea judiciară desfășurată în actualul sistem de drept are ca principiu fundamental independența magistraților care contribuie la înfăptuirea actului de justiție, principiu care se manifestă în posibilitatea conferită magistratului de a soluționa o cauză potrivit probelor administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens.

Potrivit art. 100 și art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea și interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludența și utilitatea unor mijloace de probă determinate, iar potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție și a Legii nr. 303/2004, judecătorii și procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, îndeplinindu-și atribuțiile care le revin, pentru soluționarea unor dosare prin pronunțarea unor soluții ce le consideră legale și temeinice, în raport de probele administrate.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului și trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existența în materialitatea ei a infracțiunii reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistrații reclamați.

Cele reclamate sunt aprecieri subiective ale petentului pe fondul nemulțumirii sale cu privire la modalitatea de soluționare a dosarelor de către magistrații vizați de plângere, precum și pe fondul relației de concubinaj dintre fosta sa soție și domnul procuror F..

Prin urmare, se constată că soluția adoptată de parchet este legală și temeinică, având în vedere intervenția art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentul A., întrucât faptele nu există, nefiind conturate indicii ale săvârșirii vreunei infracțiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligă petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în cameră de consiliu, astăzi, 29 ianuarie 2025.