ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 538/2025

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 339/C pronunțată la data de 24.04.2023 Tribunalul Brașov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.R.L.; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă reconvențională S.C. B S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta – pârâtă reconvențională S.C. A S.R.L., a obligat reclamanta – pârâtă reconvențională la plata sumei de 42.081,62 lei reprezentând despăgubiri datorate pentru remedierea deficiențelor de execuție la lucrarea realizată în temeiul contractului de antrepriză nr. 1/31.01.2019, a respins în rest pretențiile formulate în cuprinsul cererii reconvenționale ca fiind neîntemeiate; a obligat reclamanta – pârâtă reconvențională la plata sumei în cuantum total de 5.917,43 lei reprezentând cheltuieli de judecată datorate în favoarea pârâtei – reclamante reconvenționale.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel intimata A S.R.L. și intimata B S.R.L. Prin decizia civilă nr.1288/Ap din 13.08.2024 Curtea de Apel Brașov – Secția civilă a admis apelul formulat de către apelanta – intimată A S.R.L. în contradictoriu cu intimata – apelantă B S.R.L., pe care a schimbat- în parte, în sensul că a admis în parte cererea formulată de către reclamanta – pârâtă A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta – reclamantă B S.R.L. a obligat pârâta – reclamantă la plata către reclamanta – pârâtă a sumei de 211.716,34 lei reprezentând contravaloare lucrări executate conform contractului de antrepriză nr. 1/31.01.2019 încheiat între A S.R.L. în calitate de antreprenor și B S.R.L. în calitate de beneficiar, a obligat pârâta – reclamantă la plata către reclamanta – pârâtă a sumei de 35.289,44 lei reprezentând 30% din garanția de bună execuție aferentă contractului de antrepriză nr. 1/31.01.2019 încheiat între A S.R.L. în calitate de antreprenor și B S.R.L. în calitate de beneficiar, a obligat pârâta – reclamantă la plata către reclamanta – pârâtă a sumei de 14.392 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond, a respins celelalte capete de cerere din cererea principală, ca neîntemeiate, a respins cererea reconvențională formulată de către pârâta – reclamantă B SRL în contradictoriu cu reclamanta – pârâtă A S.R.L., ca neîntemeiată, a obligat intimata – apelantă la plata către apelanta – intimată a sumei de 82.342,03 lei reprezentând 70% din garanția de bună execuție aferentă contractului de antrepriză nr. 1/31.01.2019 încheiat între A S.R.L. în calitate de antreprenor și B S.R.L. în calitate de beneficiar, cerere formulată în apel, a respins ca nefondat apelul incident formulat de către intimata – apelantă B S.R.L. în contradictoriu cu apelanta – intimată A S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, a obligat intimata – apelantă B S.R.L. la plata către apelanta – intimată A S.R.L. a sumei de 20.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată reduse în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 14.10.2024, a declarat recurs A S.R.L., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în integralitate, astfel cum a fost formulată, inclusiv cu obligarea B S.R.L. la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând contravaloarea celor două clauze penale stabilite prin art.6 (2) din Contractul de antrepriză și Actul adițional nr.2 la contractul de antrepriză. Recurenta reclamantă a prezentat situația de fapt și parcursul procesual al cauzei, indicând drept motive ale cererii de recurs, dispozițiile art.488 alin. (1) pct.6 și pct.8 C. proc. civ. Raportat la dispozițiile art.488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., recurenta a precizat că deși Curtea de Apel a confirmat în speță întrunirea condițiilor determinante pentru activarea răspunderii B S.R.L. pentru repararea integrală a prejudiciului, a decis, în mod contradictoriu, respingerea cererii. Instanța a reținut existența unor deficiențe ce au apărut pe parcursul derulării contractului, fără însă a reține că motivele de reziliere prezentate de către B au fost dovedite ca nefiind reale, astfel că, soluția instanței de apel asupra acestui capăt de cerere respins, nu se coroborează cu niciun mijloc de probă administrat în dosar. Recurenta a subliniat existența unei contradicții în motivare și o contradicție a soluției cu probele administrate, reținând în mod nejutificat, în pofida celor rezultate fără echivoc din rapoartele de expertiză și reținute chiar de instanță în motivare, că nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii B S.R.L., în temeiul clauzelor penale, în sensul reparării integrale a prejudiciului. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art.1169, 1266, 1267, 1530 și 1538 C. civ., la situația de fapt rezultată din contractul de antrepriză. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost redate articolele menționate, definiția legală a clauzei penale și diferite opinii juridice cu privire la aceasta. Recurenta a prezentat clauza inserată la art.6 alin. (2) teza finală din contractul de antrepriză și clauza finală a actului adițional din data de 01.08.2019 la contractul de antrepriză, din acestea rezultând că rezilierea discreționară din partea B a deschis dreptul reclamantei la compensarea prejudiciului generat de desființarea contractului de antrepriză, fără motiv întemeiat. Instanța de apel a reținut în mod greșit că nu ar putea fi atrasă răspunderea B S.R.L., în temeiul clauzelor penale, față de existența unor deficiențe minore, pe parcursul execuției contractului de antrepriză, aceste deficiențe fiind cu totul altele, decât cele invocate de B S.R.L. în notificarea de reziliere, probate ca nereale. Astfel, recurenta a solicitat ca instanța de control judiciar să constate interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor contractuale privind răspunderea B S.R.L. și obligația acestuia de reparare integrală a prejudiciului, ca urmare a rezilierii discreționare și intempestive. Recurenta a subliniat greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art.1266 C. civ., prin faptul că au fost lipsite de efecte clauzele contractuale, neexistând nicio situație practică în care clauza penală ar putea fi activată, din moment ce este specific executării contractului de antrepriză să existe necesitatea de mici remedieri, concluzie contradictorie dispozițiilor legale și voinței reale a părților de la momentul încheierii contractului de antrepriză. A precizat, de asemenea, faptul că dispozițiile din cuprinsul clauzei, art.6, alin. (2), ultimul paragraf, din contractul de antrepriză, trebuie interpretată sistematic, în coroborare cu celelalte dispoziții contractuale, în sensul că dispozițiile clauzei penale, răspunderea B pentru rezilierea discreționară și intempestivă va fi incidentă în orice situație în care nu se poate reține culpa A pentru pretinsa deficiență notificată. A reiterat recurenta că, în ceea ce privește pretinsul motiv de reziliere invocat de B S.R.L., în susținerea Notificării de reziliere, acesta a constat în presupusa nealiniere a fațadei și dimensionarea greșită a grinzilor, susțineri nereale, conform opiniei expertului C și care nu pot fi considerate greșeli de execuție. Recurenta a solicitat să se aibă în vedere declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond, la solicitarea intimatei, respectiv a dirigintelui de șantier și proiectantul de rezistență, ce atestă conformitatea lucrărilor efectuate de A. De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în apel de către dl. expert D, care arată că toate solicitările privind remedierile transmise de B către A au fost soluționate; conform notelor de constatare, rezultă cu evidență remedierile efectuate de A pe cheltuiala proprie, până la părăsirea șantierului de către acesta; în raport de pretinsele deficiențe invocate de B, experții au constatat că nu există note de constatare punctuale cu elemente de identificare a deficiențelor. Totodată, prin răspunsul la obiecțiuni, s-a concluzionat că remedierile au constat în mici reparații și cosmetizări ale betonului aparent, alte defecte, pretins a fi produse de către A nu se cunosc nefiind depusă nicio nouă constatare, nu au fost prezentate și depuse la dosar alte constatări ale defectelor, care să poată fi luate în considerare, documentația analizată demonstrează fără echivoc faptul că până la părăsirea șantierului de către antreprenor, beneficiarul a semnat mai multe procese verbale de calitate, fără obiecțiuni. Din cuprinsul tuturor probelor administrate atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, rezultă, fără echivoc, faptul că unele deficiențe ce au existat și au fost remediate cu bună credință, au fost reprezentate de mici reparații și cosmetizări, aspect ce conduce, cu evidență, la concluzia lipsei de temei și a caracterului abuziv al rezilierii contractului de antrepriză de către B. Pe cale de consecință, a arătat recurenta că raționamentul instanței de apel, prin care lipsește de efecte și aplicabilitate concretă a prevederilor clauzelor penale contractuale, în sensul că desistarea intempestivă de contract din partea B ar fi justificată de micile defecțiuni ce au și fost remediate, existente pe parcursul derulării contractului, este vădit nelegal, pronunțată prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale și contractuale aplicabile între părțile prezentei cauze. În continuare, recurenta a subliniat caracterul nefondat al considerentelor Curții de Apel, potrivit cărora recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a aduce la cunoștința beneficiarului defectele constatate în proiectul de execuție, obligație fără legătură cu pretinsele motive de reziliere invocate de B, redând, în acest sens, corespondențele purtate de către reprezentanții antreprenorului, care au notificat cu regularitate greșelile de proiectare. În continuare, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.1552 alin. (1) C. civ., arătând faptul că instanța de apel a ignorat faptul că, din coroborarea clauzelor contractului raportat la specificul contractului de antrepriză, B ar fi avut dreptul de a transmite antreprenorului notificarea de reziliere a contractului de antrepriză doar dacă beneficiarul constata existența unor probleme în executarea proiectului imobiliar, solicita antreprenorului remedierea acestora în termenul de 15 zile, prevăzut de art. 4 alin. (17) din contractul de antrepriză, operând astfel punerea în întârziere a antreprenorului, iar la expirarea termenului, antreprenorul nu ar fi remediat problemele apărute. Recurenta a mai invocat și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material ale art.1851-1873 C. civ., privind natura contractului de antrepriză, subliniind că remedierea voluntară a unor deficiențe minore de către antreprenor, pe propria cheltuială și într-un termen rezonabil, este o dovadă a bunei credințe contractuale, context în care a solicitat ca instanța de recurs să constate că rezilierea pentru astfel de deficiențe este o măsură disproporționată și neconformă cu principiul proporționalității sancțiunilor contractuale.

Apărările formulate în cauză Intimata pârâtă A a depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, la 07.11.2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art.486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20.01.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 18.03.2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 18.03.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art.488 alin. (1) pct.6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost admis apelul declarat de reclamanta A, fiind schimbată soluția dispusă de prima instanță, în sensul admiterii în parte a cererilor reclamantei și respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâta B S.R.L. Prin recursul declarat se solicită casarea în parte a deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată în integralitate, asfel cum a fost formulată, inclusiv cu privire la obligarea B a plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând c.val. celor două clauze penale, stabilite prin art.6 alin. (2) din Contractul de antrepriză și Actul adițional nr.2 la Contractul de antrepriză, ca urmare a rezilierii vădit abuzive. Cu privire la această solicitare, în esență, instanța de apel a reținut că, deși desființarea raportuui contractual a fost inițiată de socitatea beneficiară în cauză nu este îndeplinită cerința privind inexistența culpei antreprenorului în îndeplinirea propriilor obligații. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A S.R.L., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea, în parte, a hotărârii atacate și constatarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art.488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art.488 alin.(1) pct.6 și pct.8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prev.art.488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., se refera la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Nerespectarea acestor dispoziții legale ar atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., numai că partea interesată ar trebui să dovedească existența unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Pentru a evita aceste dificultăți, legiuitorul a prevăzut un motiv distinct de casare, care are în vedere atât lipsa totală a considerentelor, cât și existența unor considerente contradictorii sau care nu au nicio legătură cu cauza. Viciile motivării unei hotărâri pot fi variate, însă, în cele din urmă, alcătuiesc trei mari categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă (aceasta din urmă fiind numită de unii autori și „lipsa de bază legală"). Hotărârea este casabilă: dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție (de exemplu, admiterea cererii de chemare în judecată), însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară (de exemplu, respingerea cererii de chemare în judecată sau admiterea ei numai în parte); când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, ori dacă ar rezulta că atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție principală sunt întemeiate, deși ambele cereri au același obiect și, în consecință, se exclud reciproc etc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde numai considerente străine de pricina respectivă; dacă instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică și fără să examineze problemele care i-au fost deduse spre analiză. în toate aceste cazuri menționate, practic, soluția la care s-a oprit instanța, cuprinsă în dispozitivul hotărârii, apare ca fiind nemotivată. În concret, recurenta reclamantă a invocat existența unei contradicții în motivare, în sensul că, deși instanța de apel a retinut că, deși din coroborarea probelor administrate rezultă că lucrările de construire realizate de A în beneficiul B respectă cerințele de rezistență și stabilitate impuse de normele în materie, în același timp însă, în realizarea lucrărilor au fost constatate deficiențe, care deși remediate de către antreprenor, pe cheltuiala sa, nu se poate considera ca îndeplinite condiția lipsei culpei A în executarea obligațiilor contractuale. Contrar acestor susțineri, Curtea de apel a reținut că probatoriul administrat atestă faptul că deficiențele constatate pe parcursul executării lucrărilor au fost remediate, motiv pentru care antreprenorul era îndrituit să primească valoarea lucrărilor efectuate. În același timp însă, a reținut instanța de apel, aceste aspecte relevă faptul că pe durata derulării lucrărilor de construire au existat neconformități și deficiențe, neputându-se reține că antreprenorul și-a îndeplinit fără abateri și în mod corespunzător obligațiile asumate, ceea ce înlătura de la aplicare clauza penală. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Critica nu este întemeiată deoarece contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de față. În dezacord cu susținerile recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită. Examinarea considerentelor deciziei recurate nu atestă o contradictorialitate între argumentele expuse de instanța de apel. Contradicțiile invocate în fapt de recurentă nu există. Se constată că instanța de apel a analizat, sistematic, susținerile părților, constatând în mod corect că lucrările de construire realizate respectă cerințele de rezistență și stabilitate impuse de normele în materie, însă, în realizarea lucrărilor au fost constatate deficiențe, care, deși au fost remediate de către antreprenor, au existat. Așadar, criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care Curtea a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc. civ. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel. În esență, recurenta reclamantă a invocat pretinsa interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1169, 1266, 1267, 1530 și 1538 C. civ., la situația de fapt rezultată din contractul de antrepriză. Înalta Curte formulează observația potrivit căreia, în realitate, afirmațiile concretizate în memoriul de recurs vizează modalitătea în care instanțele devolutive au interpretat clauzele contractului de antrepriză și nu o încălcare sau aplicare greșită a legii, aspect care, însă, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează limitelor căii extraordinare de atac a recursului. Se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Este de amintit că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel cum ar fi existența sau inexistența culpei unui cocontractant în executarea convenției, gravitatea acesteia, natura deficiențelor contestate, etc, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului. Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul motivelor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar criticile părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și restabilirea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs, atât timp cât se raportează numai la situația de fapt ori la modul de interpretare, evaluare și de coroborare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazul de casare prevăzute de art.488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. Modul în care instanța de apel a dat relevanță schimbului de e-mail-uri dintre părți, concluziilor rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, precum și celorlalte probe administrate în cauză se circumscrie stabilirii situației de fapt și nu poate fi cenzurat pe calea recursului. Toate argumentele invocate în susținerea pct.8 al art.488 alin. (1) C. proc. civ., sunt insuficiente pentru a reține caracterul fondat al motivului de casare, neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art.496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1288/Ap din 13 august 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă.