Decizia nr. 1163/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 25 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 11 mai 2017, pentru neachitarea diferenței de preț în sumă de 6.700,05 euro; obligarea pârâtului să elibereze de îndată apartamentul nr. x situat în Brașov, județul Brașov, deoarece îl ocupă fără drept; obligarea pârâtului la achitarea contravalorii folosinței acestui apartament începând cu data de 13 mai 2019 până în prezent; obligarea pârâtului la achitarea contravalorii folosinței aferente locului de parcare situat în complexul Bobâlna începând cu data de 13 mai 2019 și până în prezent. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Brașov Prin sentința civilă nr. 4208 din data de 12 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 49/S din data de 13 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată, și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia civilă nr. 1193/Ap din data de 30 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă: a respins cererea de apel formulată de a pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 49/S din data de 13 februarie 2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a păstrat-o; a admis apelul incident formulat de reclamantul B. împotriva considerentelor sentinței apelate menționate la parag. 3 și 4, pagina 6, pe care l-a înlocuit cu propriile considerente ale instanței de apel, menționate în cuprinsul deciziei; a obligat pe apelanta-reclamantă A. la plata către apelantul-pârât a sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1193/Ap din data de 30 iunie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. După prezentarea situație de fapt a litigiului, a menționat că acțiunea a fost respinsă reținându-se faptul că este adevărat că intimatul-pârât nu a achitat diferența de preț, însă această neexecutare este de mică însemnătate, astfel încât nu se impune rezoluțiunea contractului. A arătat că, potrivit dispozițiilor antecontractului având ca obiect imobilul în discuție, prețul acestuia este echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data efectuării plății a sumei de 67.000,50 euro, inclusiv T.V.A. 5%, preț cu privire la care s-a stabilit că va fi achitat de cumpărător, după cum urmează: suma de 271.252,48 RON, echivalentul a 60.300,45 euro la cursul B.N.R. de 4,54 RON/euro se va achita în termen de patru zile lucrătoare de ta data încheierii antecontractului; echivalentul în RON a sumei de 6.700,05 euro se va achita până la data recepției apartamentului. Totodată, a subliniat că, în antecontract, se prevede faptul că neachitarea prețului în condițiile convenite atrage rezoluțiunea de drept a promisiunii de vânzare cumpărare fără a fi nevoie de nicio formalitate prealabilă – pact comisoriu de ultim grad –, iar recepția apartamentului este definită la capitolul 3 din antecontract, aceasta fiind realizată la data de 13 mai 2019 potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat între părți. A precizat faptul că, la capitolul 3.1. din antecontract, sunt prevăzute elementele ce constituie obiect al recepție, iar, la art. 3.2., sunt excluse lucrările ce nu reprezintă obiect al recepției, astfel că mare parte din "elementele lipsă" menționate în procesul-verbal nu sunt justificate. Recurenta-reclamantă a mai susținut și că a realizat toate solicitările, deși acestea nu cădeau în sarcina sa, conform prevederilor antecontractului. În opinia recurentei-reclamante, având în vedere dispozițiile din antecontract arătate anterior, rezoluțiunea se produce începând cu data încheierii procesului-verbal de recepție, fără achitarea diferenței de preț, motiv pentru care, începând cu acea dată, ocuparea apartamentului nr. x este nelegală. Ca atare, a apreciat că, întrucât se prevede expres în contract că neachitarea prețului atrage rezoluțiunea, nu are nicio relevanță valoarea diferenței de achitat, ci se impune rezoluțiunea, cu atât mai mult cu cât avansul în sumă de 60.300,45 euro a fost achitat încă de la data încheierii antecontractului și, astfel, părțile, prin inserarea acestei clauze, au avut în vedere diferența de 6.700,05 euro. Totodată, a susținut că nu se impune achitarea penalităților, întrucât, prin raportare la dispozițiile art. 1350 C. civ., pentru a se dispune obligarea sa la plata de penalități trebuie să existe culpa sa în neîndeplinirea obligațiilor, culpă care nu există, aspect care rezultă din conduita pe care a avut-o, din faptul că executantul este cel care nu a respectat termenul de execuție, ulterior, acesta intrând în procedura insolvenței, ceea ce a determinat continuarea lucrărilor cu alte persoane și înscrierea sa la masa credală a societății debitoare, căreia îi achitase 90% din valoarea lucrărilor. De asemenea, a menționat că Primăria Municipiului Brașov i-a solicitat să reautorizeze construcția și să edifice și parcare, precum și că a fost implicată într-un proces în care se solicitase oprirea lucrărilor, un litigiu având ca obiect rectificare carte funciară, fiind astfel în imposibilitate de a continua demersurile de reautorizare și de a obține avizele necesare pentru intabulare. A subliniat că a efectuat toate demersurile necesare pentru a înlătura procesul care a fost notat în cartea funciară, însă, fără să existe vreo culpă din partea sa, toate acestea au determinat nerespectarea termenului de predare și de intabulare a apartamentului. Recurenta-reclamantă a subliniat că a efectuat tot ce i-a stat în putere pentru a duce lucrarea la bun sfârșit, însă nu putea să prevadă toate evenimentele care au avut loc după data încheierii antecontractului și a precizat că, toată această perioadă, a ținut permanent legătura cu promitenții cumpărători, le-a explicat situația și a avut parte de înțelegere din partea lor, cu excepția părții adverse. A mai arătat că, în plus, intimatul-pârât a cunoscut situația și a acceptat-o tacit. A mai apreciat recurenta-reclamantă că se impunea obligarea părții adverse la plata contravalorii lipsei de folosință, astfel cum a fost calculată prin expertiza dispusă în cauză, având în vedere dispozițiile art. 548 și 550 C. civ., precum și cele stipulate la clauza 4.13 teza finală din antecontract, potrivit căreia intrarea în stăpânirea de fapt și de drept asupra imobilului de către cumpărător se va face începând cu data semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Ca atare, a susținut că, dat fiind faptul că până la această dată, din motive care nu îi sunt imputabile, nu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, intimatul-pârât nu avea dreptul de a intra în stăpânirea apartamentului și de a-l folosi. I.5. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare prin care a solicitat: în principal, în temeiul art. 489 C. proc. civ., anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat; obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea excepției nulității recursului, în esență, intimatul-pârât a invocat faptul că recursul părții adverse nu a fost motivat în drept, că nu au fost formulate critici care să poată fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci au fost reluate cele susținute în faza apelului și care i-au fost deja respinse de instanța de control judiciar. Pe fondul căii de atac, a arătat că instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, care a constat că nu sunt îndeplinite, în prezenta cauză, condițiile rezoluțiunii unilaterale pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor. În opinia intimatului-pârât, susținerile părții adverse din cadrul acțiuni, a motivelor de apel și reiterate în recurs, în sensul că era obligat să achite diferența de preț la momentul recepției apartamentului, respectiv a încheierii procesului-verbal de recepție intermediară din data de 13 mai 2019, sunt contrazise chiar de conduita recurentei-reclamante, care, pe de o parte, susține că acest contract era reziliat de plin drept de la data de 13 mai 2019, dată la care afirmă că ar fi trebuit să achite diferența de preț, iar, pe de altă parte, s-a prezentat la notar în 20 august 2020, la convocarea pe care i-a trimis-o, dar a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în care se prevede că penalitățile de întârziere se scad din diferența de preț. De asemenea, a arătat că recurenta-reclamantă, deși era în întârziere față de termenele de predare și intabulare, respectiv de vânzare a imobilului, convenite în antecontract, nu i-a solicitat încheierea unui act adițional de prelungire, precum și că, deși susține că îi datorează integral diferența de preț a imobilului de la data predării acestuia, sub sancțiunea rezoluțiunii antecontractului și a pierderii avansului achitat, totuși nu l-a notificat niciodată în acest sens, ci, mai mult, i-a permis "din bunăvoință" să locuiască în apartament de la 13 mai 2019. A subliniat intimatul-pârât și că partea adversă a recunoscut în mod expres că i-a permis să locuiască în acest apartament toată perioada și că, tot "din bunăvoință", ar fi achitat integral consumurile de utilități ale apartamentului. Intimatul-pârât am mai apreciat și că prima instanță a reținut în mod legal și temeinic faptul că toate apărările recurentei-reclamante legate de culpa unor terți în neîndeplinirea la termen a obligațiilor sale contractuale sunt neîntemeiate, având în vedere că obligația de vânzare a bunului este una de rezultat, iar nu de mijloace, astfel încât este vorba despre o răspundere contractuală obiectivă. În opinia părții, prima instanță a reținut tot în mod corect și legal că recurenta-reclamantă nu se poate prevala de neîndeplinirea propriilor obligații contractuale, de pretinsele abuzuri săvârșite de autoritățile statului, deoarece nu a făcut dovada că a acționat în mod legal, prin pârghiile și acțiunile civile ce le avea la dispoziție, pentru a sancționa această pretinsă conduită necorespunzătoare a autorităților. A mai arătat intimatul-pârât și că instanța de apel a validat raționamentul tribunalului, iar toate susținerile recurentei-reclamate cu privire la culpa unor terți sunt false și sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosar – fond și apel –, astfel cum în mod corect au reținut atât prima instanță, cât și cea de apel. Astfel, a subliniat că recurenta-reclamantă nu a reușit să finalizeze și să intabuleze la timp imobilul din culpa acesteia, respectiv din cauza unei documentații incomplete, a încălcării grave a condițiilor și a proiectului din autorizația inițială de construire, precum și a modificărilor repetate la proiect pe care le-a solicitat. Totodată, a menționat că instanța de apel a apreciat că tribunalul a respins în mod temeinic și legal petitul acțiunii privind obligarea sa la plata contravalorii de folosință a apartamentului, având în vedere dezlegarea dată petitului principal și faptul că predarea imobilului a fost realizată chiar de către recurenta-reclamantă, în temeiul clauzelor promisiunii de vânzare-cumpărare. Intimatul-pârât a precizat și că a fost admis apelul incident pe care l-a declarat, curtea de apel constatând că, la data de 13 mai 2019, nu datora nicio diferență de preț dezvoltatorului, cum în mod greșit reținuse prima instanță, deoarece cuantumul celor două tipuri de penalități de întârziere, acumulate până la acel moment, depășea restul de preț rămas neachitat și, în plus, chiar părțile, prin promisiunea de vânzare-cumpărare din 2017, s-au înțeles în mod expres și au stipulat faptul că aceste penalități de întârziere să fie scăzute din diferența de preț rămasă de achitat. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare. Prin notele scrise, depuse la data de 22 aprilie 2024, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a arătat că recursul pe care l-a formulat se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a respectat dispozițiile legale privind interpretarea contractelor, dispoziții prevăzute de art. 1266-1269 C. civ. Față de cele afirmate de către intimatul-pârât, în sensul că nu trebuie să plătească diferența de preț deoarece dezvoltatorul ar datora penalități de întârziere, ce urmează a fi scăzute din preț, a subliniat că nu a recunoscut obligația de a achita penalități de întârziere, astfel că nu este vorba despre o obligație certă, lichidă și exigibilă la data notificării, motiv pentru care nu poate opera compensarea. Totodată, a arătat că nu a fost notificată, conform prevederilor contractuale, pentru a curge termenul vizând obligația de plată a penalităților de întârziere, precum și că, pentru ca notificarea transmisă să îndeplinească condițiile prevăzute în antecontract, se impune ca, prin aceasta, cumpărătorul să precizeze că are posibilitatea de a achita diferența de preț și să facă dovada că deține suma respectivă. Din această perspectivă, a susținut că intimatul-pârât nu a precizat niciodată că dorește să achite diferența de preț și nu a făcut o astfel de dovadă, intenția acestuia fiind aceea de a obține o sumă de bani, în vederea achitării unui preț mai mic. În plus, a subliniat că, atât la data comunicării primei notificări, cât și la data celei de-a doua, acesta tot avea de achitat o diferență de preț, însă partea adversă nu a precizat intenția sa cu privire la această obligație. Făcând referire la dispozițiile art. 1266 C. civ., a solicitat a se avea în vedere faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost încheiată între părțile din prezentul dosar, intimatul-pârât cesionând drepturile de la o altă persoană care a negociat cu societatea, iar, potrivit prevederilor art. 1269 C. civ., dacă după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă. De asemenea, a susținut și că suma rămasă de plată reprezintă 10% din valoarea totală, ceea ce, din punctul său de vedere, nu este o valoare de mică însemnătate. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 1551 alin. (1) C. civ. în cazul rezoluțiunii convenționale, a arătat că, din punctul său de vedere, dacă s-ar ajunge la concluzia că pactele comisorii pot fi supuse controlului judecătoresc sub aspectul însemnătății neexecutării obligației stipulate de părți, atunci s-ar aduce atingere principiilor de drept în această privință, iar libertatea contractuală a părților ar fi tot mai diminuată. Aducând argumente bazate pe topografia textelor legale în materie (art. 1550, art. 1551, art. 1552 și art. 1553 C. civ.), precum și de ordin istoric și de drept comparat, recurenta-reclamantă a apreciat că, în speță, se infirmă aplicabilitatea generală a art. 1551 C. civ. Totodată, a subliniat că, și dacă intimatul-pârât mai avea de achitat o sumă mică de preț, aceasta trebuia achitată anterior încheierii procesului-verbal de predare, fiind o dispoziție contractuală expresă, iar neachitarea diferenței de preț trebuie sancționată cu rezoluțiunea, astfel cum părțile au stabilit prin contract. Ca atare, susținând că instanța nu a dat eficiență regulilor de interpretare a contractului, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului pe care l-a declarat și admiterea acțiunii formulate, precum și respingerea apelului promovat de intimatul-pârât. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementat de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 martie 2024, în cauză, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepție nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, verificând cererea de recurs, se constată că, fără a indica niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a procedat la reiterarea motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel, partea ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură și o judecată din partea instanței de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite. Astfel, instanța de apel, analizând criticile formulate prin apelul principal declarat de reclamantă și prin apelul incident promovat de pârât, a reținut că tribunalul a respins în mod corect apărările recurentei-reclamante prin care s-a susținut că nerespectarea termenului de predare a apartamentului și de intabulare a imobilului s-ar fi datorat unor cauze independente de culpa sa, fiind vorba despre intervenția unor evenimente care nu ar fi putut fi prevăzute la momentul încheierii antecontractului. Ca atare, instanța de apel a validat cele reținute de către tribunal în sensul că insolvabilitatea subcontractorului angajat de recurenta-reclamantă pentru ridicarea imobilului privește exclusiv relația contractuală a promitentului-vânzător cu un terț, cu atât mai mult cu cât obligația asumată față de promitentul-cumpărător a fost una de rezultat, respectiv de vânzare a unui bun imobil. În ce privește solicitările din partea Primăriei Brașov de reautorizare a imobilului, care, în opinia părții, ar fi avut un caracter abuziv, a constatat că aceste aspecte nu sunt confirmate de înscrisurile administrate în probațiune în fața instanței de fond. Referitor la solicitarea de obligare a intimatului-pârât la plata lipsei de folosință a bunului, curtea de apel a apreciat că, de asemenea, în mod corect, prima instanță a respins și acest petit, având în vedere soluția pronunțată asupra capătului de cerere principal și faptul că folosința bunului de către intimatul-pârât a fost realizată în temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părți. În ce privește aspectul vizând neplata diferenței de preț de către promitentul-cumpărător, în raport de cele stipulate de clauzele contractuale prevăzute în art. 4.10 și art. 6.3 din promisiunea de vânzare-cumpărare, curtea de apel a constatat că acestea stabilesc două situații în care s-ar putea pretinde plata de penalități de către promitentul-vânzător, respectiv atunci când nu a intabulat imobilul sau când ar fi întârziat, pentru orice alt motiv, din culpa sa, semnarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, deși a fost notificat, de către cumpărător, privind posibilitatea achitării diferenței de preț. Așadar, a reținut că numai pentru cea de-a doua situație, când ar exista un alt motiv al întârzierii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, se impunea notificarea de către cumpărător, privind posibilitatea achitării diferenței de preț, în timp ce pentru prima situație, a întârzierii în intabularea imobilului, nu mai este necesară o astfel de notificare, cu atât mai mult cu cât termenul limită pentru intabularea imobilului era convenit de părți, prin intermediul clauzelor contractuale. Totodată, pe de altă parte, a arătat că promitentul-cumpărător a notificat societatea să se prezinte cu toate documentele necesare încheierii contractului în formă autentică în data de 20 august 2020 și a expus pretențiile sale cu privire la penalitățile datorate conform clauzelor contractuale, precum și faptul că nu ar mai exista vreo diferență de preț de plătit. Contrar celor reținute de tribunal, instanța de apel a constat că această notificare a fost expediată de intimatul-pârât anterior datei de 20 august 2020 (dată avută în vedere de prima instanță), astfel că, dacă la penalitățile în cuantum de 5.499,40 euro reținute de tribunal pentru nepredarea la termen a apartamentului, se adaugă cele datorate de recurenta-reclamantă în temeiul clauzei menționate anterior, pentru neintabularea imobilului, suma totală rezultată este mai mare decât diferența de preț ce ar mai fi trebuit achitată de promitentul-cumpărător. În ce privește faptul că intimatul-pârât nu ar deține vreun titlu prin care recurenta-reclamantă să fie obligată la plata acestor penalități, a observat că părțile au convenit, prin intermediul clauzelor contractuale, ca aceste penalități să fie scăzute din diferența de preț rămasă neachitată, iar instanța de judecată a făcut numai aplicarea acestei clauze, fără să dispună obligarea recurentei-reclamante la plata vreunei sume cu titlu de penalități de întârziere. Referitor la împrejurarea dacă a existat o neexecutare suficient de însemnată constând în neplata diferenței de preț, a arătat că acest aspect nu se mai impune a fi analizat, în condițiile în care s-a constatat că de fapt intimatul-pârât nu mai datorează vreo sumă cu titlu de diferență de preț, pentru imobilul obiect al antecontractului. Or, prin motivele de recurs recurenta-reclamantă trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, însă aceasta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel. O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Ca atare, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului, reglementate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ.: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs", iar recursul va fi nul dacă nu a fost motivat în termen legal, cu excepția existenței unor motive de casare care sunt de ordine publică, ce pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, astfel cum prevede art. 489 alin. (1) și (3) C. proc. civ. În speța de față, motivarea recursului trebuia realizată de către titularul căii de atac înăuntrul termenului reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., respectiv în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii recurate, termen care s-a împlinit la data de 2 octombrie 2023, în raport de data comunicării către recurenta-reclamantă a deciziei curții de apel – 1 septembrie 2023. Astfel, orice critică formulată în susținerea căii de atac după data de 2 octombrie 2023 nu va putea face obiect al analizei instanței de recurs, date fiind prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează sancțiunea nulității recursului pentru nemotivarea în termen legal. Ca atare, susținerile formulate prin notele scrise depuse de recurenta-reclamantă la data de 22 aprilie 2024, deși conturează critici de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmând o nesocotire a normelor de drept material ce stabilesc regulile de interpretare a contractelor, precum și a celor privind condițiile în care poate opera compensarea datoriilor nu pot fi avute în vedere și analizate, fiind depuse înafara termenului stabilit de lege pentru motivarea recursului. Așa fiind, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă, în termen legal, prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., reprezentând redarea identică a motivelor de apel, și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), precum și cu cele ale art. 489 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului. Față de dispozițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., conform cărora, "În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare", reținând soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză (constatarea nulității recursului), Înalta Curte nu va proceda la analiza pe fond a susținerilor formulate prin cererea de recurs. Totodată, constatând că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, Înalta Curte apreciază întemeiată cererea formulată în acest sens de intimatul-pârât B. și o va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.R.L la plata către acesta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON (dovedite prin factura seria x nr. x și chitanța nr. 78, ambele emise de Cabinet Avocat C. la data de 24 noiembrie 2023, aflate la fila x), cuantum apreciat a fi justificat în raport cu munca depusă de apărătorul părții, care a formulat apărări și a depus întâmpinare la dosar.