ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 17 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor B. S.A. și C. S.A. la plata sumei de 759.195,14 RON, reprezentând cheltuielile de organizare șantier, avansate de reclamantă și neîncasate de la prima pârâtă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și art. 1530-1533 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 472/C din 13 iulie 2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca prescrise, pretențiile aferente perioadei cuprinse între 10 septembrie 2010 și 16 august 2014; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a respins cererea formulată de aceeași parte împotriva pârâtei C. S.A. pentru lipsa calității procesuale pasive; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.355 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 434/Ap/2019 din 28 martie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe și a obligat-o pe aceasta la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut că izvorul pretențiilor reclamantei îl constituie contractul de lucrări nr. x/2010, completat cu actele adiționale și contractele individuale de execuție, care nu stipulează o majorare a prețului convenită de ambele părți.

În dezacord cu instanța de apel, autoarea recursului a subliniat că atât actele adiționale, cât și contractele individuale de execuție, prevăd modificarea prețului contractului, în acest sens fiind mențiunea "valoarea estimată a contractului" din cuprinsul clauzei stipulate la pct. 5.1.

Aceeași parte a criticat considerentul prin care s-a reținut că nu reprezintă decât o sporire a prețului contractului costul avansat de reclamantă pentru plata organizării de șantier.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a susținut că art. 6.5 lit. b) din contractul de lucrări nr. x/2010 prevede că procentul se aplică la valoarea lucrărilor de contrucții montaj.

În condițiile în care valoarea lucrărilor de construcții montaj a crescut, părțile au convenit să crească și cotele procentuale de 0,1%, 0,5% și, începând cu 21 octombrie 2013, cota de 2,5%.

Autoarea recursului a mai arătat că procesul-verbal nr. x din 19 noiembrie 2015 cuprinde recunoașterea intimatei-pârâte B. S.A. a sumei datorate cu titlu de organizare de șantier.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care s-a reținut că dispozițiile H.G. nr. 1179/2002, H.G. nr. 28/2002 și art. 69 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 nu pot constitui temei al admiterii pretențiilor reclamantei, nefiind încorporate în contract.

În combaterea acestui considerent, titulara recursului a subliniat că aceste dispoziții legale au fost avute în vedere la data semnării contractului, întrucât, conform art. 11.5 din contractul de lucrări nr. x/2010, "contractul se încheie cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente în materie".

Recurenta-reclamantă a arătat că, din analiza clauzelor stipulate la pct. 5 lit. a)-b), 5.1, 5.2 și 5.3 teza a II-a din contractul de lucrări nr. x/2010, rezultă că nu s-a stabilit un preț de antrepriză fix și invariabil, nefiind convenit un preț global, astfel cum prevede art. 1867 C. civ.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1865 C. civ., iar nu cele ale art. 1867 din același act normativ.

Aceeași parte a învederat că nu a solicitat o sporire a prețului, ci plata cheltuielilor de organizare șantier, procentul convenit neacoperind modificările și adăugirile aprobate de client, care fac obiectul unor contracte individuale de execuție.

În acest sens, a arătat că au fost ignorate clauzele stipulate la art. 6.5 lit. b), art. 9.1 lit. t) și art. 11.2 din contractul de lucrări nr. x/2010, evocând conținutul acestora.

Autoarea recursului a învederat că, din analiza dispozițiilor H.G. nr. 1179/2002, art. H.G. nr. 28/2008 și art. 69 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, rezultă că sumele reprezentând cheltuielile privind organizarea de șantier se estimează, neputând fi determinate la momentul contractării lucrărilor.

Cu privire la considerentul prin care s-a reținut că era necesar acordul clientului pentru majorarea prețului, recurenta-reclamantă a subliniat că toate contractele individuale de execuție au fost semnate de beneficiarul lucrării.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că a solicitat plata unor facturi emise începând cu luna ianuarie 2011.

Astfel, a subliniat că sumele pretinse depășesc cota procentuală stabilită prin contractul de lucrări nr. x/2010 și actele adiționale aferente, ca urmare a lucrărilor suplimentare efectuate la cererea clientului.

În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție coincide cu cel la care a calculat și înaintat către beneficiar centralizatorul organizare șantier, respectiv la 26 noiembrie 2016.

În final, autoarea recursului a conchis că instanța de apel nu a lămurit izvorul pretențiilor deduse judecății constând în cheltuielile privind organizarea de șantier și a apreciat în mod greșit că sumele pretinse reprezintă contravaloarea unor facturi fiscale prescrise.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 21-22 august 2019 .

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 23 septembrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția "inadmisibilității recursului" pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 3 octombrie 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să depună un punct de vedere.

Prin încheierea din 20 octombrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele devolutive, între societatea reclamantă A. S.R.L., în calitate de antreprenor general, B. S.A., în calitate de beneficiar și C. S.A., în calitate de manager de proiect, s-a încheiat contractul nr. x/2010, având ca obiectiv "Lucrări de construcții montaj D., loc. Covasna".

Potrivit art. 6.5 lit. b) din contract, "pe lângă cotele legale, în situațiile lunare, se stabilește următorul nivel maximal pentru organizare de șantier (alte cheltuieli) - maxim 0,1% din valoarea lucrărilor de construcții montaj".

Prin actul adițional nr. x/21.10.2013 s-a modificat valoarea nivelului maximal pentru organizare de șantier la valoarea de 2,5%.

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar, a beneficiarului și a managerului de proiect la plata sumei de 759.195,14 RON, reprezentând diferență privind cheltuielile de organizare șantier, avansate de reclamantă și neachitate de pârâte.

Potrivit art. 5.3 din contract, "în condițiile în care, pe perioada de derulare a contractului apar diferențe valorice, față de oferta ce formează Anexa 2 a fiecărui contract individual de execuție, datorate execuției unor lucrări suplimentare sau modificări ale documentației de execuție (confirmate de managerul de proiect) urmare unor schimbări semnificative de soluții, comenzi suplimentare sau cerințe tehnologice, pe baza dispoziției de șantier emisă de proiectant sau beneficiar, executantul va întocmi oferta de preț, pentru articolele care nu se regăsesc în oferta acceptată, care va fi negociată și acceptată de beneficiar. Valoarea și noul termen de execuție vor fi incluse în acte adiționale ce vor modifica valoarea contractului individual de execuție și respectiv prezentul contract. Pentru lucrările suplimentare cuprinse în acte adiționale, se vor respecta tarifele de negociere stabilite prin prezentul contract".

Recurenta-reclamantă, prin recursul formulat, a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând să hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a H.G. nr. 1179/2002, H.G. nr. 28/2008 și art. 63 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, precum și cu aplicarea greșită a art. 1867 C. civ.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, deși recurenta-reclamantă a precizat că își întemeiază recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin memoriul de recurs nu a dezvoltat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest motiv de casare, nearătând aspectele nemotivate, existența în decizie a unor motive contradictorii sau numai a unor motive străine de natura cauzei.

Totodată, constată că majoritatea susținerilor din memoriul de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci o manifestare nemulțumirii recurentei-reclamante față de modul de interpretare a probei cu înscrisuri (procese-verbale, corespondență), pe de o parte, și, pe de altă parte, a clauzelor contractuale.

În același sens, criticile referitoare la momentul de la care ar curge termenul de prescripție nu pot fi considerate critici de nelegalitate, întrucât presupun reevaluarea împrejurărilor de fapt, pe baza probatoriului administrat.

Faptul că instanța de apel, prin decizia pronunțată, a confirmat soluția primei instanțe, în contradicție cu susținerile recurentei-reclamante, nu reprezintă un motiv de casare, în lipsa incidenței unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute în mod limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra administrării și interpretării probelor, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor prin reevaluarea situației de fapt.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile H.G. nr. 1179/2002, H.G. nr. 28/2008 și ale art. 63 alin. (3) din Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, din care rezultă caracterul estimativ al cheltuielilor privind organizarea de șantier, în baza unui deviz general întocmit.

Aceste susțineri ale recurentei nu sunt fondate, întrucât dispozițiile legale invocate nu au relevanță în cauză, de vreme ce recurenta-reclamantă solicită contravaloarea unor cheltuieli cu organizarea de șantier efectuate în temeiul contractului nr. x/2010 încheiat de părți, astfel încât raporturile dintre părți sunt guvernate de clauzele contractuale, astfel cum au fost reținute de instanța de apel.

În schimb, normele de drept material invocate de recurentă nu sunt aplicabile în cauză, astfel cum rezultă din următoarele texte legale:

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 1179/2002, "Prevederile prezentei hotărâri se aplică obiectivelor de investiții, precum și lucrărilor de intervenții, promovate de ordonatorii de credite care au calitatea de "autoritate contractantă", astfel cum este definită prin art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2001 privind achizițiile publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 212/2002.

Potrivit art. 4 din H.G. nr. 28/2008, "Prevederile prezentei hotărâri se aplică pentru realizarea obiectivelor de investiții noi, precum și lucrărilor de intervenții la construcții existente, finanțate, total sau parțial, din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.

Or, din conținutul contractului sau din probele administrate nu a rezultat că beneficiarul B. S.A. are calitatea de autoritate contractantă ori că lucrările erau finanțate din surse bugetare publice.

Nici prevederile art. 69 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții nu sunt relevante în litigiul de față, întrucât se referă la baza de calcul pentru stabilirea taxelor în procedura de autorizare, pentru emiterea certificatului de urbanism și a autorizației de construire/desființare.

Nefondată este și critica privind aplicarea greșită, în cauză, a dispozițiilor art. 1867 C. civ., în detrimentul celor ale art. 1865 C. civ., privind prețul estimativ al contractului.

Aceasta pentru că, așa cum a reținut și instanța de apel, prin convenția părților s-a stipulat că se datorează o sumă procentuală pentru organizarea de șantier, respectiv maxim 0,1% din valoarea lucrărilor de construcții montaj, modificată prin actul adițional nr. x/21.10.2013, la nivelului maximal de 2,5%, iar pretențiile recurentei-reclamante reprezintă o sumă peste cuantumul stabilit.

Prin urmare, nu are relevanță, în cauză, dacă prețul contractului a fost stabilit global sau estimativ, cât timp, printr-o clauză expresă, părțile au plafonat cheltuielile cu organizarea de șantier și, așa cum chiar recurenta-reclamantă recunoaște, nu a fost convenită prin niciunul din actele adiționale la contract o modificare a nivelului procentual alocat acestor costuri, care să reflecte cheltuielile efectuate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar Consorțiul format din C.I.I. F. și C.I.I. G., împotriva deciziei civile nr. 434/Ap/2019 din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3272,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat (2975 RON) și cheltuieli de deplasare (297,5 RON), dovedite cu facturile și ordinele de plată aflate în copie de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar Consorțiul format din C.I.I. F. și C.I.I. G., împotriva deciziei civile nr. 434/Ap/2019 din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 3272,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.