ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1544/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 9 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 978.641,87 RON, reprezentând daune interese pentru repararea prejudiciului produs reclamantei și la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1166, art. 1350, art. 1530, art. 1547 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 148/C din 5 februarie 2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2020, instanța de apel a apreciat că nu este utilă, concludentă și pertinentă pentru soluționarea apelului administrarea probei cu expertiză în niciuna din materiile cu privire la care s-au purtat discuții, respectiv contabilă, construcții și construcții hidrotehnice, astfel încât a considerat suficient probatoriul deja administrat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 148/C/05.02.2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a păstrat-o. Totodată, a obligat apelanta A. S.A. la plata sumei de 5.000 RON către intimata pârâtă B. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva deciziei civile nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020 și a încheierii din 12 noiembrie 2020, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, pentru administrarea unui probatoriu complet.

Totodată, a învederat că, atât în ceea ce privește hotărârea din apel, cât și în ceea ce privește încheierea atacată, recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea prezentului demers procesual a expus situația de fapt care a stat la baza declanșării litigiului și a arătat că instanțele de fond nu au reținut corect situația de fapt și de drept, iar, în ceea ce privește decizia recurată, a susținut că aceasta a fost pronunțată pe baza unor considerente privind chestiuni de fapt care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, fiind reținută lipsa unor dovezi care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților. Totodată, recurenta a afirmat că decizia cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește existența sau nu a culpei contractuale a intimatei-pârâte B. S.R.L., care a fost exonerată total de răspundere, în condițiile în care culpa acesteia există, conform înscrisurilor depuse.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat că, după ce instanța de apel a rămas în pronunțare, la termenul din 01.10.2020, aceasta a apreciat necesară repunerea pe rol a cauzei, părțile fiind citate în acest sens pentru termenul de judecată din 12.11.2020, cu mențiunea că dosarul a fost repus pe rol "pentru suplimentarea probatoriului", fără a fi făcută nicio mențiune în citație în ce sens se va discuta suplimentarea probatoriului, ce probe suplimentare sunt avute în vedere de instanța de judecată și pentru care aspecte de fapt și/sau de drept se impune această suplimentare a probatoriului.

În continuare, recurenta arată că, așa cum a fost consemnat în cuprinsul încheierii de ședință din 12.11.2020, instanța a reținut că, prin motivele de apel, a fost solicitată încuviințarea unei probe cu înscrisuri, însă, apreciind ca fiind utilă și concludentă administrarea probei cu expertiză tehnică, a acordat cuvântul părților asupra acestei probe, urmând a se stabili specialitatea acesteia.

Recurenta arată că, deși a susținut necesitatea administrării acestei probe propuse din oficiu, după deliberare, instanța a respins administrarea acestei probe.

Mai mult, arată că, deși părțile au fost citate cu mențiunea generală "pentru suplimentarea probatoriului", în cuprinsul hotărârii atacate (pagina 9 paragraful 8) instanța a reținut faptul că, după rămânerea în pronunțare, la data de 22.10.2020, a dispus în baza art. 400 C. proc. civ. repunerea cauzei pe rol pentru completarea probatoriului, ocazie cu care părțile nu au depus dovezi relevante cu privire la dovada legăturii de cauzalitate.

Față de acest aspect, recurenta arată că, în temeiul art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de pune în mod eficient și real, detaliat, în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept cu privire la care se impunea suplimentarea probatoriului.

Susținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității statuat de art. 14 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu administrarea completă a probatoriului solicitat.

În altă ordine de idei, susține că principiul contradictorialității a fost încălcat și prin faptul că hotărârea a fost dată fără punerea în discuția contradictorie a părților a următoarelor aspecte de fapt și de drept: întinderea culpei B. S.A., chestiune de drept ce nu a fost pusă în discuția părților și nici nu a fost discutată în mod corespunzător; influența majoră pentru respingerea apelului (conform considerentelor hotărârii) a motivului reprezentat de existența unei a doua persoane culpabile, producătorul ceh al echipamentului.

În ceea ce privește respingerea probei cu expertiza, recurenta afirmă că instanța a reținut în mod greșit faptul că o expertiză "nu a mai putut fi dispusă de instanță, dat fiind faptul că rezervorul a fost predat de reclamantă din anul 2016, fiind în posesia unui terț beneficiar. Un expert judiciar nu ar mai fi putut în această etapă procesuală decât să își întemeieze lucrarea sa pe opiniile extrajudiciare mai sus menționate, contestate de pârâtă, nefiind probe judiciare dispuse în acest proces".

Față de aceste considerente, recurenta susține că, dimpotrivă, o expertiza în materiile contabilitate, construcții și/sau construcții hidrotehnice putea fi efectuată prin raportare exclusivă la înscrisurile depuse la dosar, în acest sens fiind și jurisprudența, respectiv decizia nr. 965/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că hotărârea recurată conține motive contradictorii.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că, pe de o parte, în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, se reține existența culpei pârâtei (fiind indicat în acest sens penultimul paragraf de la pagina 8 din decizia recurată) și mai mult decât atât, s-a reținut că această culpă contractuală este recunoscută de intimata pârâtă (fiind indicat în acest sens primul paragraf de la pagina 9 a deciziei recurate), iar, pe de altă parte (la al doilea paragraf de la pagina 9 a deciziei recurate), deși a reținut existența unei culpe a pârâtei în neîndeplinirea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 3.3., 3.4 și 6.4 din contract, sub acest aspect considerentele primei instanțe urmând a fi înlocuite, Curtea a statuat că întinderea culpei pârâtei în producerea prejudiciului nu rezultă din niciuna din probele de la dosar.

Sub un prim aspect, recurenta susține că această chestiune de drept nu a fost discutată în mod în contradictoriu în fața instanței de judecată.

În al doilea rând, recurenta arată că, întrucât producătorul echipamentului nu a fost chemat în judecată/în garanție, nu mai are relevanță întinderea culpei pârâtei B. S.R.L., deoarece culpa acesteia este singura care poate sta la baza faptei ilicite săvârșite față de recurenta-reclamantă, oricât de ușoară ar fi forma acesteia.

În sprijinul afirmațiilor sale, recurenta face trimitere la unele considerente din decizia nr. 965/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care le reproduce.

Nu în ultimul rând, autoarea prezentului demers judiciar arată că, din economia considerentelor hotărârii atacate, rezultă faptul că existența unei prezumptive culpe a producătorului echipamentului a condus la exonerarea totală de răspundere a intimatei - pârâte, ceea ce echivalează, în mod nelegal, cu lipsa totală a culpei acesteia din urmă, în condițiile în care chiar în cuprinsul hotărârii s-a reținut faptul că această culpă este pe deplin dovedită și chiar recunoscută.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor ari. 1350 C. civ. (răspunderea contractuală) și cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. (forța obligatorie a contractului).

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor ce reglementează condițiile atragerii răspunderii civile contractuale, recurenta afirmă că, în cuprinsul hotărârii atacate, s-au reținut, ca motive principale pentru respingerea apelului, faptul că nu a fost făcută dovada legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, dar și că întinderea prejudiciului nu ar fi fost dovedită. În susținere, face trimitere la considerentele de la pagina 9 din decizia recurată, par. 5 și 6.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că, din toate înscrisurile, mai ales cele din Anexa nr. 9 la acțiune, rezultă toate elementele ce conturează legătura de tip cauză - efect dintre încălcarea obligațiilor contractuale de către B. S.R.L. și prejudiciile suportate de A. S.A.

Astfel, arată că, dacă intimata-pârâtă ar fi livrat și montat un rezervor funcțional sau ar fi efectuat remedieri la timp, recepția lucrării ar fi avut loc în luna martie a anului 2016, iar recurenta-reclamantă nu ar fi suportat niciunul dintre prejudicii. Totodată, subliniază și faptul că B. S.R.L. a vândut un echipament neconform față de specificațiile din contract și față de actele de calitate prezentate de această societate (Agrementul tehnic și fișele tehnice).

În altă ordine de idei, față de cele reținute în cuprinsul încheierii de ședință din 12.11.2020 (pagina 3, paragraful 8 din încheiere: "Instanța reține că nu se poate face dovada cu expertiză contabilă a legăturii de cauzalitate între efectuarea cheltuielilor de către reclamantă și fapta imputată pârâtei, deoarece reclamanta are mai multe contracte FIDIC încheiate cu C., iar lucrarea livrată face parte dintr-o lucrare mult mai mare contractată de reclamantă cu C.") recurenta afirmă că aprecierea instanței, în sensul că nu se poate face dovada cu expertiză contabilă a legăturii de cauzalitate, poate fi calificată ca o antepronunțare cu privire la soluția de respingere a apelului.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, arată că aceasta putea fi dovedită cu expertiza în construcții hidrotehnice, în sensul stabilirii necesității efectuării lucrărilor de remediere a rezervorului (cu toate că s-a depus la dosar expertiza prof. D. și soluția de remediere emisă de acesta), probă solicitată de autoarea recursului la termenul din 12.11.2020, dar respinsă prin încheierea de ședință de la aceeași dată.

Totodată, mai arată că, reținerea existenței mai multor contracte FIDIC încheiate cu C. S.A. se bazează pe simpla afirmație mincinoasă a intimatei-pârâte, în fapt, contractul ce a generat litigiul fiind singurul contract derulat de recurentă cu C. S.A. Totodată, pentru a evita vreo confuzie sau interpretare eronată, arătă faptul că niciodată, nici în trecut și nici în prezent, nu a existat și nu există vreun alt contract încheiat de recurentă cu C. S.A. în acest sens. Prin nota de subsol a menționat că va solicita instanței de recurs, în cuprinsul secțiunii dedicate probatoriului, să pună în vedere intimatei-pârâte să probeze afirmația făcută.

De asemenea, față de ceea ce s-a reținut, și anume că lucrarea livrată ar face parte dintr-o lucrare mult mai mare contractată de reclamantă cu C. S.A., recurenta susține că, din titlul contractului derulat cu C. S.A., reiese faptul că echipamentul - rezervor de 5.000 mc a reprezentat elementul principal, scopul contractului astfel derulat.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, care, conform hotărârii atacate, nu ar fi fost dovedită, recurenta arată că reiterează cele afirmate în faza de apel, susținând că insuficienta analiză a probatoriului a determinat această concluzie, atât la fond cât și în apel. Astfel, recurenta a prezentat categoriile de prejudicii pretinse, învederând că structura prejudiciului invocat în acțiune, precum și în Anexa nr. 9 la acțiune nu a fost suficient analizată nici la judecata în fond a cauzei și nici în faza apelului.

Totodată, susține că instanței i-a fost mai facilă motivarea potrivit căreia reclamantul nu a făcut dovada întinderii prejudiciului (deși anexa 9 la acțiune - un biblioraft - conținea exclusiv dovezi privind prejudiciul) în detrimentul unui proces echitabil, în care hotărârea dată să se bazeze pe administrarea tuturor mijloacelor de probă apte de a lămuri toate chestiunile tehnice, astfel încât convingerea judecătorului să se formeze prin luarea în considerare a tuturor detaliilor speței.

Nu în ultimul rând, susține că a fost încălcată și garanția procesului civil instituită de dispozițiile art. 264 C. proc. civ., respectiv aceea de motivare a hotărârii judecătorești pe baza aprecierii probatoriilor de la dosar.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor ce reglementează forța obligatorie a contractului încheiat cu intimata-pârâtă B. S.R.L., recurenta susține că, din motivarea hotărârii atacate, reiese în mod clar faptul că:

- s-a stabilit existența unei relații contractuale între părți, cu drepturi și obligații corelative;

- deși a achitat integral și în avans prețul echipamentului, intimata - pârâtă și-a încălcat obligațiile contractuale, recunoscând acest aspect;

- nu s-ar fi dovedit întinderea prejudiciului, deși administrarea unui probatoriu extins ar fi dus la înlăturarea oricărui posibil dubiu;

- legătura de cauzalitate nu ar fi fost dovedită în totalitate, deși ar fi fost posibilă administrarea de probe suplimentare care să conducă la lămurirea completă a instanței de apel cu privire la orice chestiune de fapt.

Prin raportare la toate motivele invocate mai sus, consideră că soluția dată încalcă principiul forței obligatorii a contractului statuat de art. 1270 C. civ., intimata-pârâtă fiind exonerată complet de răspunderea contractuală, pe baza unor motive artificiale și care țin exclusiv de modalitatea în care a avut loc cercetarea procesului.

Cu alte cuvinte, susține că toate elementele de fond ale litigiului care dovedesc culpa intimatei pârâte, existența unui prejudiciu (nu s-a reținut nicăieri că el nu ar exista, ci doar că nu s-ar fi făcut dovada întinderii acestuia) și existența unei legături de cauzalitate (la fel, s-a reținut că aceasta nu ar fi pe deplin dovedită) au fost îndepărtate, în totalitate, pe baza unor pretinse dubii legate de întinderea prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.

În încheiere, susține faptul că o analiză atentă, judicioasă, a tuturor înscrisurilor administrate în fazele de fond și de apel a litigiului, ar fi fost aptă să contureze instanței soluția de admiterea a apelului, iar în cazul în care ar fi fost chestiuni de lămurit, se impunea administrarea unui probatoriu extins.

Sub aspectul probatoriului, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, iar, în cadrul acestei probe, a solicitat ca, în temeiul art. 293 C. proc. civ., instanța de recurs să pună în vedere intimatei-pârâte să depună la dosar înscrisurile care dovedesc existența altor raporturi contractuale între recurentă și C. S.A.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10.03.2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Ambele părți au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2020 și deciziei civile nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia, în ședință publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, încălcarea principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., prin faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept care necesitau suplimentarea probatoriului.

În speță, instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, prin care reclamanta-recurentă A. S.A. a solicitat contravaloarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale și neexecutarea lucrărilor de remediere la rezervorul de apă potabilă, proprietatea reclamantei.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând că nu au fost întrunite condițiile răspunderii contractuale, respectiv existența unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție, producerea unui prejudiciu și existența unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a pârâtei și prejudiciul evocat de către reclamantă.

Prin apelul exercitat, reclamanta A. S.A. a criticat sentința primei instanțe în tot, apreciind că aceasta este netemeinică, întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a pârâtei. În probațiune, a fost solicitată admiterea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

La termenul din 01.10.2020, instanța de apel a încuviințat probele propuse de apelanta-reclamantă și, în temeiul art. 392 C. proc. civ., a declarat deschise dezbaterile asupra apelului declarat în cauză, rămânând în pronunțare asupra apelului.

Ulterior, prin încheierea din 22.10.2020, în temeiul art. 400 C. proc. civ., apreciind a fi necesară completarea probatoriului, prima instanță de control judiciar a repus cauza pe rol și a acordat termen de judecată la 12.11.2020, pentru care a citat părțile.

La termenul din 12.11.2020, la care ambele părți au fost prezente, prin reprezentanți convenționali, instanța de apel a pus în discuția părților necesitatea administrării unei probe cu expertiza tehnică iar ulterior, în urma clarificărilor aduse de părți, în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ. și a dezbaterilor în contradictoriu purtate la acest termen de judecată, a apreciat că nu este utilă, concludentă și pertinentă pentru soluționarea apelului administrarea probei cu expertiză în niciuna dintre materiile cu privire la care s-au purtat discuții, respectiv contabilă, construcții și construcții hidrotehnice, considerând că probatoriul deja administrat în cauză a fost suficient.

Prin decizia recurată a fost respins apelul reclamantei și menținută sentința primei instanțe. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut pe de o parte că, deși există o faptă ilicită a pârâtei, constând în neîndeplinirea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 3.3, 3.4 și 3.6 din contract, întinderea culpei pârâtei în producerea prejudiciului nu rezultă din niciuna din probele de la dosar, iar pe de altă parte, că înscrisurile de la dosar nu dovedesc legătura de cauzalitate între cheltuielile solicitate prin cererea de chemare în judecată și fapta imputată pârâtei.

Înalta Curte, în urma reevaluării actelor dosarului, răspunzând punctual criticilor recurentei-reclamante, reține, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că nu este întemeiată critica din recurs vizând încălcarea de către prima instanță de control judiciar a principiului contradictorialității, reglementat în art. 14 C. proc. civ.

Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Instanța de recurs, verificând încheierea din 12.11.2020, constată că a fost pusă în discuția părților, din oficiu, de către instanță, necesitatea administrării unei probe cu expertiza tehnică. Chestiunile de fapt și de drept care ar fi necesitat suplimentarea probatoriului țin de pertinența, concludența și utilitatea probelor, nefiind de natură a conduce la concluzia încălcării principiului de procedură enunțat, câtă vreme instanța a pus în discuția părților toate probele, atât cele propuse de părți prin actele procesuale, respectiv proba cu înscrisuri, cât și necesitatea administrării unor probe din oficiu.

Aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența unei probe cu expertiza tehnică, nu pot forma obiect al examinării Înaltei Curți. Aceasta, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului, analiza este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a avea caracter devolutiv.

De altfel, critica recurentei nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, instanța de apel a respins motivat administrarea probei cu expertiza tehnică, în urma clarificărilor aduse de părți, aspect consemnat în încheierea din 12.11.2020, iar pe de altă parte, autoarea căii de atac nu justifică o vătămare rezultată din omisiunea instanței de apel de a ordona din oficiu completarea probatoriului, cât timp această parte, direct interesată în dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, nu a înțeles să solicite ea însăși administrarea probei cu expertiza tehnică.

În acest sens, se rețin dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora, "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus sau administrat, în condițiile legii". Se reține totodată și incidența art. 249 C. proc. civ., care impune oricărei persoane care formulează o cerere în justiție să aducă probe în susținerea acesteia, or recurenta, ca persoană interesată, trebuia să se aștepte ca această regulă să se aplice și în cazul său.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, prin faptul că, la soluționarea cauzei, nu a pus în discuția părților, anumite împrejurări de fapt, printre care menționează întinderea culpei intimatei-pârâte B. S.A. și influența majoră pentru respingerea apelului a motivului reprezentat de existența unei a doua persoane culpabile, producătorul ceh al echipamentelor.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazurilor de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestei critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și raționamentelor logice pe care le folosește instanța spre a determina existența sau inexistența unui fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Instanța supremă reține că a fost invocată în mod formal și încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil și a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., din perspectiva motivării hotărârii judecătorești pe baza aprecierii probatoriilor de la dosar. Aceasta întrucât recurenta nu a arătat, în concret, în ce mod au fost încălcate aceste dispoziții de drept procedural, ci s-a rezumat la evocarea textului normativ pentru a-și manifesta, în realitate, nemulțumirea față de soluția la care a ajuns prima instanță de control judiciar, urmare a interpretării probatoriului administrat.

De fapt, argumentele expuse de recurenta-reclamantă vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, prin care aceasta încearcă să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei, respectiv vinovăția și legătura de cauzalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi date de existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Recurenta-reclamantă susține că, deși a reținut existența unei culpe a pârâtei în executarea obligațiilor, instanța de apel ar fi respins apelul pe considerentul că întinderea culpei pârâtei în producerea prejudiciului nu rezultă din niciun mijloc de probă.

Cu referire la aceste critici, instanța supremă reține că ele nu se referă la existența unor veritabile motive contradictorii în conținutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta este nemulțumită de soluția adoptată de instanța de apel, mai precis de stabilirea situației de fapt reținută în urma administrării probatoriului.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum se urmărește prin această critică.

De altfel, recurenta-reclamantă se raportează doar la faptul că instanța de apel a reținut culpa intimatei-pârâte B. în executarea obligațiilor contractuale, ignorând restul considerentelor instanței de prim control judiciar, prin care, în urma interpretării probatoriului administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reanaliza, s-a reținut neîndeplinirea condiției existenței unei legături de cauzalitate între cheltuielile solicitate prin cererea de chemare în judecată și fapta imputată pârâtei.

Astfel, a reținut instanța de apel faptul că raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este, în același timp, și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează. A concluzionat instanța că, în condițiile în care pretențiile solicitate pe calea cererii de chemare în judecată nu au fost nici măcar indicate exact, justificate în concret, reprezentantul reclamantei arătând că acestea rezultă din chitanțele și facturile de la dosar, nu se poate reține existența unei legături de cauzalitate între necesitatea efectuării acestor cheltuieli și prejudiciu, dar nici a unui procent care să poată fi considerat justificat raportat în întinderea culpei pârâtei, care nici ea nu rezultă din probele de la dosar.

În concluzie, raportat la soluția din dispozitiv, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate, criticile aduse de recurenta-reclamantă nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală.

Instanța supremă reține, însă, că recurenta nu a dezvoltat o adevărată critică de nelegalitate a deciziei atacate, argumentele sale, concentrate în jurul demonstrării legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtei și prejudiciul încercat de reclamantă, precum și a întinderii prejudiciului, antamând netemeinicia alegată a deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei, recurenta urmărind stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Astfel, în dezvoltarea motivului de recurs, recurenta susține că legătura de tip-cauză efect dintre încălcarea obligațiilor contractuale dintre B. S.R.L. și prejudiciile suportate de A. S.A., precum și întinderea prejudiciului ar rezulta în mod neîndoielnic din înscrisurile conținute în Anexa nr. 9 la cererea de chemare în judecată și ar fi putut fi dovedită și cu o expertiză în construcții hidrotehnice.

Înalta Curte reține că interpretarea a probelor și stabilirea întinderii prejudiciului – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății – ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În plus, în mod contrar susținerilor din cererea de recurs, reține că recurenta nu a solicitat administrarea unei probe cu expertiza hidrotehnică la termenul din 12.11.2020, astfel că nu poate invoca pe calea recursului omisiunea instanței de apel de a ordona din oficiu administrarea unei asemenea probe. Totodată, instanța supremă reamintește că instanța de apel este suverană în a aprecia utilitatea și pertinența unei probe. Situația de fapt stabilită de instanța devolutivă în urma administrării probatoriului se impune ca un dat în fața instanței de recurs, care nu o poate reevalua, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Prin urmare, vor fi înlăturate și criticile recurentei-reclamante privind reținerea de către instanța de apel a existenței mai multor contracte FIDIC între intimata-pârâtă și C. S.A., a faptului că lucrarea livrată face parte dintr-o lucrare mult mai mare contractată de recurentă cu C. și a faptului că nu se poate face dovada cu expertiza contabilă a legăturii de cauzalitate, întrucât acestea vizează stabilirea situației de fapt, iar nu nelegalitatea deciziei atacate.

Cu privire la aceleași elemente ale răspunderii civile contractuale, recurenta-reclamantă a invocat și nesocotirea dispozițiilor art. 1270 C. civ., prevalându-se de faptul că, instanța de apel nu a dat eficiență tuturor înscrisurilor administrate în fazele de fond și apel ale litigiului, pe baza cărora s-ar fi putut constata culpa intimatei pârâte, existența unui prejudiciu și existența unei legături de cauzalitate

Instanța supremă reține că argumentele recurentei-reclamante nu relevă o critică de nelegalitate ci, în realitate, pun în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză. Or, recursul urmărește stabilirea conformității deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că încheierea și decizia recurate nu sunt susceptibile de a fi cenzurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2020 și a deciziei civile nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.