ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 431.910 RON, actualizată conform ratei inflației, reprezentând contravaloarea lucrărilor de modernizare la clădirea "C.", respectiv suma de 32.476 RON (contravaloarea facturii fiscale nr. x/30.10.2017), suma de 136.514 RON (contravaloarea facturii fiscale nr. x/30.10.2017) și suma de 262.920 RON (contravaloarea facturii fiscale nr. x/30.10.2017). De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a invocat principiul forței obligatorii a contractelor, consacrat de dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză raportat la data încheierii contractului de închiriere dintre părți.

Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 709/C din 5 decembrie 2018, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței apelate și a considerentelor acesteia, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 431.910 RON, actualizată, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 19 iunie 2019. În practicaua acestei încheieri, s-a respins cererea de probatorii formulată de societatea reclamantă, constând în raportul de expertiză contabilă, construcții și proba cu martori, avându-se în vedere temeiul juridic al acțiunii și conținutul contractului. Totodată, instanța a constatat că a fost administrată proba cu înscrisurile solicitate de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 709/2019 a Tribunalului Brașov.

Analizând modul de stabilire a situației de fapt și de aplicare a legii de către prima instanță, în limitele motivelor de apel invocate, Curtea de Apel Brașov a reținut următoarele:

Temeiul juridic al acțiunii invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel este art. 969 și următoarele din C. civ. de la 1864 (fără a fi luată în considerare referirea din cererea de apel la existența unui contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din anul 2007 - nedovedit), precum și dispozițiile art. 330 alin. (3) din Codul fiscal.

Potrivit dispozițiilor mai sus enunțate din Codul fiscal, persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal și s-au constatat erori în ceea ce privește stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecție conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face mențiunea că sunt emise după control și vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele și în condițiile stabilite la art. 297-302.

Aceste dispoziții nu pot însă să fie interpretate în sensul că actul administrativ emis de autoritatea fiscală ar fi obligatoriu cocontractantului persoanei impozabile supuse contractului sau că ar stabili conținutul obligațiilor părților unui contract.

Prin urmare, rezultă că aceste drepturi și obligații vor fi reținute din coroborarea ansamblului probator administrat în cauză.

S-a arătat că, în fapt, între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/01.10.2007, prin care intimata, în calitate de proprietar, a cedat folosința imobilului din Comuna Bran, str. x pentru o perioadă de 15 ani, contra unei chirii de 1.600 euro + TVA.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din contract, din respectiva chirie urma a se plăti suma de 800 euro + TVA, iar diferența trebuia să fie decontată periodic pentru reparațiile și modernizările făcute de chiriaș, conform dovezilor estimative și a situației de lucrări, până la acoperirea valorii acestora, așa cum se prevede în Anexa 4 la contract.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 5.2.2 din contract, proprietarul avea dreptul de a deconta valoarea lucrărilor de reparații și modernizări ale spațiului de închiriat pentru care chiriașul trebuie să ceară aprobarea scrisă a proprietarului, respectiv pentru lucrările necuprinse în anexele la contract.

Acest contract de închiriere s-a încheiat înainte de expirarea perioadei contractuale, prin dobândirea de către chiriaș a dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/21.12.2016 la B.I.N. D., în care prețul stipulat era de 1.120.080 RON, conform raportului de evaluare nr. x/2015, întocmit de E..

Potrivit declarațiilor părților, pe toată perioada de închiriere, chiria lunară plătită de chiriaș a fost de 800 euro + TVA, rezultând decontarea unor cheltuieli de 88.000 euro + TVA (800 euro lunar, pe parcursul celor 110 luni de închiriere), deși în cuprinsul raportului de evaluare a imobilului se face referire la o valoare de 75.200 euro.

Din cuprinsul Anexei nr. 4 la contractul de închiriere, rezultă că lucrările ce urmau a beneficia de compensare cu chirie se refereau la:

Contravaloarea acestor lucrări urma a fi suportată din cota de 1/2 chirie rămasă la dispoziția chiriașului, pentru lucrări de investiții, iar pentru decontare era prevăzută o procedură. Astfel, lucrările urmau să fie acceptate de către părți, în baza situației de lucrări întocmite de executanții lucrărilor, iar pentru recepția lucrările se înființa comisia de verificare-recepție, formată din delegat conducerea B. și delegat A. S.R.L.

După încheierea contractului de vânzare-cumpărare și a efectuării unui control de către organul fiscal competent, apelanta-reclamantă a emis facturile fiscale x la 30 septembrie 2017, pentru lucrări de modernizare și întreținere a imobilului, aferente perioadei 2012 - 2016.

Din aceste facturi, intimata-pârâtă a acceptat la plată doar facturile x/30.10.2017, în valoare de 136.977 RON, A17 nr. x/2017, în valoare de 96.363 RON, iar pentru factura fiscală A17 nr. x doar suma de 32.476 RON din valoarea de 96.363, restituind astfel facturile fiscale seria x nr. x (pentru diferență), nr. x/2017, în valoare de 262.920 RON. Intimata-pârâtă a arătat că investițiile pentru care au fost emise aceste facturi nu au fost realizate în imobilul închiriat sau exced înțelegerilor contractuale (adresa nr. x/23.10.2017 - dosarul de fond).

Potrivit precizărilor apelantei-reclamante, aceste facturi în litigiu ar cuprinde:

S-a observat că valoarea însumată a lucrărilor, astfel cum a fost precizată de apelantă, care nu include pct. 3 și pct. 8 (pentru care nu sunt indicate valori) este de 505.233 RON, deși facturile neachitate sunt în valoare de 431.910 RON.

De asemenea, din analiza acestor precizări rezultă următoarele: lucrările la acoperiș efectuate în perioada 13.07.2007 - 30.12.2008 (pct. 1), lucrările electrice (pct. 2) erau în sarcina apelantei, nu a intimatei, conform înțelegerii părților; lucrările de tâmplărie aluminiu (pct. 3), montat tocuri uși în perioada 25.04.2007 - 16.09.2008 (pct. 5) sunt începute înainte de încheierea contractului de închiriere și a intrării în posesia imobilului (respectiv 01.10.2007).

Lucrările de mansardare nu au fost prevăzute ca reparații necesare (pct. 6), iar pentru achiziția materialelor de construcție (pct. 8) nu este precizată valoarea și nu s-a făcut dovada încorporării lor în imobilul ce a constituit obiectul contractului de închiriere.

În ceea ce privește lucrările la acoperiș efectuate de către J. S.R.L. în perioada 18.06.2008 - 18.07.2008 (pct. 4) s-a constatat că potrivit Anexei 4 la contract, lucrările trebuiau să aibă în vedere doar șarpanta și să fie executate de către F..

Aceste lucrări nu au fost acceptate de către intimata-pârâtă.

S-a mai reținut că la data de 25 august 2015, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul în cauză a fost evaluat, ocazie cu care părțile s-au întâlnit și au constatat situația lucrărilor efectuate în cadrul C., precizându-se în cuprinsul său lucrările efectuate în baza contractului și cele excluse (ex. pod reamenajat).

De asemenea, s-a reținut că la formarea prețului de vânzare s-a avut în vedere doar contribuția B. la lucrările de investiții și modernizare, efectuate de locator, în valoare de 75.200 euro, la momentul întocmirii raportului de evaluare, nu și alte îmbunătățiri (conform raportului de evaluare - dosarul de fond).

Rezultă că alte eventuale îmbunătățiri ale imobilului, efectuate de către apelantă, în calitate de chiriaș, nu au fost avute în vedere la stabilirea prețului de vânzare și că prin încheierea vânzării surplusul de valoare adus imobilului a intrat în patrimoniul apelantei.

Față de modul de redactare a contractului, care impune recepționarea lucrărilor efectuate de o comisie și acceptarea lor de către fostul locator, ținând cont de faptul că acest contract reprezintă legea părților, precum și de împrejurarea că respectivul contract de închiriere a încetat, ca urmare a cumpărării imobilului de către chiriaș, iar prețul s-a format prin luarea în considerare a lucrărilor acceptate de proprietar, nu și a altor lucrări realizate de către chiriaș, în mod corect prima instanță a respins proba cu expertiza în construcții și expertiza contabilă, precum și proba cu martori, nepunându-se problema încălcării dreptului la apărare.

La data de 16 decembrie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și recursul promovat de către aceeași parte împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2019 și a deciziei civile nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că înțelege să formuleze calea de atac a recursului împotriva considerentelor hotărârii atacate, raportat la faptul că s-a reținut, în mod greșit, atât o stare de fapt, cât și premisele speței. Totodată, a menționat că recursul vizează încheierea de ședință din 12 iunie 2019, prin care instanța a respins toate probele solicitate în apel și, cu precădere, raportul de expertiză contabilă, care avea rolul de a verifica și evidenția modul în care părțile au tratat și înregistrat fiscal relația contractuală.

A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului, respectiv nu a dispus cu privire la proba cu expertiza contabilă cerută de societatea reclamantă. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, față de întreg materialul probator administrat în cauză.

S-a arătat că instanța de fond a respins toate probele solicitate (cu excepția înscrisurilor) și a respins acțiunea promovată ca nefondată, iar soluția a fost menținută în calea de atac a apelului.

După prezentarea raporturilor contractuale dintre părți și a unor aspecte de natură fiscală, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a precizat că intimata-pârâtă a acceptat o parte din lucrări (în bloc) pentru facturile acceptate și compensate, respectiv factura x/30.09.2017 în valoare de 136.977 și factura x/30.09.2017 (pentru acestea nefiind invocată lipsa situațiilor de lucrări), însă nu a acceptat la plată facturile ce fac obiectului litigiului de față (probabil, pentru motivul că depășeau valoarea chiriei).

Deși a admis această probă, instanța de apel nu a apreciat în niciun mod asupra susținerilor reclamantei. Lămuririle au fost solicitate chiar prin notele de ședință depuse la termenele respective, însă instanța de apel, în cuprinsul deciziei atacate, nu face nicio mențiune cu privire la situația clarificată prin depunerea actelor fiscale de către pârâta B. S.R.L., doar în faza procesuală a apelului.

Recurenta-reclamantă a învederat că a formulat ample note scrise la data de 4 iunie 2019. Cu toate acestea, instanța de apel nu a admis efectuarea unei expertize contabile, singura probă care, în opinia recurentei, ar fi condus la verificarea modului în care părțile au oglindit în contabilitate relația contractuală atipică, având ca izvor contractul asumat de părți care a generat drepturi, dar și obligații.

Mai mult, s-a arătat că nu are nicio legătură cu situația dintre părți și nu impietează în niciun mod faptul că imobilul a fost achiziționat de către reclamantă, aceasta fiind o altă operațiune juridică care a produs efecte în contabilitatea părților.

În acest context, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare, drept consacrat de art. 13 din C. proc. civ.

De asemenea, consideră că decizia pronunțată în cauză a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 397 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății.

S-au evocat dispozițiile art. 13 alin. (3) din C. proc. civ., care prevăd că "părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Potrivit art. 22 din C. proc. civ., text ce consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfășurarea procesului civil, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În speță, față de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să instrumenteze acest dosar, au fost nesocotite două dintre principiile importante ce guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare și rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dar și principiul egalității de arme în procesul civil.

Prin respingerea probelor elocvente solicitate în fața instanței de apel, s-a ajuns la reținerea unei stări de fapt greșite, respectiv că lucrările efectuate nu ar fi fost acceptate de cocontractant și alte susțineri din considerente, acesta fiind și motivul pentru care recurenta-reclamantă a formulat recurs și împotriva considerentelor hotărârii.

Recurenta-reclamantă a relevat că în decizia atacată se arată că:

"potrivit dispozițiilor mai sus enunțate din Codul fiscal, persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal și au fost constatate și stabilite erori în ceea ce privește stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecție conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face mențiunea că sunt emise după control și vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele și în condițiile stabilite la art. 297-302. Aceste dispoziții nu pot însă să fie interpretate în sensul că actul administrativ emis de autoritatea fiscală ar fi obligatoriu cocontractantului persoanei impozabile supusă contractului sau că ar stabili conținutul obligațiilor părților unui contract" (pagina 5 din decizia instanței de apel).

A mai susținut faptul că nu este de acord cu această motivare, întrucât organul fiscal nu a intervenit în contractul ce a reprezentat legea părților, ci a decis că părțile contractante nu au tratat corect, din punct de vedere fiscal, efectele contractului. S-au emis dispoziții către ambele părți contractante, însă acestea au fost respectate doar de către societatea reclamantă și, conform motivării deciziei recurate, este o situație normală aceea că celălalt cocontractant a refuzat să se supună dispozițiilor organelor fiscale (ca și cum ar avea un drept de opțiune).

În opinia recurentei-reclamante, prin această motivare, instanța de apel a "aplicat greșit normele de drept material" în speță, ceea ce a condus la o soluție eronată.

Critica adusă hotărârii din apel vizează faptul că nici măcar nu au fost reținute în considerente apărările societății reclamante, susținerile acesteia nu au fost apreciate în sensul admiterii sau respingerii lor motivat, astfel că s-au încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susținut faptul că, în cuprinsul încheierii atacate, instanța de apel a motivat sumar respingerea probelor solicitate, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Consideră că doar o expertiză contabilă, prin care să se verifice contabilitatea ambelor părți, probă propusă și de către partea adversă, ar fi condus la o concluzie pertinentă în prezenta cauză.

Textul de lege anterior menționat are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, analizarea excepțiilor invocate și punctul de vedere al instanței față de argumentele relevante, iar, nu în ultimul rând, care a fost raționamentul logico-juridic ce a condus instanța la concluzia finală.

Or, în speță, instanța de apel nu a motivat și nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivul pentru care a înlăturat susținerile și apărările apelantei-reclamante.

În accepțiunea recurentei-reclamante, respingerea nefondată și nemotivată a susținerilor părților, echivalează și cu respingerea dreptului la apărare al acestora, drept consacrat de legislația internă, dar și de cea internațională, părțile litigante neavând nici măcăr aparența unui proces echitabil.

Autoarea căii de atac a învederat faptul că acțiunea formulată este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, reglementată de dispozițiile art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864, aplicabil în speță față de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x respectiv în anul 2007.

Potrivit dispozițiilor precitate, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Tot astfel, convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind tardiv formulat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020 s-a respins cererea de repunere în termenul de declarare a recursului și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 12 iunie 2019 și a deciziei civile nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, stabilindu-se termen la data de 25 februarie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând încheierea din 12 iunie 2019 și decizia civilă nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunțate de instanța de apel, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, instanța supremă constată că autoarea căii de atac nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, avându-se în vedere că dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă s-a mărginit la a susține faptul că instanța a respins toate probele solicitate în apel și, cu precădere, raportul de expertiză contabilă, care avea rolul de a verifica și de a evidenția modul în care părțile au tratat și au înregistrat în evidențele fiscale relația lor contractuală. A mai arătat că au fost nesocotite două dintre principiile importante ce guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare și rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dar și principiul egalității de arme în procesul civil. De asemenea, recurenta consideră că, prin respingerea probelor elocvente solicitate în fața instanței de apel, s-a ajuns la reținerea unei stări de fapt greșite, respectiv aceea că lucrările efectuate nu ar fi fost acceptate de cocontractant.

Înalta Curte constată că o astfel de critică nu poate fi primită, în condițiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

Totodată, se cuvine menționat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Înalta Curte mai reține că probele solicitate de reclamantă nu au fost respinse, în mod arbitrar, de către instanța de apel, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acțiunii și conținutul contractului dintre părți.

Din lecturarea cererii de recurs rezultă că recurenta-reclamantă a dedus analizei Înaltei Curți și critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În concret, autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare, drept consacrat de art. 13 din C. proc. civ.. Recurenta consideră că decizia pronunțată în cauză a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 397 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. De asemenea, în cuprinsul memoriului de recurs a făcut trimitere la art. 22 din C. proc. civ., text ce consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfășurarea procesului civil.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul încălcării dreptului său la apărare.

Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza și nimeni nu a beneficiat de un avantaj substanțial asupra adversarului său; părțile au avut acces la consemnări, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților.

Nesuplimentarea probatoriului cu expertiza contabilă nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanței și nici ca un refuz, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității, respectiv cel al contradictorialității, instanța de apel fiind suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel a reținut, cu justețe, că aspectele invocate de către apelanta-reclamantă nu pot conduce la admiterea acțiunii promovate.

Instanța de apel a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părților și s-a efectuat o analiză atentă, completă și corectă a modului în care părțile au stabilit drepturile și obligațiile contractuale, iar motivele de apel au fost cercetate în limitele învestirii.

În acest context, Înalta Curte nu identifică vreo neregularitate în privința legalității deciziei recurate, de natură a face aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acesta este incident atunci când decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă faptul că au fost avute în vedere toate motivele de apel invocate de către reclamantă, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții.

Înalta Curte reamintește faptul că acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauza de față, argumentele prezentate de recurenta-reclamantă constituie nemulțumiri ale acesteia referitoare la modul în care instanța de apel a soluționat cauza pe fond și vizează, exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs.

Hotărârea instanței de apel respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În speță, nu este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege ce sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că au fost aplicate greșit în cauză dispozițiile art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Tot astfel, convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

Aceste susțineri nu invalidează raționamentul instanței de apel privind netemeinicia pretențiilor reclamantei, ci exprimă propria construcție juridică a părții relativă la obligațiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Prin urmare, argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunțând decizia în acord cu dispozițiile contractuale.

Totodată, Înalta Curte reține că, pentru a supune atenției instanței de recurs motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca partea care îl invocă să facă trimitere, în mod formal, la o normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greșit, ci, este necesar ca, în susținerea unui astfel de motiv, să fie aduse critici de nelegalitate, și nu de netemeinicie.

În expunerea motivelor de recurs, autoarea prezentei căii de atac, a reluat criticile formulate în apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată.

Așadar, instanța supremă constată că, deși criticile dezvoltate au fost subsumate pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., acestea nu reprezintă altceva decât o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Deși recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că înțelege să formuleze calea de atac a recursului și împotriva considerentelor hotărârii atacate, această instituție juridică nu își găsește incidența în cauză.

Aceasta, deoarece potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii.

Alineatul (2) al aceluiași text de lege are următorul conținut:

"cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Pentru a se dispune înlăturarea unor considerente și înlocuirea lor cu cele ale instanței de control judiciar, în condițiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar ca partea care solicită această intervenție să dovedească prejudicierea sa prin acele considerente.

Or, recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu urmărește doar înlăturarea unor considerente din cuprinsul hotărârii instanței de apel, ci schimbarea soluției pronunțate în calea de atac a apelului. În sensul dispozițiilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la calea de atac care vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța analizează considerentele existente în cuprinsul hotărârii, iar nu lipsa din hotărâre a unor considerente dorite de parte ori, potrivit celor invocate de recurentă, omisiunea instanței de a conferi valoare unor apărări în sensul dorit de una dintre părțile litigante.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 12 iunie 2019 și a deciziei civile nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2021.