ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 38/2025

Pretenția dedusă judecății Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești – Secția I civilă la data de 14.12.2020, sub nr. x/281/2020, contestatoarea Regia Autonomă de Servicii Publice R.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul A, anularea încheierii nr. 350/24.11.2020 a B.E.J. B și a somației din 24.11.2020, ambele emise în dosarul de executare nr. x/2017, precum și a celorlalte acte de executare ce se vor efectua în cadrul dosarului, cât și întoarcerea executării silite.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea nr. 681/07.04.2021, Judecătoria Ploiești – Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei încheieri, contestatoarea Regia Autonomă de Servicii Publice R.A. a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1219/13.10.2021, Tribunalul Prahova – Secția I civilă a admis apelul, a schimbat în tot încheierea apelată, în sensul că a admis contestația la executare, a anulat încheierile din 24.11.2020, nr. 10/21.12.2020 și din 01.04.2021 și somația din 24.11.2020, toate emise de B.E.J. B în dosarul de executare nr. x/2017, a dispus întoarcerea executării silite pentru suma de 22.009 lei, exonerarea apelantei de plata cheltuielilor privind fotocopierea dosarului de executare și restituirea către aceasta a taxei judiciare de timbru în sumă de 575 lei.

Hotărârea pronunțată cu privire la cererea de revizuire. Împotriva acestei decizii, intimatul A a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin decizia nr. 1724/08.06.2022 a Curții de Apel Ploiești – Secția I civilă.

Recursul formulat în cauză cu privire la decizia pronunțată asupra cererii de revizuire. Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. 1 C. proc. civ., A a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1724/2022 din 08.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă, solicitând casarea ei. Prin decizia civilă nr. 1039 din 15.05.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă a respins, ca nefundat, recursul declarat de A.

Contestația în anulare formulată cu privire la decizia instanței de recurs. La data de 08.11.2024, invocând dispozițiile art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., A a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr.1039 din 15 mai 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/42/2021, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă sub nr. x/1/2024.

Motivele contestației în anulare Autorul căii de atac arată că instanța de recurs a omis să cerceteze în totalitate motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct.7 și pct. 8 C. proc. civ. Contestatorul a prezentat în detaliu etapele procesuale anterioare, arătând că instanța de recurs a omis și nu a cercetat, pe fond, următoarele motive de recurs, invocate în răspunsul la întâmpinare și prin memoriul de recurs. În privința motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art.488 alin.1 pct.5 C. proc. civ., a arătat că instanța de recurs a omis să ia în considerare motivul de nulitate al deciziei nr.1724 din 08.09.2022 a Curții de Apel Ploiești, invocat de către contestatorul recurent prin răspunsul la întâmpinare și prin memoriul de recurs cu privire la mențiunea „definitivă” din dispozitivul acestei hotărâri judecătorești, Curtea de Apel Ploiești încălcând norma de procedură prevăzută la art. 513 alin. 6 C. proc. civ. De asemenea, a arătat că, deși instanța de recurs a apreciat ca fiind invocat formal motivul prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 4 C. proc. civ., contestatorul recurent reluând pe larg motivele invocate, cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.656 din 13.05.2021 a Tribunalului Prahova, care a enunțat considerentul în sensul că nu mai este certă, lichidă și exigibilă creanța, reprezentând diferențele de drepturi salariale și anularea încheierii nr. 9591/11.12.2017 a Judecătoriei Ploiești, a apreciat că, în realitate, au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești, motiv pentru care, în opinia acestuia, se substituie și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În privința art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., contestatorul a precizat că instanța de recurs a omis să cerceteze excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr.1163 din 16.04.2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești în cadrul dosarului nr. x/281/2018, în raport cu deciziile pronunțate în dosarele nr. y/281/2018 și nr. x/281/2020, care au avut același obiect și aceleași motive formulate de intimat. De asemenea, a arătat că, prin considerentele deciziei nr. 1724 din 08.06.2022, Curtea de Apel Ploiești a aplicat asimetric autoritatea de lucru judecat a dispozitivului deciziei nr. 656/13.05.2021 a Tribunalului Prahova (prin care s-a dispus întoarcerea executării silite pentru toate sumele de bani în cadrul dosarului de executare nr. x/2017), în raport cu dispozitivul deciziei civile nr. 1219 din 13.10.2021, pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I civilă (prin care s-a dispus întoarcerea executării silite pentru suma de 22.009 lei). Un ultim motiv invocat de contestator se referă la solicitarea efectuată instanței de recurs de a soluționa cauza în temeiul Codului muncii, art.1 alin. (1), art. 275 și art. 278 alin.(1), solicitare pe care instanța de recurs nu a luat-o în considerare. La data de 23.12.2024, intimata Regia Autonomă de Servicii Publice Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, apreciind că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 504 C. proc. civ. Contestatorul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reluat susținerile formulate. La termenul din data de 14.01.2025, instanța a rămas în pronunțare asupra contestației în anulare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând contestația în anulare, în raport de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Conform prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., pe calea contestației în anulare poate fi invocată omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia dintre recursurile declarate ori aceea de a cerceta vreunul dintre motivele de casare. Din perspectiva acestui text de lege, contestatorul susține că instanța de recurs nu a cercetat în totalitate motivele de recurs referitoare la art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Primul motiv invocat în susținerea contestației se referă la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., bazat pe critica privind menționarea greșită a caracterului definitiv al hotărârii în cuprinsul deciziei nr. 1724/08.06.2022 a Curții de Apel Ploiești, cu încălcarea prevederilor art. 513 alin. (6) C. proc. civ. Această critică nu poate fi primită, deoarece, din cuprinsul cererii de recurs înregistrate sub nr. y/42/2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă rezultă că nu a fost invocat de către recurentul A vreun motiv de nelegalitate a deciziei nr. 1724/08.06.2022 în legătură cu menționarea caracterului definitiv al acesteia. Abia prin răspunsul la întâmpinare depus în fața instanței de recurs, la data de 08.08.2023, recurentul a înțeles să completeze motivele de recurs cu un motiv nou, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând pretinsa încălcare a prevederilor art. 513 alin. (6) C. proc. civ. Or, în raport de dispozițiile art. 489 C. proc. civ., instanța de recurs are obligația de a cerceta, pe fondul lor, motivele de recurs depuse cu respectarea termenului legal de motivare a căii extraordinare de atac, iar nu și motivele suplimentare, depuse tardiv. Pe cale de consecință, neanalizarea acestui motiv de casare nu reprezintă o omisiune a instanței de recurs, ci o consecință a faptului că această critică a fost invocată tardiv, separat de memoriul de recurs, printr-un răspuns la întâmpinare, act procedural care nu este aptă să învestească instanța de control judiciar cu cercetarea unor motive suplimentare de nelegalitate a deciziei recurate. În plus, critica invocată este lipsită de consecințe juridice, în contextul în care instanța de recurs nu a reținut caracterul definitiv al deciziei pronunțate asupra cererii de revizuire, nu a constatat inadmisibilitatea recursului și a pronunțat o soluție vizând fondul căii de atac exercitate. Totodată, sunt relevante prevederile art. 445 C. proc. civ., conform cărora îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci pe calea îndreptării erorii materiale, conform art. 442 C. proc. civ., fiind cert că este vorba despre o eroare materială comisă de instanța de apel cu prilejul soluționării cererii de revizuire, nepunându-se problema încălcării dispozițiilor art. 513 alin. (6) C. proc. civ. și nici a privării revizuentului de calea de atac a recursului, în condițiile în care cererea sa de revizuire s-a întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Un al doilea motiv al contestației se întemeiază pe ideea că instanța de recurs a omis să analizeze motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Contrar acestor susțineri, se constată că nu se poate reține o omisiune a instanței de recurs din moment ce aceasta a analizat memoriul de recurs depus în dosarul nr. x/42/2021 și a constatat că acesta a fost invocat formal, fără a dezvolta vreo critică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare. Faptul că recurentul a dezvoltat critici ulterioare prin răspunsul la întâmpinare nu prezintă relevanță, deoarece limitele învestirii instanței de recurs sunt determinate de motivele de casare invocate cu respectarea termenului legal de motivare a recursului, iar nu și de motive completate ulterior, cu depășirea termenului de 30 de zile calculat de la comunicarea hotărârii judecătorești recurate. Deci, presupusa neanalizare a motivului de casare menționat nu este determinată de o omisiune a instanței de recurs, ci de faptul că respectivele critici nu au fost invocate prin memoriul de recurs, depus cu respectarea termenului legal de motivare a căii de atac, conform art. 487 C. proc. civ. În plus, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deși contestatorul a apreciat că a invocat mai multe argumente în susținere, în mod legal s-a reținut că susținerile făcute nu se pot încadra în prevederile menționate. Astfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prevăd că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”, ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de contestator, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional. Toate susținerile formulate de contestator în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.656 din 13.05.2021 a Tribunalului Prahova, au fost reîncadrate în mod corect de instanța de recurs în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încadrarea în drept a motivelor de casare revenind instanței de control judiciar în funcție de criticile formulate și de conținutul lor. În privința art.488 alin. (1) pct.7 C. proc. civ., contestatorul a precizat că instanța de recurs a omis să cerceteze excepția autorității de lucru judecat invocată în raport de hotărâri pronunțate în mai multe faze procesuale, însă aceste critici au fost încadrare și analizate subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel de la pct. 7 al aceleiași norme de drept, astfel că examinarea recursului a fost realizată adaptat acestui temei, instanța de recurs examinând pe larg susținerile formulate. Prin decizia contestată, instanța supremă a reținut faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate (de părți, obiect și cauză), iar a doua corespunde efectului pozitiv, reflectând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior. S-a reținut că, prin cererea de revizuire formulată, autorul căii extraordinare de atac a invocat nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor date în litigiul anterior, prin pronunțarea unei hotărâri potrivnice în cel de-al doilea proces, iar instanța de recurs a apreciat că în mod corect instanța revizuire a stabilit, examinând cerințele legale impuse acestei ipoteze de revizuire, că nu este îndeplinită cerința identității chestiunii litigioase dezlegate în cele două litigii. De asemenea, instanța de recurs a analizat pe larg și critica privind considerentele în care instanța de revizuire a statuat asupra inexistenței efectului pozitiv între hotărârile invocate, concluzionând că revizuirea formulată în cauză trebuia soluționată potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în reglementarea cărora contrarietatea hotărârilor trebuia examinată doar din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat, consacrat in terminis de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, fața de data înregistrării cauzei, 26.01.2016, analiza criticilor privind încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, din cadrul motivelor de recurs, fiind de prisos. În privința motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art.488 alin. (1) pct.5 C. proc. civ., cât și cele ale art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., instanța reține că din lecturarea deciziei contestate reiese în mod evident analiza acestora, curtea supremă expunând raționamentul în raport de care a respins și aceste motive de recurs. Nepronunțarea instanței de recurs asupra unui motiv de casare presupune completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, ipoteză nerealizată în cauză, căci, așa cum rezultă din decizia ce formează obiectul prezentei contestații în anulare, instanța de control judiciar a analizat motivele de recurs invocate de recurent, arătând de ce acestea sunt nefondate. În realitate, contestatorul invocă o posibilă nelegalitate a hotărârii date în recurs, or, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de recurs, analizând motivele de casare, a răspuns acestora. În ceea ce privește nepronunțarea instanței, în totalitate, asupra tuturor criticilor subsumate de contestator cazurilor de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4. pct.5, pct.7 și pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă reține că, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate în parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive. Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. În lumina acestor aspecte teoretice, instanța supremă constată că motivele invocate de contestator nu se circumscriu noțiunii de omisiune de analizare a motivelor de recurs, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care nu reglementează, ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, a legislației aplicabile. Analizând considerentele deciziei contestate, se reține că instanța de recurs a răspuns motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct.7 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent, apreciindu-le ca fiind nefondate. Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale ori imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive ori irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26.105 din 03 din 29 iulie 2008, Stanca P c. România, nr. 8.727 din 03 din 7 iulie 2009). Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.