ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623/2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 11.04.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta S.C. A S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B, a chemat în judecată pe pârâtele S.C. C S.A. și S.C. D S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta S.C. C S.A. la plata sumei de 13.950 euro, exclusiv T.V.A., plus dobânda legală de la momentul încălcării dreptului reclamantei până la momentul efectuării plății integrale, a sumei de 24.338 euro, exclusiv T.V.A., plus 0,15% din valoare, pentru fiecare zi de întârziere până la efectuarea integrală a plății, reprezentând debit neachitat aferent contractului nr. 185/06.11.2013, a sumei de 230.000 euro, exclusiv T.V.A., reprezentând lucrări suplimentare prestate și neachitate, plus dobânda legală de la 12.12.2016 până la efectuarea integrală a plății, a sumei de 200.000 euro cu titlu de daune materiale pentru încălcarea clauzei de confidențialitate de la art. 9 din contractul nr. 185/06.11.2013; a mai solicitat obligarea pârâtei S.C. D S.R.L., în solidar cu pârâta S.C. C S.A., la plata sumei de 300.000 de euro cu titlu de daune materiale și morale pentru lezarea drepturilor sale de autor, precum și anularea autorizației de construire nr. 266/21.04.2017 și a tuturor actelor subsecvente acesteia, ca și desființarea tuturor lucrărilor efectuate în afara autorizației.

La 07.06.2019, pârâta S.C. D S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 27.09.2019, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, reținând că, prin capetele de cerere 1 și 5 se solicită contravaloarea unei creanțe rezultate din drepturile de autor, în temeiul Legii nr. 8/1996, a dispus disjungerea lor și formarea unui dosar separat, a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale cu privire la acest nou dosar și l-a înaintat serviciului registratură în vederea repartizării către una dintre secțiile a III-a, a IV-a sau a V-a ale aceluiași tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la 10.10.2019 sub nr. y/3/2019**.

La 03.02.2020, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de pârâta S.C. C S.A., prin care aceasta a solicitat respingerea acțiunii.

Prin încheierea din 09.09.2020, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect capetele 1 și 5 din cererea introductivă în favoarea Secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București, în vederea soluționării lui.

Prin sentința civilă nr. 44F/31.03.2021, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă.

Astfel învestit, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 459/11.03.2022, prin care a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. C S.A. a sumei de 15.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta S.C. A S.A., prin lichidator judiciar E S.P.R.L., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1743/10.11.2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis primul capăt de cerere și a obligat pârâta S.C. C S.A. la plata către reclamantă a sumei de 13.950 euro, fără T.V.A., echivalent în lei la data plății; a menținut, în rest, dispozițiile sentinței.

Împotriva deciziei curții de apel, pârâta S.C. C S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea spre rejudecare a apelului, invocând motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de casare, recurenta a imputat instanței de apel încălcarea principiului disponibilității, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a modificat cauza juridică a acțiunii, reținând, contrar cererii de chemare în judecată și considerentelor primei instanțe, că reclamanta, în motivarea capătului 1 al cererii sale, nu a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri în temeiul art. 8.3 din contractul de proiectare nr. 185/06.11.2013, pentru încălcarea drepturilor sale de autor, și că fundamentul pretențiilor reclamantei este reprezentat de obligația generală asumată de S.C. C S.A. de a nu utiliza documentația fără consimțământul proiectantului.

În opinia sa, din cererea reclamantei rezultă foarte clar că aceasta a pretins suma de 13.950 euro cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de autor și, cum ea nu și-a modificat acțiunea în condițiile art. 204 C. proc. civ., instanța de apel era ținută să respecte limitele obiectului judecății, să stabilească și să rețină situația de fapt fără a-i putea da o altă calificare juridică decât cea expres configurată prin cererea de chemare în judecată și necontestată de către reclamantă în etapa judecății în primă instanță, urmând a aplica dispozițiile legale corespunzătoare acestei situații de fapt.

Recurenta a mai invocat încălcarea art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului, întrucât curtea de apel a judecat prin prisma propriei viziuni asupra cauzei juridice a acțiunii, iar nu conform temeiului indicat de reclamantă, astfel că a apreciat greșit asupra obiectului judecății, pe care l-a schimbat. A susținut că, potrivit voinței procesuale exprese a reclamantei, cauza acțiunii este atragerea răspunderii civile a pârâtei S.C. C S.A. pentru încălcarea drepturilor de autor ale S.C. A S.A., în calitate de proiectant, asupra documentației elaborate în temeiul contractului de proiectare nr. 185/06.11.2013, iar nu pentru orice faptă ilicită care ar determina aplicarea clauzei 8.3 din contract, precizare pe care a făcut-o abia în apel.

A subliniat că, respectând efectul devolutiv al apelului, curtea de apel trebuia să examineze numai aspectele care se încadrau în limitele obiectului acțiunii reclamantei, eventualele omisiuni ale acesteia privind motivarea cererii neputând fi suplinite de instanța de apel, chiar dacă și-a fundamentat hotărârea pe respectarea temeiului juridic al acțiunii, care nu poate fi infirmat de exprimările reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În susținerea opiniei sale privind interpretarea noțiunii de obiect al judecății, recurenta a evocat jurisprudența instanțelor de judecată și a Curții Constituționale a României.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate vizează încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) și ale art. 22 C. proc. civ., recurenta arătând că instanța de apel nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului, schimbând cauza acțiunii, și nici principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților noua calificare a pretențiilor.

A susținut că normele de drept permit judecătorului să solicite părților lămuriri și clarificări, nu și să complinească voința lor analizând pretenții care nu au fost deduse judecății, astfel cum a procedat instanța de apel; de asemenea, a arătat că, în ipoteza în care s-ar admite că instanța putea să recalifice sau să restabilească situația de fapt dedusă judecății prin primul petit al acțiunii, subzista obligația instanței de apel de a pune în discuția contradictorie a părților litigante această nouă calificare.

Referitor la încălcarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ., privind momentul până la care poate fi modificată cererea de chemare în judecată, recurenta a arătat că este tardivă modificarea acțiunii de către reclamantă, prin cererea de apel, în sensul că înțelege să solicite aplicarea clauzei penale de la art. 8.3 din contractul părților pentru orice tip de faptă ilicită, iar nu numai pentru încălcarea dreptului de autor; prin urmare, în mod greșit a fost validată de către curtea de apel.

O ultimă critică circumscrisă primului caz de casare vizează încălcarea art. 13 C. proc. civ., privind dreptul la apărare, recurenta arătând că, față de împrejurarea că reclamanta și-a modificat cererea în apel, ea a fost obligată să se apere direct în calea devolutivă de atac cu privire la aspecte și pretenții care nu au format obiect al judecății în etapa fondului, pentru care nu au fost propuse și administrate probe și pe care prima instanță nu le-a avut în vedere.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat decizia recurată pentru încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.268 alin. (3), art. 1.267 și ale art. 1.269 alin. (1) C. civ.

A susținut că, instanța de apel a apreciat greșit incidența în cauză a regulii de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, întrucât clauza vizată era clară și nu avea nevoie de interpretare, iar instanța trebuia doar să stabilească voința procesuală a reclamantei, exprimată prin cererea de chemare în judecată. A subliniat că, din petitul 1 al acțiunii rezultă clar faptul că reclamanta a solicitat expres acordarea de despăgubiri conform clauzei penale stabilite la art. 8.3 din contract, înțelegând să deducă spre soluționare numai acele pretinse încălcări care au valența nesocotirii unor drepturi de autor, împrejurare în care instanța avea de verificat temeinicia pretențiilor prin prisma acestei prevederi contractuale, iar nu să realizeze interpretarea ei conform dispozițiilor art. art. 1.268 alin. (3) C. civ.

A mai arătat că, în ipoteza în care s-ar admite că, pentru soluționarea cauzei, instanța de apel avea de lămurit și înțelesul clauzei în discuție, aceasta s-a realizat cu încălcarea legii, deoarece norma de drept menționată este aplicabilă doar clauzelor îndoielnice, or cea în discuție nu prezintă acest caracter.

Printr-o critică subsecventă, recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.267 și ale art. 1.269 alin. (1) C. civ., privind interpretarea clauzelor contractuale unele prin altele și, în cazul celor neclare, în favoarea celui care se obligă, susținând că art. 8.3 trebuia analizat coroborat cu art. 8.2 din contract, întrucât interpretarea izolată ar însemna că reclamanta avea posibilitatea de a bloca continuarea executării proiectului prin simplul refuz de a-și da acordul pentru folosirea documentației tehnice în ipoteza unei imposibilități de executare a lucrării de către aceasta; a mai susținut că, în opinia sa, art. 8.3 din contract se aplică limitat, doar pentru ipoteza încălcării dreptului de autor al reclamantei asupra documentației tehnice, iar nu pentru încălcarea altor obligații privind documentația.

În final, a subliniat faptul că, în urma interpretării sistematice a clauzelor contractului, dacă s-ar fi constatat împrejurarea că cea de la art. 8.3 este în continuare neclară, prevederile art. 1.269 alin. (1) C. civ. impuneau obligația interpretării acesteia în favoarea părții care se obligă, ceea ce, în speță, conducea la concluzia aplicabilității ei strict la ipoteza încălcării drepturilor de autor ale reclamantei.

La 13.03.2024, intimata S.C. A S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Disputa litigioasă poartă asupra îndreptățirii reclamantei la despăgubiri deduse din perspectiva incidenței clauzei penale inserate în art. 8.3 din contractul de proiectare nr. 185/06.11.2013 încheiat între reclamanta S.C. F S.R.L., în calitate de proiectant și pârâta S.C. C S.A. în calitate de beneficiar, potrivit căreia utilizarea documentațiilor de către beneficiar în alte scopuri decât cel de avizare legală și realizare în șantier a lucrărilor proiectate, fără acordul scris al proiectantului, ca și modificarea acestora, înainte de finalizarea contractului, vor fi considerate o încălcare a drepturilor de autor, pentru care beneficiarul va datora proiectantului o despăgubire de 10% din valoarea documentației.

În temeiul acesteia, titulara demersului judiciar a solicitat pârâtei S.C. C S.A. să-i plătească suma de 13.950 euro, exclusiv T.V.A., plus dobânda legală, reprezentând despăgubiri conform clauzei penale stabilite de părți prin contractul de proiectare anterior menționat, precum și obligarea pârâtei S.C. D S.R.L., în solidar cu pârâta S.C. C S.A., la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune materiale și morale pentru lezarea drepturilor sale de autor.

Pretențiile reclamantei au fost respinse de prima instanță, care a reținut, în esență, faptul că documentația tehnică elaborată de către aceasta nu întrunește cerințele legale pentru a fi protejată de drepturile de autor, astfel încât nu se poate stabili încălcarea unui drept inexistent și solicita, consecutiv, protejarea acestuia.

În calea de atac devolutivă, curtea de apel a apreciat temeinicia pretențiilor reclamantei, cu motivarea că fundamentul acestora nu îl constituie dreptul de autor, în sensul prevederilor Legii nr. 8/1996, ci doar aplicarea clauzei înscrise la art. 8.3 din contract, în sensul obligației asumate de către beneficiar de a nu utiliza documentația întocmită, fără acordul proiectantului.

Soluția instanței de apel a fost criticată de către pârâta S.C. C S.A. din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Invocarea încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității a vizat prevederile art. 9 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5) și (6), ale art. 22 , art. 204, art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., ce reglementează principiile disponibilității, contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, precum și dreptul la apărare, cu motivarea că instanța de apel, soluționând procesul pe baza interpretării clauzei de la pct. 8.3 din contractul de proiectare, a schimbat cauza juridică a acțiunii în calea de atac, a depășit limitele obiectului judecății și nu a pus în discuție noua calificare a pretențiilor. Toate aceste critici sunt fundamentate pe împrejurarea că, instanța devolutivă de control judiciar a permis reclamantei să își modifice cererea în apel, în sensul că temeiul pretențiilor sale nu este reprezentat de drepturile de autor, astfel cum susținuse prin cererea de chemare în judecată, ci răspunderea civilă contractuală în temeiul clauzei penale cuprinse în art. 8.3 din contractul de proiectare, pentru orice fel de faptă ilicită, iar nu doar pentru cele care s-ar contura drept încălcări ale drepturilor de autor.

În susținerea motivului de casare analizat, recurenta urmărește să convingă instanța de recurs despre împrejurarea că, în cauză, nu era aplicabilă clauza penală, deoarece răspunderea sa era condiționată de calificarea drepturilor încălcate ca drepturi de autor; or, în cauză, astfel cum a reținut prima instanță, nu erau întrunite cerințele legale necesare unei asemenea calificări. De aceea, a imputat instanței de apel schimbarea cauzei juridice a acțiunii, apreciind că atât timp cât titulara demersului judiciar a pretins încălcarea unor drepturi de autor, pretențiile sale nu puteau fi admise în lipsa dovedirii încălcării unor astfel de drepturi.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează faptul că nu poate reține ca fondate criticile vizând chestiunea incidenței în cauză a materiei privind protecția drepturilor de autor, întrucât, din această perspectivă, se opun chiar statuările regulatorului de competență pronunțat de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, care a stabilit competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Secției a VI-a Civile a Tribunalului București, așadar competența unei instanțe specializate în litigii cu profesioniști, iar nu în materia proprietății intelectuale; astfel, considerentele regulatorului de competență statuează în sensul că, din maniera de formulare a pretențiilor și motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, rezultă împrejurarea că reclamanta își fundamentează acțiunea pe un raport juridic contractual, respectiv, pe încălcarea obligației contractuale asumate de către pârâta C, finalitatea urmărită fiind repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin folosirea neautorizată de către pârâtă a documentației de proiectare al cărei autor este reclamanta.

Așadar, statuându-se prealabil soluționării conflictului, asupra naturii juridice a litigiului, s-a stabilit, implicit, și cauza juridică a acțiunii reclamantei, cu respectarea prevederilor procedurale, care dau în căderea instanței posibilitatea calificării juridice a cererii, prin stabilirea temeiului de drept al acesteia.

Corelativ, instanța supremă observă că instanța de apel nu a schimbat cauza cererii reclamantei, respectiv răspunderea civilă contractuală, ci a dat eficiență clauzei înscrise la art. 8.3 din convenția părților, potrivit căreia pârâta S.C. C S.A. și-a asumat obligația de a nu utiliza documentația elaborată de reclamantă, fără acordul acesteia, în alte scopuri decât cele expres prevăzute de părți; potrivit acestei clauze contractuale în discuție, părțile au urmărit așadar limitarea drepturilor beneficiarului asupra documentației tehnice întocmite de către proiectant, iar comportamentul contrar acestei limitări a fost echivalat și definit de aceleași părți drept o încălcare a drepturilor de autor ale proiectului, fără însă ca acestea să aibă în vedere, în sens strict, configurația unor astfel de drepturi, și nici incidența și consecințele dispozițiilor speciale ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor, sau drepturile conexe dreptului de autor.

De aceea, toate argumentele recurentei, fundamentate pe modul de redactare a primului petit al acțiunii, circumscris ideii încălcării drepturilor de autor, nu pot fi reținute, întrucât, după cum s-a arătat, voința părților nu a fost aceea de activare a clauzei penale în discuție exclusiv în ipoteza încălcării unor drepturi de autor, ci în toate situațiile în care este folosită documentația aferentă fără acordul expres al proiectantului; așadar, intenția reală a părților la încheierea contractului nu poate fi redusă la maniera lor de exprimare, ci trebuie analizată prin prisma tuturor clauzelor actului juridic încheiat, temei al pretențiilor deduse judecății. Potrivit statuărilor instanței de apel, fundamentate pe probatoriul administrat, este necontestată împrejurarea că această obligație a fost nesocotită de către recurentă, consecința fiind activarea clauzei în discuție referitoare la plata despăgubirilor.

Din perspectiva criticilor privind încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia împrejurarea că, față de pretinsa modificare a obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac, prin motivele de apel, S.C. C S.A. și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinare, formulând apărări exprese asupra acestei chestiuni, iar la momentul concluziilor pe fond, argumentele susținute oral în fața instanței au vizat numai inexistența unor drepturi de autor ale reclamantei care să fie protejate de legea specială, deși nu exista niciun impediment în a-și susține apărările deja formulate în dovedirea poziției procesuale, prin întâmpinare, pe toate aspectele combătute; în acest context, nu se poate imputa curții de apel nesocotirea principiului contradictorialității sau a dreptului la apărare.

Nici argumentele recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează momentul limită până la care reclamantul poate să își modifice acțiunea, nu sunt fondate, având în vedere că titulara demersului judiciar, încă din etapa redactării cererii de chemare în judecată și-a fundamentat pretențiile pe răspunderea contractuală, iar nu pe prevederile legii speciale privind protecția drepturilor de autor, împrejurare în care, explicitarea cauzei pretențiilor în apel, fără ca prin aceasta să se schimbe elementele esențiale ale acțiunii, este permisă expres de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la nesocotirea efectului devolutiv al apelului, prin prisma prevederilor art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că decizia atacată nu cuprinde considerente care să indice depășirea limitelor judecății în apel, impuse prin aceste norme de drept, întrucât curtea de apel a examinat hotărârea primei instanțe pe temeiul motivelor de apel formulate de reclamantă, care a respectat cerința de a fi criticat ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nefiind identificate chestiuni nou formulate în calea devolutivă de atac, astfel cum s-a statuat în precedentul considerent.

În acest context, Înalta Curte reiterează că atât în fața primei instanțe, cât și în apel, reclamanta a susținut ideea că fapta ilicită a pârâtei nu este condiționată de împrejurarea dacă documentația în discuție este sau nu protejată de drepturi de autor, părțile contractante echivalând doar, prin contract, folosirea discreționară de către pârâtă a documentației ca fiind o încălcare a drepturilor de autor ale reclamantei, ceea ce imprimă raportului litigios o natură juridică de drept comun, iar nu una în materia proprietății intelectuale.

Motivul de recurs subsecvent deduce spre soluționare instanței de recurs încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.267, art. 1.268 alin. (3) și ale art. 1.269 alin. (1) C. civ., ce reglementează interpretarea contractului, autoarea căii de atac susținând, în principal, că art. 8.3 din contract nu impunea nicio interpretate, fiind o clauză clară, iar, în subsidiar, că interpretarea realizată de instanța de apel nu respectă rigorile normelor de drept invocate.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că interpretarea clauzei contractuale era necesară, caracterul clar invocat de recurentă fiind contrazis, fără echivoc, de existența prezentului litigiu, în care pretențiile disputate sunt întemeiate chiar pe art. 8.3 din contract, iar părțile au exprimat opinii divergente față de cuprinsul acestuia.

Instanța supremă notează stabilirea corectă de către curtea de apel a faptului că pretențiile reclamantei au fost generate de nerespectarea de către pârâta S.C. C S.A. a obligației de a nu divulga către terți conținutul documentației disputate, fără a condiționa plata despăgubirilor generate de această încălcare de existența unor drepturi de autor asupra lucrării, în sensul Legii nr. 8/1996; acest mecanism de antrenare a răspunderii contractuale reiese din însuși conținutul clauzei inserate la art. 8.3, prin care părțile au convenit că o atare utilizare a proiectului va fi considerată o încălcare a drepturilor de autor. Or, simpla voință a părților de a califica un drept ca fiind drept de autor nu este suficientă pentru ca el să dobândească acest caracter, ci este absolut necesar să îndeplinească cerințele legale ale categoriei respective pentru a se bucura de protecția normei speciale în materie; în caz contrar, s-ar permite părților să extindă, în mod subiectiv, domeniul de aplicare a Legii nr. 8/1996 asupra unor lucrări care excedează ariei de reglementare a legiuitorului.

Înalta Curte observă că interpretarea art. 8.3 din contractul de proiectare nr. 185/06.11.2023 respectă regulile statuate de art. 1.267 și art. 1.268 C. civ., instanța de apel stabilind, în mod corect, faptul că beneficiara S.C. C S.A. trebuie să răspundă pentru încălcarea clauzei convenite prin contract. Voința reală a părților a fost aceea ca beneficiarul să poată folosi documentația în scopurile declarate prin convenție, iar în cazul în care ar dori să o utilizeze în afara acestora, să solicite acordul proiectantului; așadar, nu existau neclarități asupra conținutului obligației asumate de recurentă, pentru a se impune și examinarea clauzei de la art. 8.2, în scopul unei interpretări sistematice, ci, chestiunea necesar a fi lămurită viza natura dreptului proiectantului asupra documentației, anume dacă acesta este sau nu un drept de autor, aspect deja clarificat în apel și confirmat prin considerentele acestei decizii.

Recurenta a invocat și prevederile art. 1.269 alin. (1) C. civ., privind regulile subsidiare de interpretare, incidente în ipoteza în care, în urma aplicării celor reglementate de art. 1.266-1.268 C. civ., contractul rămâne neclar, ipoteză în care acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă, prezentând argumente pur teoretice pentru situația în care interpretarea nu ar clarifica contractul, fără a observa însă că această împrejurare nu se regăsește în speță. În consecință, normele de drept substanțial citate rămân inaplicabile.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. C S.A. împotriva deciziei civile nr. 1743/10.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2024.