ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 809/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 25 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/85/2023/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A în dosarul nr. x/85/2023, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7/22.04.2024, pronunțată în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei încheieri, prin cererea transmisă prin poștă electronică în data de 26 februarie 2025, petentul A a menționat că înțelege să formuleze recurs.

În data de 21.03.2025, intimatul Tribunalul București a formulat note scrise, prin care a invocat nulitatea cererii de recurs, față de aspectul nemotivării acesteia și a lipsei mențiunii prevăzute de art. 486 alin. 1 lit. d) C. proc. civ., că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil, referitor la maniera în care recurentul a înțeles să declare prezenta cale de atac, prin nemotivarea acesteia, Înalta Curte va proceda la examinarea cererii de recurs în raport cu decizia Curții Constituționale nr. 321/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/2017, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. 5 teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.

Potrivit dezlegărilor acestei decizii, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul din elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală; obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții (par. 21-22).

Prin urmare, evaluarea recursului nu trebuie făcută prin raportare la limitările impuse de Cod procedură civilă (astfel cum nici soluția instanței de recurs nu este subordonată limitărilor stabilite prin art. 497 din același cod), instanța de control judiciar realizând numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992.

Conform dispozițiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Ca atare, din punct de vedere al contenciosului constituțional, instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate are obligația de a verifica dacă sunt respectate o serie de reguli procedurale specifice acestei excepții.

Verificarea condițiilor formale de admisibilitate de către instanță nu presupune o analiză a conformității cu Constituția a dispozițiilor considerate a fi neconstituționale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția, ca incident procedural, poate fi invocată.

Astfel fiind, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței, de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care atât cea constând în realizarea unei motivări propriu-zise a excepției invocate, cât și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

În cauză, se constată că soluția de respingere a cererii petentului A, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, constatându-se atât că petentul nu a evocat argumente juridice privitoare la relația de contrarietate dintre dispozițiile art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 și dispozițiile constituționale pretins încălcate, cât și faptul că respectivele dispoziții legale nu au legătură cu cauza, este corectă.

Astfel, în ceea ce privește cerința existenței unei motivări efective a excepției invocate, se observă că, în speță, s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale susținându-se, în esență, că Înalta Curte, prin dezlegările date prin Decizia nr. 7/2024, potrivit cărora consilierii juridici nu sunt obligați să se înscrie în formele de asociere și în tabloul cu drept de exercitare, a încălcat dispozițiile art. 1 alin. 5, art. 4, art. 15, art. 61, art. 124, art. 126 alin. (1) și (2) din Constituția României, fără a se arăta însă, în concret, maniera în care s-ar nesocoti normele de referință din legea fundamentală.

Or, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci doar acela de a împiedica o judecată și pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională de care depinde judecata înfăptuită în respectiva pricină.

Astfel, simpla nemulțumire generică a recurentului în legătură cu o decizie pronunțată de instanța supremă în mecanismul unificării practicii judiciare prevăzut de art. 514 - art. 518 C. proc. civ. nu reprezintă o chestiune care să atragă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite de Legea nr. 47/1992, atât timp cât acesta nu a dezvoltat o motivare corespunzătoare, care să permită exercitarea unui eventual control de constituționalitate.

În acest sens, se observă că, printr-o jurisprudență constantă (Decizia nr. 1116 din 8 septembrie 2011, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011 și Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011), instanța de contencios constituțional a statuat în sensul că o excepție de neconstituționalitate care nu este motivată printr-o temeinică argumentare a relației de contrarietate existente între textul normativ contestat din punct de vedere al constituționalității și textul constituțional de referință pretins încălcat este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora: „sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate”.

Or, mutatis mutandis, aceleași exigențe s-au impus a fi verificate și în privința cererii recurentului, pentru ca instanța de contencios constituțional să poată fi legal învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În acest sens, în jurisprudența sa (par. 22 din Decizia nr. 410 din 11 iulie 2023), instanța de contencios constituțional a reținut și faptul că „dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională (...), instanța de judecată având rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți (...).”

Astfel fiind, se observă că în mod judicios s-a constatat de către instanța în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate că „petentul nu a evocat argumente juridice privitoare la relația de contrarietate dintre dispozițiile art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 și dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate”.

Drept urmare, din moment ce motivarea excepției este una strict formală, recurentul evocând neconstituționalitatea textelor de lege menționate în raport cu respectivele dispoziții constituționale, fără a argumenta într-o manieră efectivă în ce constă pretinsa contrarietate dintre acestea, în mod corect s-a reținut neîndeplinirea condiției corelative de admisibilitate, prevăzută de Legea nr. 47/1992.

Inclusiv reținerea lipsei existenței legăturii dispozițiilor legale pretins a fi neconstituționale cu soluționarea recursului este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale.

Cu privire la această condiție de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

De asemenea, conform jurisprudenței instanței de contencios constituțional, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 06 mai 2019).

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În aceste coordonate, se observă că în mod judicios s-a reținut neîndeplinirea acestei condiții în speță, având în vedere că aspectele de neconstituționalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituțională, nu erau în măsură să influențeze soluția pronunțată în cauză.

Aceasta întrucât în speță prevala, conform art. 248 alin. 1 C. proc. civ., în raport cu chestiunea modului de desfășurare a activității consilierilor juridici (astfel cum este reglementată de normele contestate), aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, chestiune de ordine publică, conform art. 489 alin. 2 C. proc. civ.

Or, în acest sens, se observă că, prin decizia nr. 461 din 25 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/85/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a constatat (urmare a analizei prioritare, străine de textele de lege în legătură cu care a fost formulată cererea de sesizare a Curții Constituționale) ca fiind nul recursul formulat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 2337 din 13 iunie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția I civilă, pentru lipsa formulării unor critici de nelegalitate.

Astfel fiind, în contextul în care acest aspect litigios era unul prioritar analizei temeiniciei recursului, faptul că recurentul invocase, pe cale de apărare, excepția nulității întâmpinării intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor (în legătură cu care a formulat și excepția de neconstituționalitate, obiect al litigiului pendinte), este lipsit de relevanță juridică, din perspectiva efectului concret asupra desfășurării procesului.

De altfel, prin aceeași decizie, s-a dispus respingerea excepției nulității întâmpinării intimatului, tocmai în considerarea faptului că „aspectele relevante ale soluționării cauzei sunt distincte de chestiunile cuprinse în respectiva întâmpinare”, respectiv pentru faptul că „soluția ce se va pronunța cu privire la recurs își are originea în vicii proprii ale memoriului de recurs”.

În egală măsură, în decelarea aspectului existenței unei legături directe cu soluționarea cauzei a normelor din materia organizării și exercitării profesiei de consilier juridic, invocate ca fiind neconstituționale, prezintă relevanță inclusiv aspectul că excepția de neconstituționalitate a fost formulată într-un dosar având ca obiect o acțiune în obligarea intimaților la plata sumei de 5.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru pretinsele erori judiciare care ar fi fost săvârșite în dosarele nr. x/3/2020, y/3/2020, x/3/2021, x/3/2021, aspect care confirmă, la rândul său, lipsa de incidență a acestora în pricina dedusă judecății.

În acest context, se constată, în mod similar instanței în fața căreia a fost formulată cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale invocate de recurent nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere stadiul concret în care se afla litigiul, precum și cadrul procesual obiectiv (astfel cum a fost determinat chiar de către recurent prin cererea introductivă de instanță).

Așadar, în mod corect a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale menționate, din moment ce acestea nu erau în măsură să producă un efect juridic concret asupra cursului litigiului și astfel, asupra situației juridice în proces a recurentului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 25 februarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/85/2023/a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 25 februarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/85/2023/a1.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.