ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1108/2025

Circumstanțele cauzei La 19 august 2024, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2021 a fost înregistrat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 2420 din 20 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin notele scrise înregistrate în dosarul menționat, la 24 februarie 2025, recurentul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și 20 din Legea nr. 514/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 7/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. În motivarea excepției de neconstituționalitate, petentul a învederat că Înalta Curte, prin dezlegările din decizia nr. 7/2024, potrivit cărora consilierii juridici nu sunt obligați să se înscrie în formele de asociere și în tabloul cu drept de exercitare, a încălcat dispozițiile art. 61, art. 124, art. 126 alin. (1) și (2), art. 15, art. 4 și art. 1 alin. (5) din Constituția României.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstuționalitate Prin încheierea de ședință din 25 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. în dosarul nr. x/2021, cu privire la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7/22.04.2024, pronunțată în recurs în interesul legii.

Recursul Împotriva încheierii de ședință din 25 februarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs petentul A.. Prin criticile invocate în susținerea recursului, recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale nu a fost motivată corespunzător, în sensul că nu a fost evocată o argumentație juridică referitoare la relația de contrarietate dintre dispozițiile art. 5 și 20 din Legea nr. 514/2003 și normele constituționale pretins încălcate și nici cu privire la existența legăturii prevederilor legale contestate cu soluționarea recursului. Totodată, a afirmat că hotărârea recurată este precar motivată, întrucât nu s-a argumentat motivul pentru care s-a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu cauza.

Apărările formulate Legal citat, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 15 mai 2025, cu citarea părților. La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, criticile recurentului privesc soluția de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și ale art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7 din 22 aprilie 2024, pronunțată în recurs în interesul legii, care ar fi fost respinsă pe motiv că aserțiunile invocate în susținerea acesteia erau lipsite de fundament juridic, iar normele legale contestate nu prezentau relevanță pentru soluționarea cauzei. Concret, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a vizat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 514/2003, potrivit cărora "Consilierii juridici pot constitui asociații profesionale în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, în condițiile legii privind asocierea și constituirea persoanelor juridice", dar și pe cele ale art. 20 din același act normativ, care stipulează că, "În condițiile prevăzute la art. 5, consilierii juridici se pot asocia în structuri județene, pe ramuri sau domenii de activitate, potrivit intereselor profesionale, și, după caz, la nivel național, cu respectarea legii privind asociațiile și fundațiile. (2) Formele de asociere și organizare la nivel județean și la nivel național sunt stabilite prin statutul asociației, cerut de lege. (3) Constituirea asocierilor profesionale are la bază principiile constituționale ale dreptului de asociere și reglementările legale privind asocierea și constituirea de persoane juridice." Cererea de sesizare a fost formulată raportat la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 7 din 22 aprilie 2024, prin care s-a statuat că, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 5 și ale art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu modificările și completările ulterioare, prestarea activității specifice, de reprezentare juridică, se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcționari publici sau de angajați cu contract individual de muncă, independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al consilierilor juridici ținut de Colegiile Consilierilor Juridici din România." Susținând că prin această statuare Înalta Curte a făcut inaplicabile dispozițiile Legii nr. 514/203, arogându-și atribuții constituționale, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 53, art. 61, art. 124 și art. 126 alin. (1)-(3) din Constituția României. În ceea ce privește dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în cadrul căruia cererea de sesizare a fost formulată, se constată că acesta a avut ca obiect recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 2420 din 20 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă într-o cauză ce a vizat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare ca urmare a judecății realizate în unele dosare soluționate de Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Pitești și Înalta Curte de Casație și Justiție. Verificând, din perspectiva celor expuse, legalitatea încheierii recurate, Înalta Curte urmează a valida soluția pronunțată asupra acesteia și a reține că, deși valorificarea excepției de neconstituționalitate s-a solicitat în cadrul unui litigiu pendinte și că normele pretins neconstituționale privesc dispoziții cuprinse într-un act normativ aflat în vigoare (Legea nr. 514/2003), acestea nu au legătură cu cauza în care au fost invocate. Referitor la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că una dintre acestea este reprezentată de existența legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în orice fază procesuală s-ar afla și oricare ar fi obiectul acesteia. În raport de această reglementare, se impune efectuarea unei analize a interesului procesual al recurentului cu privire la rezolvarea excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual, precum și a stadiului în care pricina se află. Potrivit obiectului de reglementare, dispozițiile legale evocate vizează, pe de o parte, norme privitoare la formele în care consilierii juridici se pot asocia/constitui în vederea exercitării profesiei (art. 5 din Legea nr. 514/2003), iar, pe de altă parte, la organizarea și protecția profesiei de consilier juridic (art. 20 din acest act normativ). În cauză, precum s-a arătat, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a fost formulată de recurent prin prisma interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție acestor prevederi legale prin decizia nr. 7/2024, pronunțată în recurs în interesul legii, dar și în contextul formulării întâmpinării în recurs de către pârâtul Statul Român, prin consilier juridic. Contrar susținerilor recurentului, este corectă constatarea Înaltei Curți, în sensul că între prevederile legale vizate de neconstituționalitate și cauza dedusă judecății nu există conexiunea stipulată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar o eventuală sesizare a Curții Constituționale ar fi nejustificată, de vreme ce aceste norme nu pot conduce la soluționarea litigiului în care cererea de sesizare a fost formulată, care, prin raportare la obiectul său (repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare), presupune aplicarea altor norme de drept, iar nu a celor pretins afectate de neconstituționalitate. Pentru a fi admisibilă și a genera în sarcina instanței obligația de înaintare a cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se solicită a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei, în acest sens, Curtea Constituțională statuând că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune "atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului" (a se vedea, spre pildă, Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 aprilie 2018, paragr. 19). În contextul pendinte, susținerile recurentului, în sensul că soluția instanței nu este adecvat motivată sunt nefondate, de vreme ce analiza efectuată în prezenta cale extraordinară de atac relevă contrariul, respectiv o indicare a argumentelor care au condus la adoptarea acesteia, respectiv că excepția de neconstituționalitate invocată nu îndeplinește cumulativ cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, lipsind legătura sa cu cauza dedusă judecății. Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că recurentul nu a formulat vreo susținere cu privire la existența legăturii dispozițiilor constituționale pretins încălcate cu soluționarea recursului iar aceste prevederi legale nu au fost avute în vedere de Înalta Curte la soluționarea recursului, normele de drept aplicate fiind cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificării survenite prin Legea nr. 242/2028, dar și ulterior acesteia, în raport de care s-a remarcat că în cauza dedusă judecății nu s-a putut reține pretinsa săvârșire a erorilor judiciare reclamate. Așadar, nu poate fi reținută nelegalitatea încheierii atacate cu recurs, întrucât controlul judiciar căruia aceasta i se supune nu poate viza norme străine de soluționarea ei. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de ședință din 25 februarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2021.