ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2843/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La 14 mai 2024, a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția I civilă, recursul formulat de A, împotriva deciziei nr. 499A din 31 martie 2023 și a încheierilor din 14 martie 2023 și 28 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/3/2019.

Prin cererea transmisă prin poștă la 29 aprilie 2024, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 octombrie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/3/2019/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., formulată de către petentul A.

Împotriva încheierii din 8 octombrie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/3/2019/a1 a declarat recurs petentul A, la data de 10 octombrie 2024, arătând că va formula motivele de recurs după comunicarea hotărârii atacate.

Prin memoriul de recurs depus la dosar în 4 noiembrie 2024, recurentul arată că hotărârea atacată încalcă normele de drept material și procedural în materie.

Susține recurentul că a invocat excepția de neconstituționalitate în considerarea faptului că modalitatea de redactare a articolului încalcă dreptul la un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil, în condițiile în care hotărârea recurată a fost motivată și redactată la peste un an de la pronunțarea minutei și de un complet incomplet prin decesul titularului desemnat să redacteze hotărârea. Criticile formulate în dosarul de fond vizează nelegala motivare și redactarea hotărârii și, sub acest aspect, a apreciat că prevederile art. 426 alin. (5) sunt neconstituționale, cu impact asupra legalității soluționării cauzei recurate.

Recurentul învederează că instanța a recunoscut faptul că excepția invocată poate avea înrâurire asupra modului de soluționare a cererii de recurs, însă adaugă la lege și analizează măsura în care o soluție de neconstituționalitate ar avea efect asupra soluției cauzei și concluzionează că soluția poate fi pronunțată în cauză și în absența unei astfel de critici, nu că un astfel de efect nu ar exista.

Or, legiuitorul nu a condiționat admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României de măsura în care aceasta ar duce la admiterea cererii, ci de existența sau inexistența unui efect în cauză.

Recurentul arată că textul de lege invocat are aptitudinea de a produce efecte juridice în cauză, având legătură cu soluția ce ar putea fi pronunțată, iar instanța de fond nu stabilește inexistența unui efect real al unei eventuale neconstituționalități a articolului criticat ci se rezumă la a susține că o soluție poate fi pronunțată și în absența unei astfel de critici.

Făcând trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 1323/2024, recurentul învederează că instanța de fond face vorbire despre sancțiunea aplicabilă specifică încălcării art. 426 alin. (5) C. proc. civ. ce urmează a fi supusă în recurs, însă tocmai faptul că legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune face ca acest articol să fie necesar a fi supus controlului de constituționalitate prin prisma criticilor formulate și restabilirii stării de legalitate, cu efect real în soluționarea cauzei.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prealabil, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, aplicabilă mutatis mutandis și în prezenta cauză, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă, având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte subliniază că soluționarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea cerințelor sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

În cauză, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat, prin decizia recurată, că prevederile legale, pretins a fi afectate de vicii de neconstituționalitate, nu îndeplinesc condiția legăturii cu soluționarea cauzei.

Recurentul pretinde că din motivarea hotărârii recurate reiese că instanța ,,adaugă la lege”, sens în care arată că legiuitorul nu a condiționat admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale de măsura în care soluția asupra excepției de neconstituționalitate ar avea efect asupra soluției ce va fi pronunțată în cauză. Susține recurentul că „legătura cu soluționarea cauzei” privește incidența în litigiu a acestor dispoziții legale, având aptitudinea de a genera efecte juridice.

Criticile sunt nefondate.

În analiza sa, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să-și exercite rolul de prim filtru al sesizării vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Câtă vreme, criticile recurentului din dosarul nr. x/3/2019 privind redactarea hotărârii de către o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, precum și cele referitoare la semnarea hotărârii, nu se raportează la dispozițiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ. (ci la prevederile art. 426 alin. 1 și alin. 4 C. proc. civ.), se reține că petentul nu justifică îndeplinirea condiției legăturii cu soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, prin motivele de recurs deduse judecății în dosarul nr. x/3/2019, partea reclamă redactarea hotărârii instanței de apel la mai mult de un an de la data pronunțării soluției –decizia fiind redactată la data invocării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.-, însă omite a argumenta legătura excepției invocate cu cauza raportat la interesul actual și specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

Or, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Prin urmare, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica o judecată și pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională.

Or, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu are legătură cu soluționarea cauzei în etapa recursului întrucât o ipotetică admitere a excepției de către instanța constituțională nu ar fi schimbat în niciun fel situația juridică a părții în proces.

Aceasta întrucât, la momentul formulării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea nr. 499A din 31 martie 2023 era redactată, astfel că demersul părții rămâne fără o finalitate practică din punct de vedere juridic.

Drept urmare, nefiind întrunită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale, constând în existența unei legături cu soluționarea cauzei a dispozițiilor legale pretins neconstituționale, Înalta Curte reține legalitatea deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 8 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019/a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 8 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019/a1.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.