ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 761/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, la data de 09 martie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâții S.C. B S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: anularea înregistrării mărcii „Herbagetica Zeolit Detox + Extracte Standardizate” având număr de marcă 143062, acordată la data de 27.06.2016 pentru clasa de produse nr. 5, conform clasificării Nisa, invocând, în acest sens, motivele de anulare reglementate de art. 47 alin. (l) lit. c) și lit. b) în referire la art. 6 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința civilă nr. 1892 din 04 septembrie 2019, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții S.C. B S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata sumei de 5.532,19 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 866 A din 02 iunie 2021, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 1892 din 04 sepembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în fond, în rejudecare:

Prin sentința civilă nr. 1914 din 13 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/3/2018*, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 9.911,19 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1324A din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 1914 din 13 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă și a obligat apelantul la plata către intimata-pârâtă S.C. B S.R.L.a sumei de 1.477,88 lei cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1324A din 18 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, la data de 10 octombrie 2024, sub nr. x/3/2018*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. x, care, prin rezoluția din 15 octombrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ.; în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pentru care a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, în temeiul dispozițiilor dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) raport la art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, deși în susținerea cererii de anulare a mărcii pârâtei a invocat puterea de lucru a judecat a sentinței civile nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov, prin care se reținuse că „Produsele comercializate de pârât, deși nu sunt contrafăcute, au fost puse în vânzare sub o denumire care se suprapune parțial cu marca înregistrată ZEOLIT”, și că „Marca înregistrată de reclamant și denumirea produselor pârâtei (i.e. Herbagetica Zeolit, n.n) sunt similare din punct de vedere vizual, fonetic și conceptual (…)”, instanța de apel a ignorat în totalitate aceste susțineri și nu le-a analizat în niciun fel, încălcând atât dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce impun obligația prezentării motivelor de fapt și de drept pentru care cererile și apărările părților au fost înlăturate, cât și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind efectele lucrului judecat.

În opinia recurentului, existența unei hotărâri judecătorești anterioare, definitive, prin care pârâta a fost obligată să înceteze acțiunile de comercializare a produselor ce poartă în componența denumirii marca zeolit, cu motivarea că reclamantul deținea anterior marca înregistrată ZEOLIT, are un impact major asupra oricărui litigiu ulterior purtat între părți, din perspectiva existenței sau nu a unei similitudini între marca ZEOLIT și mărcile pârâtei, or, în aceste circumstanțe, instanța de apel era obligată să facă o analiză a acestei sentințe pentru a stabili dacă statuările din cuprinsul ei se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Neprocedând în acest fel, instanța de apel a ignorat, deopotrivă, principiul securității juridice în interpretarea și aplicarea unitară a legii, principiu care acoperă calitatea, stabilitatea și predictibilitatea jurisprudenței, făcând trimitere, în acest sens, la jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea din 02 noiembrie 2010, în cauza Ștefănică vs România), la jurisprudența națională (decizia civilă nr. 4100/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, decizia civilă nr. 2787/12.06.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal), la doctrină (Pandectele Române nr. 7/2017, prof. Gabriela Răducanu) și la hotărârile arbitrale ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. (sentințele arbitrale nr. 68/19.11.2020, nr. 72/19.11.2020, nr. 77/21.12.2020, nr. 44/2020). .

În consecință, recurentul a solicitat să se constate că, deși printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a statuat că există similiaritate între marca Zeolit și denumirea Herbagetica Zeolit, sens în care pârâta a fost obligată, pe de o parte, să înceteze comercializarea oricăror produse ce conțin denumirea Zeolit și, pe de altă parte, să plătească compensații bănești pe toata perioada cât a comercializat produsul Herbagetica Zeolit, aceasta a rămas fără niciun efect în prezentul litigiu, nefiind nici măcar analizată de instanțele de fond, ceea ce impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 05 noiembrie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă S.C. B S.R.L.a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale.

În susținerea poziției sale procesuale, în esență, a arătat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat, întrucât hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., în considerentele acesteia instanța de apel expunând silogismul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate, neputându-se, astfel, reține lipsa de motivare ori motivarea insuficientă, raportat la hotărârea atacată și la limitele cu care a fost învestită instanța prin cererea de apel.

Din această perspectivă, a susținut că motivele de apel ce vizau omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra cererii de anulare a mărcii intimatei bazată pe prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998 și examinarea similarității și riscului de confuzie între cele două mărci au fost analizate de instanța de apel în cadrul deciziei atacate, argumentele vizând opinia recurentului asupra efectelor sentinței nr. 25/2017 reprezentând, în realitate, susțineri de fond, pe care atât instanța de fond, cât și cea de apel, le-au avut în vedere.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale, recurentul invocând încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 25/2017 fiind invocată nu ca o veritabilă excepție, ci ca argument de fond, circumscris motivului de apel al examinării similarității și riscului de confuzie între cele două mărci.

În motivarea deciziei, instanța de apel a apreciat că prima instanță a făcut o corectă cercetare asupra aspectului similarității mărcilor, reluând printr-o analiză proprie acest argument în sensul că riscul de confuzie se apreciază în mod global, ținând seama de gradul caracterului distinctiv al mărcilor, de gradul de similitudine între produsele vizate, iar celelalte elemente cuprinse în marca intimatei au prin ele însele un caracter distinctiv, eliminând riscul de confuzie, acesta din urmă nexistând nici din perspectiva consumatorului bine informat.

A precizat că nu există autoritate de lucru judecat întrucât sentința civilă nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov a fost pronunțată în cadrul unei acțiuni în contrafacere, având ca obiect acordarea de daune interese, iar la momentul pronunțării acestei sentințe intimata nu era titulara mărcii înregistrate Herbagetica Zeolit (litigiul fiind în desfășurare la acel moment), sens în care în mod previzibil instanța de fond a dispus încetarea acțiunilor de comercializare a produselor ce poartă în componența denumirii marca zeolit. Odată cu pronunțarea în anul 2018 a deciziei Curții de Apel București nr. 61 din 25 ianuarie 2018 în dosar nr. x/3/2016, definitivă, inclusiv urmare a respingerii cererii de revizuire și emiterii Certificatului de înregistrare a mărcii Herbagetica Zeolit nr. 155683, a cărei durată de protecție este acordată din 06 mai 2015, comunicat de OSIM la data de 16 iulie 2018, sentința nr. 25/2017 a rămas practic caducă, în condițiile în care intimata este titulara legitimă a mărcii Herbagetica Zeolit.

Nu poate fi validat raționamentul conform căruia o prevedere generică dintr-o sentință pronunțată anterior înregistrării mărcii ar lipsi de conținut dreptul intimatei la marcă. Mai mult, intimata este și titulara mărcii înregistrate Herbagetica Zeolit Detox + Extracte Standardizate, sens în care se bucură de prerogativele exclusive conferite de art. 39 (1) din Legea nr. 84/1998 în ceea ce privește utilizarea acestora.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 18 noiembrie 2024, prin fax, în termen legal, recurentul-reclamant A a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că, prin recursul formulat, a criticat hotărârea instanței de apel, pe de o parte, sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind obligația prezentării motivelor pentru care au fost respinse apărările și susținerile părților, ceea ce echivalează cu o lipsă parțială a motivării.

Sub acest aspect, a susținut că hotărârea recurată prezintă criteriile avute în vedere de instanță pentru a ajunge la concluzia lipsei unei similiarități între denumirile celor 2 produse aflate în analiză, însă motivarea nu atinge principala susținere făcută de reclamant în cadrul acțiunii cu privire la existența puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 25/2017 prin care s-a tranșat problema pusă în discuție în prezentul litigiu.

Pe de altă parte, prin recursul formulat, a susținut că, prin ignorarea acestui argument, instanța pe lângă faptul că nu a oferit nici un răspuns unei anumite susțineri a părții, a încălcat efectul lucrului judecat într-o cauză anterioară, pronunțând o hotărâre care încalcă principiul securității juridice, așa cum este definit în jurisprudența C.E.D.O. și a instanței supreme.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la 25 noiembrie 2024, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, la 26 noiembrie 2024, la 29 noiembrie 2024 și, respectiv, la 03 decembrie 2024, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la filele 59-61 din dosar, precum și dovezii accesării documentului din 26 noiembrie 2024, însă părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 21 ianuarie 2025, instanța a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1324A din data de 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este întemeiat și se impune a fi admis, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., invocat ca temei de drept la prezentei căi de atac, privește situația în care hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care au fost înlăturate cererile părților. Din economia textului citat, reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, motivarea corespunzătoare a hotărârilor judecătorești impunându-se din perspectiva dreptului la un proces echitabil care, între altele, presupune dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. În egală măsură, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. face posibil controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară, constituind pentru părțile litigante, o garanție împotriva arbitrariului.

Or, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor drepturi și maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul, motivarea reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție.

În speță, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că motivarea deciziei recurate nu răspunde tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, instanța devolutivă igorând cu desăvârșire susținerile sale referitoare la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov prin care s-a statuat, în mod definitiv, că există similiaritate între marca Zeolit aparținând reclamantului și denumirea Herbagetica Zeolit, pârâta fiind obligată să înceteze comercializarea oricăror produse ce conțin denumirea Zeolit și să-i plătească reclamantului compensații bănești pe toată perioada cât a comercializat produsul Herbagetica Zeolit.

Examinând considerentele hotărârii recurate în contextul principiilor anterior expuse, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a analizat într-o manieră trunchiată criticile aduse de reclamant judecății efectuate la fond întrucât, deși a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizat controlul de legalitate și temeinicie al hotărârii Tribunalului, prezentând motivele de apel cu care a fost învestită, atunci când a trecut la verificarea punctuală a acestora, a ignorat din analiză critici indicate în mod concret în cererea de apel și care fixau limitele obiective ale judecății în calea de atac, respectiv, pe cele referitoare la existența unei judecăți anterioare între aceleași părți și a unor dezlegări definitive cu privire la chestiuni ce prezintă relevanță pentru prezenta cauză, lăsarea acestor susțineri în afara analizei echivalând, astfel, cu nemotivarea soluției în raport cu toate criticile ce făceau obiectul învestirii instanței de apel.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, reclamantul a invocat două critici principale, reproșând instanței de fond, pe de o parte, omisiunea de a analiza motivul de anulare a mărcii pârâtei prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998, respectiv, reaua-credință a pârâtei la înregistrarea mărcii „HERBAGETICA ZEOLIT Detox „Extracte Standardizate” având număr de marca 143062, acordată la data de 27.06.2016 pentru clasa de produse nr.5, conform clasificării Nisa, iar, pe de altă parte, greșita apreciere asupra inexistenței similarității și riscului de confuzie între marca „ZEOLIT” și marca „HERBAGETICA ZEOLIT Detox „Extracte Standardizate”, reclamantul susținând, în mod explicit, că aceste statuări ale instanței de fond înfrâng puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 25/2017, pronunțate de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/62/2015, prin care s-a stabilit, cu caracter definitiv, existența similarității între marca „ZEOLIT” și orice altă marcă a pârâtei care conține în denumirea sa acest element, fiindu-i interzis pârâtei să comercializeze orice astfel de produse. Reclamantul a susținut că, deși a invocat chiar în susținerea cererii sale de anulare a mărcii pârâtei aceasta hotărâre, care ar fi trebuit să aibă un impact major asupra oricărei decizii luate de instanțe în litigiile ulterioare, instanța de fond a înțeles să ignore în totalitate această susținere, încălcând nu doar dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la efectul lucrului judecat, ci și regula de procedură instituită de art. 425 alin. (l) lit. b) C. proc. civ., privind obligația prezentării motivelor pentru care au fost respinse apărările și susținerile părților.

În cadrul analizei acestui din urmă motiv de apel, Curtea de Apel s-a limitat la a constata că reclamantul nu a adus niciun argument care să combată cele reținute de prima instanță cu privire la lipsa caracterului distinctiv al mărcii pe care o opune și, făcând propriul examen asupra similarității celor două mărci în litigiu, raportat la prevederile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și la criteriile ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, a reținut că nu există un risc de confuzie între cele două mărci în conflict, întrucât marca apelantului reclamant are caracter pur descriptiv, un consumator bine informat având reprezentarea că denumirea ZEOLIT este descriptivă și nu fantezistă, iar celelalte elemente verbale din cuprinsul mărcii pârâtei, HERBAGETICA ZEOLIT Detox „Extracte Standardizate”, au prin ele însele caracter distinctiv, existența particulei comune ZEOLIT atât în marca a cărei anulare se cere, cât și în marca opusă de reclamant nefiind de natură a atrage existența riscului de confuzie.

Instanța de apel nu a analizat, însă, și nu a răspuns în niciun fel criticilor ce vizau puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov, ignorând, deopotrivă, și susținerea referitoare la încălcarea de către instanța de fond a obligației impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ca urmare a omisiunii de a verifica, la rândul său, incidența în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În legătură cu acest din urmă aspect, Înalta Curte constată că, într-adevăr, și în fața primei instanțe reclamantul a invocat hotărârea pronunțată în litigiul anterior derulat între părți, solicitând să se constate că statuările din cuprinsul acesteia cu privire la existența similarității și a riscului de confuzie precum și la interdicția impusă pârâtei de a mai comercializa orice produse ce poartă în componența denunirii marca ZEOLIT se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, însă Tribunalul nu a fost preocupat să verifice susținerile reclamantului. Prin urmare, se confirmă susținerile reclamantului din cuprinsul cererii de apel în sensul că prima instanță nu a avut în vedere integral motivele invocate de partea reclamantă în susținerea cererii de anulare a mărcii pârâtei.

Cu toate că a fost învestită în mod expres cu o critică referitoare la modul în care instanța de fond analizase cererea de anulare a mărcii pârâtei, în concret, cu privire la omisiunea de a analiza unul dintre motivele invocate de reclamant în fundamentarea pretențiilor deduse judecății, Curtea nu a supus-o unei verificări și analize efective, refuzând ea însăși să ofere un răspuns explicit și specific argumentelor apelantului reclamant care aduceau în dezbatere sentința civilă nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov și efectele sale asupra litigiului de față, argumente care au fost reluate ca atare prin cererea de apel.

Or, câtă vreme susținerea reclamantului în legătură cu acest aspect se constituia într-o critică în apel ce tindea să demonstreze temeinicia solicitării de anulare a mărcii, lăsarea acesteia în afara analizei înseamnă, de fapt, nemotivarea soluției în raport cu toate criticile ce au făcut obiectul învestirii instanței de apel.

Deși, de principiu, analiza pe care o face instanța de control judiciar nu trebuie să conțină, în mod necesar, dezlegări jurisdicționale asupra tuturor argumentelor aduse de părți în legătură cu nelegalitatea soluției adoptate, atunci când criticile formulate sunt unele care nu pot fi subsumate altor aspecte ale judecății care să susțină controlul de legalitate realizat, ele nu pot primi o rezolvare implicită, ci una expresă, punctuală.

De aceea, întrucât aspectul relevat de parte viza o linie de apărare distinctă, o asemenea critică trebuia să fie cercetată în concret din perspectiva argumentelor aduse de reclamant, pentru a se stabili efectele sentinței civile nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov cu privire la solutionarea pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, și, implicit, incidența dispozițiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ.

În condițiile în care a realizat o analiză pe fond a cererii reclamantului, analiză care a presupus atât verificarea similarității și a riscului de confuzie între mărcile aflate în conflict, cât și a caracterului distinctiv al acestora, incidentul invocat de reclamant în coordonatele menționate se impunea a fi analizat cu precădere, pentru că existența lucrului judecat constituie un impediment legal imperativ în a se realiza o nouă judecată a acelorași chestiuni, conform cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc că: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”, soluția cuprinsă într-o hotărâre definitivă anterioară fiind prezumată a exprima adevărul, astfel că nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Stabilirea cu precădere a existenței sau inexistenței unor statuări intrate în puterea lucrului judecat nu constituia o facultate, ci o obligație pentru instanță de a verifica existența și consecințele unor asemenea statuări. Aceasta întrucât conceptul de autoritate de lucru judecat se analizează în mod necesar în corelație cu principiul stabilității raporturilor juridice, ținând seama de împrejurarea că autoritatea de lucru judecat corespunde necesității de securitate juridică și ordine socială, aceasta împiedicând nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

În contextul celor mai sus arătate, Înalta Curte reține că instanța de apel nu putea proceda la o analiză pe fond a cauzei fără a fi cercetat, în prealabil, conținutul și efectele generate de hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. x/62/2015 al Tribunalului Brașov, la care recurentul reclamant a făcut trimitere.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate este deficitară câtă vreme în cuprinsul ei instanța de apel nu a realizat o verificare în concret a aspectelor ce i-au fost deduse judecății, limitându-se să constate doar, în acord cu prima instanță, că, mărcile în conflict nu sunt similare iar marca reclamantului nu are caracter distinctiv.

Astfel de considerente, care nu iau în examinare și susținerile concrete ale părții referitoare la existența unei judecăți anterioare care ar fi tranșat asupra unor chestiuni ce s-ar putea impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, sunt inapte să justifice, doar prin ele însele, soluția adoptată. Este adevărat că, în principiu, este permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că soluția primei instanțe este corectă, să își însușească motivele acesteia din urmă. Această modalitate de motivare poate fi adoptată, însă, numai atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar prin hotărârea pronunțată, aceasta le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în fond.

Or, câtă vreme în cauza dedusă judecății instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantului referitoare la efectele sentinței civile nr. 25/2017 a Tribunalului Brașov iar prin cererea de apel reclamantul a formulat critici explicite sub acest aspect, solicitând instanței devolutive sa constate această omisiune și să analizeze ea însăși incidența art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel era obligată să verifice și să răspundă motivat acestor susțineri, care nu își găseau o dezlegare în hotărârea primei instanțe.

Cât timp instanța de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul întemeiat al soluției și al considerentelor hotărârii primei instanțe, ignorând unul dintre aspectele concrete deduse judecății prin intermediul căii de atac devolutive, motivarea hotărârii nu este de natură să creeze reclamantului garanția că, în apel, chestiunile supuse analizei au fost serios examinate, iar instanța de recurs se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

Cercetarea fondului este un element esential pentru exercitarea controlului de legalitate intrucat situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicarii dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situației de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părțile în proces. Or, considerentele deciziei atacate fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel, în condițiile în care nu au fost lămurite toate aspectele esențiale ale cauzei, așa cum au fost invocate de părți.

Având în vedere aceste deficiențe ale analizei realizate de instanța de apel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situație față de care, în cauză, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., omisiunea examinării și formulării unui răspuns specific și explicit criticilor ce vizau puterea de lucru judecat a statuărilor instanțelor judecătorești din litigiul anterior impunând casarea deciziei atacate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, care urmează să analizeze, punctual, toate criticile formulate în cererea de apel și să stabilească raporturile dintre părți pe baza evaluării tuturor cererilor și apărărilor formulate de acestea, cu precădere a celor referitoare la efectele ce decurg din hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/62/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1324A din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.