Decizia nr. 2877/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 169/2023 a Tribunalului Giurgiu

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 21 februarie 2023 pe rolul Tribunalului Giurgiu (inițial pe rolul completurilor specializate pentru judecarea cauzelor de contencios administrativ și fiscal, ulterior declinată prin sentința civilă nr.214 din 12 mai 2023 în favoarea completului civil), reclamantul A a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Giurgiu și Primăria Municipiului Giurgiu, ambii reprezentați prin primar, pentru ca instanța să dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri în suma netă de 249.600 lei, cu titlu de daune morale cauzate în perioada 2015 – 2023, precum și la plata sumei de 67.500 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile cauzate prin apelul formulat în dosarul nr. x/236/2022, înregistrat la Tribunalul Giurgiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr.169 din 19 septembrie 2023, Tribunalul Giurgiu a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Municipiul Giurgiu prin Primar și Primăria Municipiului Giurgiu.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 245A din 28 februarie 2024 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 169 din 19 septembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, Secția civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 245A din 28 februarie 2024 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. După expunerea circumstanțelor de fapt ale litigiului, recurentul a apreciat asupra concluziilor celor două instanțe de fond, învederând următoarele: Din motivările instanțelor reiese că toate abuzurile au fost săvârșite cu bună-credință de către pârâți. Principiile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt clare în ceea ce privește neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva unui debitor public, iar instanța de apel a reținut că acestea au fost aplicate corect de către prima instanță. Însă, în opinia recurentului, prima instanță nu a făcut nicio referire la aceste principii. Cele două instanțe de fond au acordat atenție motivelor diferite ale concedierilor ilegale. Deși prima instanță a afirmat că deciziile de concediere au fost anulate de către instanțele judecătorești prin hotărâri definitive, care se bucură de puterea lucrului judecat, și constituie astfel fapte ilicite, instanța de apel susține totuși că reclamantul nu a dovedit existenta unor fapte ilicite. Cu toate că motivele invocate de pârâți pentru a motiva concedierile ilegale nu sunt reale și serioase, totuși cele două instanțe de judecată le-au folosit ca pretexte pentru a respinge acțiunea. Instanța de apel nu a luat în considerare cele șapte certificate medicale depuse pentru dovedirea traumelor psihice, cu toate că a afirmat că la stabilirea reparației morale sunt luate în considerare criteriile referitoare la consecințele suferite pe plan psihic, expunerea publică, sentimentul de frustrare accentuată creat reclamantului și durerea resimțită de acesta. Primarul a inițiat cele două concedieri abuzive, eliberându-l pe reclamant din funcție de două ori, iar aceste dispoziții au fost anulate de către instanțele judecătorești, astfel că pot fi identificate persoanele vinovate. Prevederile art. 1349 și art. 1356 C. civ. sunt clare, însă instanțele de fond au reținut că trebuie întrunite cumulativ cele patru condiții: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu precum și existența vinovăției. Identificarea acestor condiții s-a făcut în mod diferit de către cele două instanțe de fond, motivările fiind diferite. Din această situație contradictorie rezultă că cele patru condiții sunt îndeplinite cumulativ. Dacă pârâții i-ar fi achitat drepturile salariale acordate de instanțele de judecată, recurentul nu ar fi avut niciun motiv să introducă prezenta acțiune. Atât pârâții, cât și instanțele de fond susțin că drepturile salariale i-au fost acordate pentru perioada celor două concedieri ilegale, deși nu a primit până în prezent dobânda aferentă sumei de 38.708 lei. Însă, aceste drepturi bănești i-au fost acordate în mod eșalonat, pe o perioadă de 5 - 6 ani, diferit de modul în care ceilalți salariați au fost plătiți. Față de această atitudine a pârâților a fost obligat să se adreseze instanțelor de judecată, conform art. 38 C. muncii. Concluzia instanței de apel referitoare la neacordarea dobânzii penalizatoare sau a penalităților de întârziere este nefondată, deoarece dobânda legală se acordă conform următoarelor acte normative și decizii ale instanței supreme: art. 166 alin. (1) și (4) C. muncii., art. 1535 C. civ., art. 1 alin. (2) și (3) din OG nr. 13/2011, OUG nr. 3/2019, decizia nr. 2/2014 și decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte. Prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile ca, în conformitate cu art.253 alin. (1) C. muncii., pârâții să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciile morale pe care le-a suferit.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă UAT Municipiul Giurgiu, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicit respingerea recursului ca neîntemeiat. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare și note scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din dispozițiile legale enunțate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Principala condiție a legalității dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate conduce la casarea unei hotărâri judecătorești. Motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele hotărârii atacate și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs prevăzute de lege, sunt de natură a contura nelegalitatea hotărârii atacate și să permită, astfel, exercitarea controlului judiciar extraordinar al instanței de recurs. Înalta Curte constată că recurentul, în primul rând, a expus circumstanțele de fapt care au determinat sesizarea instanței de judecată pentru repararea prejudiciului suferit prin concedierea sa repetată, precizând că a fost supus unor abuzuri de către pârâți pe o perioadă de peste 8 ani. Recurentul a pus accentul pe redarea aspectelor referitoare la situația de fapt, evocând, în realitate, nemulțumirea sa în raport cu concluzia instanței de apel în sensul că nu poate fi angajată răspunderea delictuală a pârâților, precum și în ceea ce privește modalitatea de acordare a drepturilor salariale, fără a expune critici concrete care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de lege sau în cel invocat prin cererea de recurs. Aspectele aduse în discuție vizează abuzurile care au fost comise, în opinia recurentului, de către pârâți ca urmare a celor două concedieri ilegale, prin urmare nu constituie veritabile critici de nelegalitate care să permită instanței de recurs exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii recurate din perspectiva vreunui motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cu toate că recurentul a indicat drept temei al căii de atac dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri poate fi cerută și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acesta nu a prezentat argumente juridice pertinente, care să tindă la anularea hotărârii atacate. Se observă că, deși a făcut trimitere la dispozițiile art. 1349, art. 1356 C. civ. și art. 253 alin. (1) C. civ., față de modul în care recurentul a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că, în realitate, se contestă situația de fapt reținută de instanța de apel și modul de interpretare a probelor (sens în care au fost evidențiate cele șapte certificate medicale) de către această instanță, iar nu modul în care ar fi fost încălcate aceste norme de drept material. Totodată, nici susținerea potrivit căreia instanțele de fond au statuat în mod diferit în ceea ce privește cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale nu este aptă să antameze legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel. Înalta Curte reține că situația de fapt este stabilită în mod suveran de instanțele de fond, fiind sustrasă cenzurii instanței de recurs, care nu realizează un control al temeiniciei hotărârii, ci doar unul de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În combaterea soluției pronunțate de instanța de apel, recurentul a mai argumentat și că este nefondată concluzia instanței de apel referitoare la neacordarea dobânzii penalizatoare sau a penalităților de întârziere, făcând trimitere la dispozițiile art. 166 alin. (1) și (4) C. muncii., art. 1535 C. civ., art. 1 alin. (2) și (3) din OG nr. 13/2011, precum și la decizii ale instanței supreme. Nici aceste susțineri nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se grefează pe considerentele instanței de apel. Or, recursul are ca obiect decizia instanței de apel, impunându-se astfel ca prin motivele din recurs să fie criticat în mod punctual raționamentul acestei instanțe. În același registru se înscriu și considerațiile teoretice din finalul cererii de recurs, relative la evaluarea daunelor morale, câtă vreme acestea nu sunt apte să reliefeze care este greșeala imputată instanței de apel. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată. Recurentul trebuia să dezvolte acest motiv de recurs, adică să indice în mod concret circumstanțele din care rezultă incidența sa și toate argumentele în drept pe care înțelege să se întemeieze, deoarece dezvoltarea motivelor de recurs într-o manieră suficient de precisă este necesară pentru a permite înțelegerea și verificarea acestora. Această exigență este conformă cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană statuând că pentru a-și îndeplini misiunea, instanțele judecătorești trebuie să beneficieze de concursul părților, care sunt ținute ca, în măsura posibilului, să-și expună pretențiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate și structurate într-o manieră rezonabilă. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului.