ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2705/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 09.08.2021 pe rolul Tribunalului Călărași – Secția civilă sub nr. x/116/2021, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, pentru Statul Român prin ANAF, în baza mandatului acordat în calitate de reclamant, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (2) C. proc. pen. și în temeiul prevederilor art. 1381 C. civ. raportat la art. 1385 și art. 1386 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul A, în calitate de reprezentant legal al S.C. B S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

i) să se constate existența prejudiciului în cuantum de 4.050.955 lei, prejudiciu cauzat de A pentru care s-a dispus, în dosarul penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți prin Ordonanța din 12.05.2020, clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005;

2) obligarea pârâtului la plata prejudiciului în cuantum de 4.050.955 lei, reprezentând obligații fiscale la care se vor adăuga inclusiv majorări de întârziere și penalități de la data săvârșirii faptei până la achitarea integrală a prejudiciului.

Prin sentința civilă nr. 500/08.06.2023, pronunțată în dosarul nr. x/116/2021, Tribunalul Călărași – Secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A. A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1680A din 13 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta arată, în esență, că instanța de apel în mod nelegal a reținut că prin Ordonanța nr. 09.07.2020, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/P/2015 (f. 90 - 96 voi. I dosar fond), s-a menținut soluția din ordonanța din data de 12.05.2020 prin care s-a dispus clasarea cauzei față de pârât și s-a reținut că în mod corect s-a apreciat că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor sub aspectul laturii subiective, având în vedere că utilizarea de către furnizor a unor facturi care purtau mențiuni false nu au afectat existența raportului comercial, în sens de negotium și nu transformă operațiunea comercială într-una inexistentă ori nereală.

Astfel, s-a dovedit că operațiunile de achiziționare de produse au fost efectuate la prețurile și în cantitatea stipulată în documentele contabile, operațiunile având corespondent în realitate.

S-a mai reținut, de asemenea, că expertiza contabilă și celelalte probe administrate în cursul urmării penale nu au susținut constatările echipei de inspecție fiscală a AJPF Brașov și aserțiunile Agenției Naționale de Administrare Fiscală — Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Soluția a fost menținută de Tribunalul Mehedinți — Secția penală prin încheierea nr. 7 din 22.02.2021 (f. 71 - 89 vol. I dosar fond).

De asemenea, instanța de apel invocă Decizia nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 C. proc. pen. stabilește: În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.”

Astfel, observând dezlegările obligatorii ale Înaltei Curți, precum și natura prejudiciului pretins, prejudiciu ce izvorăște din nesocotirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului, instanța de apel a interpretat în mod eronat faptul că AJFP Brașov nu poate solicita repararea pagubei în temeiul răspunderii civile delictuale, ca drept comun, ci doar în condițiile legii fiscale.

Instanța de apel concluzionează în mod nelegal faptul că orice atragere a răspunderii intimatului-pârât pentru faptele sale săvârșite în calitatea de administrator al unei societăți prin care s-ar fi creat un prejudiciu bugetului de stat nu se poate întemeia decât pe prevederile Codului de procedură fiscală, deoarece obligațiile în cauză intră în conținutul unui raport juridic fiscal.

De asemenea, instanța de apel învederează AJFP Brașov că debitorul obligațiilor fiscale este societatea, aceasta având personalitate juridică și se constituie, deci, într-o entitate distinctă de persoanele fizice sau juridice care o compun. Totodată, concluzionează că administratorul nu este decât reprezentantul legal al societății și, printr-o ficțiune a legii, faptele sale reprezintă chiar faptele societății pe care o administrează.

Ca atare, instanța de apel concluzionează că prima persoană care ar trebui să răspundă pentru încălcarea obligațiilor fiscale este societatea debitoare însăși. Cu toate acestea, art. 25 C. proc. fisc. instituie posibilitatea atragerii răspunderii solidare ale unor terți cu debitorul creanțelor fiscale.

În acest sens, instanța de apel invocă faptul că potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta (...) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.”

În ceea ce privește răspunderea fiscala invocată, AJFP Brașov are obligația de a face demersurile legale și de a recupera prejudiciul adus bugetului de stat fără a se limita doar la răspunderea fiscală prevăzută de art. 25 C. proc. fisc., așa cum în mod nelegal și netemeinic instanța de apel consideră că aceasta este singura cale prin care recurenta își poate valorifica dreptul de acțiune.

Pe cale de consecință, instanța de apel reține că nu poate fi angajată răspunderea delictuală a intimatului-pârât pentru nesocotirea obligațiilor fiscale ce îi reveneau persoanei juridice pe care acesta o administra.

În cauză nu este vorba numai de simpla nesocotire a obligațiilor fiscale, ci este vorba de faptele săvârșite de către intimat care au dus la generarea acestor obligații.

Menționează că fapta ilicită ce trebuie reținută în sarcina acestuia este aceea că indiferent de faptul că pârâtul, în calitate de administrator, a încălcat din culpă (neglijență) sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității, acesta se face vinovat de încălcarea legii.

Aceasta nu este o afirmație generică, așa cum arată în mod nefondat instanța de fond, deoarece a fost explicitată în concret, iar aceste aspecte rezultă și din probele din dosarul penal, constând în înscrisurile pe care AJFP Brașov le-a atașat la dosar.

Recurenta mai arată că fapta ilicită constă în înregistrarea nelegală în contabilitatea firmei a mai multor facturi în valoare de 5.284.737 lei, reprezentând achiziții de mărfuri (deșeuri feroase) de la S.C. C S.R.L. Filiași, S.C. D S.R.L. Tileagd și S.C. E S.R.L. Drobeta Turnu Severin.

Susține faptul că din actele întocmite de organele fiscale în urma controlului fiscal efectuat anterior sesizării organelor penale, rezultă clar că au fost aduse prejudicii bugetului de stat prin neplata obligațiilor fiscale, fiind eludată obligația de plata prin înregistrarea în contabilitate a unor facturi fără bază factuală, pentru care nu au fost livrate mărfuri.

Prin urmare, recurenta a adus probe concludente care nu au fost luate în considerare de către instanța de fond, astfel că în cauză a fost probată săvârșirea faptei ilicite, întinderea prejudiciului, precum și existenta legăturii de cauzalitate între înregistrarea facturilor în contabilitate de către parat și valoarea prejudiciului în cuantum de 5.284.737 lei.

În continuare, dezvoltă argumente pe fondul cauzei, legate de faptele și actele din dosarul penal, concluzionând, prin raportare la instituția răspunderii civile delictuale de drept comun, că a probat ca fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, existența faptei ilicite, existența prejudiciului, existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și existența vinovăției pârâtului în producerea prejudiciului.

Intimatul-pârât A a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a cerut înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a rămas în pronunțare asupra fondului recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin promovarea prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul art. 1357, art. 1381 – 1382 și art. 1349 C. civ., invocând drept faptă ilicită împrejurarea că pârâtul, în calitate de administrator al societății S.C. B S.R.L., în perioada 2012-2014, a dispus înregistrarea în contabilitatea societății S.C. B S.R.L. a mai multor facturi fictive în valoare de 5.284.737 lei, reprezentând achiziții de mărfuri (deșeuri feroase), care în fapt nu s-ar fi livrat, de la S.C. C S.R.L. Filiași, S.C. D S.R.L. Tileagd și S.C. E S.R.L. Drobeta Turnu Severin.

Faptele imputate pârâtului au format obiectul procesului penal, în dosarul penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți prin Ordonanța din 12.05.2020, dispunându-se clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru pârâtul A.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând că în ceea ce privește prejudiciul, acesta a fost stabilit prin actele administrativ-fiscale ce au fost avute în vedere și de organele penale, în sarcina societății și nu a pârâtului, iar cum reclamanta nu a probat săvârșirea faptei ilicite, întinderea acestuia nu are relevanță, neputându-se stabili pe cale de consecință nici vinovăția pârâtului și nici existența vreunei legături de cauzalitate între înregistrarea facturilor în contabilitate de către pârât și valoarea prejudiciului în cuantum de 5.284.737 lei.

Motivând soluția de respingere a apelului, instanța a reținut că răspunderea revine persoanei juridice având calitatea de angajator, nefiind reglementată o răspundere civilă delictuală, personală și distinctă a administratorului societății pentru neîndeplinirea acestor obligații.

Astfel, instanța de apel a reținut că orice atragere a răspunderii intimatului-pârât pentru faptele sale săvârșite în calitatea de administrator al unei societăți prin care s-ar fi creat un prejudiciu bugetului de stat nu se poate întemeia decât pe prevederile Codului de procedură fiscală, deoarece obligațiile în cauză intră în conținutul unui raport juridic fiscal.

Instanța de apel a considerat că „debitorul obligațiilor fiscale este societatea, aceasta având personalitate juridică și se constituie, deci, într-o entitate distinctă de persoanele fizice sau juridice care o compun. Administratorul nu este decât reprezentantul legal al societății și, printr-o ficțiune a legii, faptele sale reprezintă chiar faptele societății pe care o administrează.

Ca atare, prima persoană care ar trebui să răspundă pentru încălcarea obligațiilor fiscale este societatea debitoare însăși. Cu toate acestea, art. 25 C. proc. fisc. instituie posibilitatea atragerii răspunderii solidare ale unor terți cu debitorul creanțelor fiscale.

Or, apelanta-reclamantă nu și-a întemeiat acțiune pe aceste dispoziții legale, dispoziții care impun îndeplinirea mai multor condiții pentru atragerea răspunderii administratorului pentru obligațiile fiscale ale societății, iar instanța nu este în măsură să facă aplicarea acestora, întrucât ar însemna să modifice chiar cauza cererii de chemare în judecată, între răspunderea din dreptul comun și răspunderea solidară fiscală existând diferențe majore de regim juridic, dintre care cea mai evidentă este că răspunderea delictuală poate fi atrasă pentru cea mai ușoară culpă, în timp ce răspunderea solidară fiscală nu poate fi antamată decât pentru rea-credință.”

În atare condiții, rezultă că, deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, iar apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, instanța de apel nu a analizat în ce măsură, în raport cu situația de fapt dedusă judecății, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ci a expus argumente care vizează admisibilitatea căii procedurale alese de reclamant. Astfel, instanța de apel a considerat că răspunderea pârâtului nu poate fi angajată în cadrul acțiunii întemeiate pe această instituție juridică, ci pe căile reglementate prin dispozițiile speciale indicate în cuprinsul deciziei din apel.

Aceste argumente nu se circumscriu însă unei soluționări pe fond a acțiunii. Respingerea acțiunii cu argumentul că partea avea la dispoziție un alt mijloc procesual pentru realizarea dreptului invocat relevă că, în realitate, în apel, acțiunea reclamantei, întemeiată pe normele de drept comun material și procedural, a fost considerată ca fiind inadmisibilă.

În această situație, motivele de recurs prin care se critică această soluție, deși au fost încadrate de recurenta-reclamantă în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., trebuie analizate prin prisma pct. 5 al aceluiași articol. Astfel, deși se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept material și nemotivarea hotărârii, instanța de apel nu a aplicat normele de drept material care au format temeiul juridic al acțiunii, considerând că răspunderea pârâtului putea fi angajată în cadrul procedurilor prevăzute de Codul de procedură fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal. În consecință, motivele concrete de recurs prin care se critică o astfel de soluție se referă la calea procesuală aleasă pentru realizarea dreptului pretins, punând astfel în discuție o problemă de aplicare a unor norme de procedură.

Admisibilitatea unei acțiuni civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, introdusă ca urmare a faptului că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, rezultă din dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit acestora, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acțiunii civile din procesul penal care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Așa fiind, în acest caz, instanța civilă este învestită cu judecata unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligațional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în fapta care a făcut obiectul acțiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată.

Dacă fapta ilicită a fost sancționată ca infracțiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligații care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conținutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanța penală care judecă acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, cât și instanța civilă, de drept comun, care judecă acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală, au a aplica și regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanță în verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanța penală și, după caz, de instanța civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului din procesul penal, pârât în procesul civil, anume răspunderea civilă delictuală.

În atare condiții, instanța civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., nu poate statua că acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale.

Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecății nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ., ci un raport de drept fiscal, material și procedural, în considerarea dispozițiilor din Codul de procedură fiscală privind răspunderea administratorului, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că reclamanta trebuia să utilizeze alte mijloace procesuale pentru realizarea dreptului pretins.

Contrar celor statuate de instanța de apel, Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 19 C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia reclamanta este îndreptățită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei care a avut calitatea de inculpat în procesul penal, în temeiul dispozițiilor art. 1349 și următoarele C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele Codului de procedură civilă.

Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat în săvârșirea unor fapte sancționate de legislația fiscală nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părții inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.

Dispozițiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanța civilă ca, de altminteri, și pentru instanța penală care judecă acțiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acțiunea, instanța are a evalua și a statua cu privire la întinderea prejudiciului. Concluzia se impune în considerarea particularității faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale, incriminată fiind ca infracțiune printr-o lege specială, Legea nr. 241/2005, care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat și care a avut drept consecință neplata unor datorii bugetare și prejudicierea, în acest mod, a bugetului de stat consolidat.

În acest sens au fost și dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia menționată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța penală, soluționând acțiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Potrivit considerentelor hotărârii, soluția s-a impus în considerarea faptului că infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, situație în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal și Codul de procedură fiscală. Aceste acte normative guvernează o formă particulară de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 - 21.9).

Rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal.

Astfel, decizia în interesul legii nu sprijină concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a respins apelul reclamantei, pentru motive care se subsumează chestiunii admisibilității unei astfel de acțiuni, în condițiile în care acțiunea în despăgubire dedusă judecății este întemeiată pe dispozițiile art. 1357 - 1359 C. civ., ale art. 192 - 194 C. proc. civ. și ale art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la judecata acțiunii deduse judecății, admisibilă în raport de temeiurile de drept invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie cu privire la condițiile în care normele de drept material prevăzute de legile fiscale pot fi aplicate raportului juridic civil de despăgubire, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin ANAF împotriva deciziei civile nr. 1680A din 13 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.