ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2318/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, la data de 16 mai 2019, sub nr. x/233/2019, reclamanții A și B au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Galați prin Primar și Inspectoratul Școlar Județean Galați, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâților la desființarea, în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala acestora, a construcțiilor amplasate pe terenul proprietatea reclamanților situat în Galați, str. (...), respectiv a „sălii de festivități” a Liceului C Galați, a construcției cu destinația teren de sport, a zonei de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard și a magaziei folosite de personalul administrativ al liceului, precum și a gardului metalic, inscripționat cu denumirea Liceului C, construit la intrarea din str. (...). În cazul în care pârâții nu vor respecta termenul de desființare a construcțiilor, reclamanții au solicitat: să fie autorizați să efectueze demersurile necesare desființării, pe cheltuiala pârâților; evacuarea pârâților de pe terenul proprietatea reclamanților, în suprafață totală de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), teren ocupat fără drept. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamanților, în suprafață de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), după cum urmează: 212.520 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, aferentă perioadei 7 iunie 2018 – 7 mai 2019; 19.320 lei/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 1.288 m.p. ocupată de construcțiile pârâților, începând cu data pronunțării hotărârii până la momentul eliberării efective a terenului și lăsării acestuia în deplină proprietate, liber de orice sarcini. Reclamanții au formulat cerere de mărire a câtimii obiectului capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, solicitând plata sumei de 439.208 lei, pentru perioada 22 ianuarie 2021 – 6 decembrie 2022, rezultând o sumă totală de 1.049.720 lei, aferentă perioadei 7 iunie 2018 – 6 decembrie 2022. Prin sentința civilă nr. 2102 din data de 8 iulie 2020, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați, Secția I civilă, la data de 14 iulie 2020, sub nr. x/233/2019. La primul termen de judecată în fața Tribunalului Galați, Secția I civilă, la data de 25 septembrie 2020, reclamanții au mărit câtimea obiectului capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, pentru perioada 30 octombrie 2019 – 25 septembrie 2020, la suma de 213.164 lei și au depus o convenție încheiată cu privire la desființarea porții metalice de la intrarea în imobilul de pe str. (...), arătând că, astfel, acest capăt de cerere rămâne fără obiect. Prin Încheierea de ședință din 16 noiembrie 2020, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Liceul C și Inspectoratul Școlar Județean Galați și a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu aceștia, pentru lipsa calității procesuale pasive. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Galați, Secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 477 din data de 16 martie 2021, Tribunalul Galați, Secția I civilă a admis în parte acțiunea, l-a obligat pe pârâtul Minicipiul Galați să desființeze, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, construcțiile amplasate pe terenul proprietatea reclamanților, situat în Galați, str. (...), respectiv a sălii de festivități a Liceului C Galați, a construcției cu destinația teren de sport, a zonei de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard și a magaziei folosite de personalul administrativ al liceului. A respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind desființarea, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala pârâtului, a gardului metalic, inscripționat cu denumirea Liceului C, construit la intrarea din str. (...), și a autorizat, în situația în care pârâtul nu va respecta termenul mai sus menționat de desființare a construcțiilor, pe reclamanți să efectueze demersurile necesare în vederea desființării construcțiilor, pe cheltuiala pârâtului. A dispus evacuarea pârâtului de pe terenul proprietatea reclamanților, în suprafață totală de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), teren ocupat de sală de festivități, teren de sport, zonă de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard și magazie. Totodată, l-a obligat pe pârât către reclamanți la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.288 m.p., situat în Galați, (...), ocupat de construcții, în cuantum de 610.512 lei, pentru perioada 7 iunie 2018 – 21 ianuarie 2021, și a contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.288 m.p., situat în Galați, (...), ocupat de construcții, în cuantum de 19.320 lei/luna, începând cu data pronunțării hotărârii, respectiv, 16 martie 2021 și până la eliberarea efectivă a terenului. L-a obligat pe pârât către reclamanți la plata sumei de 18.211 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 179/A din data de 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Galați împotriva sentinței civile nr. 477 din data de 16 martie 2021, pronunțate de Tribunalul Galați, Secția I civilă, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Galați, Secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 237 din data de 7 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/233/2019*, Tribunalul Galați, Secția I civilă: a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâtul Liceul C Galați, prin reprezentant legal, Inspectoratul Școlar Județean Galați; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A și B; l-a obligat pe pârâtul Municipiul Galați să desființeze, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, construcțiile amplasate pe terenul proprietatea reclamanților situat în Galați, str. (...), respectiv a sălii de festivități a Liceului C Galați, a construcției cu destinația teren de sport, a zonei de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard și a magaziei folosite de personalul administrativ al liceului; a respins ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere privind desființarea, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala pârâtului, a gardului metalic, înscripționat cu denumirea Liceului C, construit la intrarea din str. (...); i-a autorizat pe reclamanți, în situatia în care pârâtul nu va respecta termenul mai sus menționat de desființare a construcțiilor, să efectueze demersurile necesare în vederea desființării construcțiilor, pe cheltuiala pârâtului; a dispus evacuarea pârâtului de pe terenul proprietatea reclamanților, în suprafață totală de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), teren ocupat de sală de festivități, teren sport, zonă de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard și magazie; l-a obligat pe pârât către reclamanți la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), ocupat de sală de festivități, teren sport, zonă de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard și magazie, în cuantum de 1.049.720 lei, pentru perioada 7 iunie 2018 – 6 decembrie 2022, actualizată cu rata inflației și dobânda legală, calculate de la data de 7 iunie 2018 până la desființarea construcțiilor și lăsarea terenului liber de orice sarcini; l-a obligat pe pârât către reclamanți la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), ocupat de sală de festivități, teren sport, zonă de depozitare a gunoiului imprejmuită cu gard și magazie, în cuantum de 28.336 lei/luna, începând cu data pronunțării hotărârii, respectiv, 7 martie 2023 și până la eliberarea efectivă a terenului, sume actualizate cu rata inflației și dobânda legală; l-a obligat pe pârât către reclamanți la plata sumei de 22.602 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 204/A din data de 14 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/233/2019*, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra constituționalității dispozițiilor pct. 37 Titlul I din Legea nr. 247/2005 raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 produc efect retroactiv. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Galați împotriva sentinței civile nr. 237 din data de 7 martie 2023 pronunțate de Tribunalul Galați, Secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A și B. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 204/A din data de 14 noiembrie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/233/2019* de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Galați. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, sub nr. x/233/2019*, la data de 7 aprilie 2024, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. x. II.2. Motivele de recurs Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea apelului cu consecința respingerii pretențiilor îndreptate împotriva sa ca nefondate. Recurentul-pârât a susținut că decizia atacată este nelegală, având în vedere că prin aceasta au fost încălcate principiile neretroactivității actelor normative și tempus regit actum, iar, în speță, nu sunt întrunite condițiile impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale. În dezvoltarea primei critici formulate, recurentul-pârât a arătat că potrivit principiului neretroactivității actelor normative, reglementat de Constituția României în art. 15 alin. (2), legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. A menționat că, în forma inițială, art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 prevedea o interdicție cu privire la retrocedarea imobilelor solicitate de foștii proprietari, în sensul că, în cazul în care o unitate de învățământ ocupa imobilul solicitat a fi retrocedat, foștii proprietari primeau măsuri reparatorii, imobilele nefiind restituite în natură, însă, ulterior, acest text de lege a fost modificat. Recurentul-pârât a subliniat că, în speță, așa cum a arătat și a dovedit, lucrările au fost finalizate la data de 3 martie 2005, când forma inițială a art. 16 din Legea nr. 10/2001 era în vigoare, imobilele ocupate de instituțiile de învățământ nefăcând obiectul restituirii în natură. A precizat că modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a fost realizată la data de 22 iulie 2005 (prin Legea nr. 247/2005), la peste patru luni de la finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor instituției de învățământ. Prin urmare, a apreciat că aplicarea Legii nr. 247/2005 unor situații juridice anterioare datei intrării sale în vigoare reprezintă o încălcare a principiului constituțional reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, o încălcare a neretroactivității legii. Față de cele anterior arătate, a susținut că instanța a pronunțat o hotărâre care încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, aplicând în mod retroactiv dispozițiile unor acte normative. Totodată, a arătat că, pentru aceleași motive, invocă excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 247/2005 raportat la art. 16 din Legea nr. 10/2001 referitor la art. 15 alin. (2) din Constituția României, în măsura în care modificările aduse produc efecte retroactiv. Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât a susținut încălcarea principiului tempus regit actum, potrivit căruia raporturile juridice dintre părți trebuie analizate și interpretate în temeiul actelor normative în vigoare la momentul nașterii, modificării sau stingerii lor. Sub acest aspect a menționat că, la momentul edificării construcțiilor, forma art. 16 din Legea nr. 10/2001 prevedea doar măsuri reparatorii pentru foștii proprietari ai imobilelor în care funcționau instituții de învățământ, ceea ce, în opinia sa, înseamnă că acestea erau prevederile legale ce se aplicau la acel moment. A apreciat că este nedrept să fie sancționat în temeiul unor acte normative care urmau să intre în vigoare, pe care nu le-a cunoscut și pe care nu le putea respecta, acestea neproducând efecte juridice înainte de intrarea lor în vigoare. Totodată, recurentul-pârât, prin ultima critică formulată, a susținut și că instanța de fond nu a analizat îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în circumstanțele în care intimații-reclamanți au susținut incidența dreptului civil și a răspunderii civile delictuale, antamate de aceștia în momentul invocării lipsei de folosință. Din această perspectivă, în esență, a pretins că, în speță, nu este îndeplinită condiția vizând vinovăția, iar întinderea prejudiciului nu a fost dovedită, ci doar afirmată, instanța de fond pronunțând o hotărâre care s-a fundamentat exclusiv pe susținerile părților adverse. De asemenea, a apreciat și că nu poate fi reținută nici existența faptei ilicite, câtă vreme legislația în vigoare la acel moment a fost pe deplin respectată, și, ca atare, nici a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, neputându-se dispune obligarea unei persoane la plata unor despăgubiri atât timp cât nu se poate dovedi că fapta sa ilicită a produs prejudiciul pentru care acestea au fost pretinse. Prin urmare, recurentul-pârât a subliniat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii sale și nici nu se poate reține că a fost de rea-credință, având în vedere faptul că, la data edificării construcției, era proprietarul terenului. În opinia recurentului-pârât, ceea ce putea dispune instanța, în măsura în care se solicita de către intimații-reclamanți, ar fi fost obligarea proprietarului terenului să plătească potrivit art. 494 C. civ. de la 1864. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea În termen legal, intimații-reclamanți A și B au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea excepție nulității recursului, intimații-reclamanți au pretins că, deși recurentul-pârât a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta urmărește o nouă examinare a unor chestiuni de fond legate de situația de fapt a cauzei și o reapreciere a probatoriului administrat în cauză. În subsidiar, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, intimații-reclamanți au afirmat că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speța dedusă judecății. Cu referire la primele două motive de recurs, intimații-reclamanți au arătat că acestea sunt identice cu primele două motive de apel, iar curtea de apel, constatând că, prin acestea, se critică de fapt greșita reținere a situației de fapt de către instanța de fond, respectiv a caracterului de constructor de rea-credință a Municipiului Galați, a procedat la reanalizarea probatoriul administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente speței, concluzionând că, din înscrisurile aflate la dosar și din susținerile necontestate ale părților, reiese că în prezent sunt proprietarii imobilului teren situat în Galați, str. (...), în suprafață totală de 2.842 m.p., teren dobândit prin 4 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 14 februarie 2014 – 7 iunie 2018 cu D. Au subliniat că lucrările de reabilitare și construcții noi au debutat la data de 30.06.2001 (conform procesului-verbal de începere a lucrărilor nr. 3975), deci ulterior notificării imobilului (3 mai 2001) și s-au finalizat la data de 3 martie 2005 (conform procesului-verbal de recepție finală a lucrărilor nr. 1566), deci anterior restituirii în natură, pe cale judecătorească, a imobilului (6 octombrie 2006). În opinia intimaților-reclamanți, instanța de apel a reținut în mod corect că, la momentul formulării notificării de către E (prima notificare la data de 11 martie 1991, iar la data de 3 mai 2001 notificarea în baza Legii nr. 10/2001) terenul în discuție nu era afectat în întregime unității de învățământ, ci doar cel ocupat de construcțiile deja existente și folosite la acel moment de liceu și aleile de acces. Ca atare, au susținut că recurentul-pârât, cunoscând faptul că imobilul este notificat, nu ar fi trebuit să demareze și să continue proiectul de edificare a sălii de festivități și a celorlalte construcții, înainte de finalizarea notificării. De asemenea, intimații-reclamanți au considerat că instanța de apel a apreciat în mod corect că partea adversă nu se poate prevala cu succes de forma inițială a art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru a justifica acțiunea de edificare construcții noi pe terenul notificat, cu atât mai mult cu cât art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare încă din 8 februarie 2001) prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz judiciare, generate de această lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locuțiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi. Au precizat că terenul în discuție fusese notificat nu doar în anul 2001, ci încă din anul 1991, iar notificatoarea s-a opus expres oricăror lucrări noi pe acest teren, purtând o corespondență intensă și vehementă cu autoritățile, inclusiv cu recurentul-pârât, prin primărie. Astfel, intimații-reclamanți au considerat că existența unor notificări și solicitări în legătură cu acel teren, formulate în baza legilor speciale ale retrocedării bunurilor preluate abuziv de regimul comunist, făcea ca respectivele bunuri să fie „indisponibilizate” până la soluționarea notificării. De asemenea, au susținut că atitudinea recurentului-pârât de a demara acțiunea de autorizare și, apoi, de a realiza și finaliza construcțiile pe terenul notificat, înainte de soluționarea definitivă a notificării și în ciuda opoziției constante a notificatoarei, care a evidențiat solicitarea de restituire a bunului în natură și opoziția la modificarea situației terenului prin edificarea de noi construcții, atesta răsturnarea prezumției de bună-credință. Intimații-reclamanți au apreciat și că reaua-credință a părții adverse rezultă și din împrejurarea că aceasta a respins autoarei E cererea de restituire în natură a imobilului, deși cererea era întemeiată și dovedită, tergiversând astfel rezolvarea cererii de restituire și edificând în mod abuziv construcții pe teren, începând cu luna iulie 2001. Au afirmat intimații-reclamanți că, în speță, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului neretroactivității legii, nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, respectiv aceea a unui imobil preexistent la data adoptării legii care să fie ocupat de o instituție de învățământ. Pentru aceleași argumente, au considerat că nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de recurs. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât, în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, intimații-reclamanți, pe de o parte, au arătat că partea adversă, subsumat acestui motiv de recurs, nu a făcut altceva decât să redea considerații teoretice ce vizează răspunderea civilă delictuală, iar, pe de altă parte, au subliniat că instanța de apel a analizat fiecare condiție în parte și a arătat motivat de ce toate cele patru condiții sunt îndeplinite. În plus, au apreciat că nu poate fi reținută buna-credință a recurentului-pârât, având în vedere situația de fapt și de drept ce rezultă din înscrisuri și, de asemenea, având în vedere că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 494 C. civ., trebuie să prevaleze interesele proprietarului terenului, indiferent dacă cel care a construit este de bună-credință sau de rea-credință, întrucât textul de lege a fost edictat tocmai pentru protejarea proprietarului terenului, această interpretare fiind în acord și cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 8 iulie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reținut cauza în pronunțare, urmând să analizeze cu prioritate excepția nulității recursului. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă Prealabil, în ceea ce privește mențiunea din cererea de recurs prin care recurentul-pârât a arătat că invocă excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constată că nu este învestită cu o solicitare de sesizare a Curții Constituționale, în contextul în care recurentul-pârât a reluat în cererea de recurs, în mod identic, conținutul cererii de apel, prin care invocase aceeași excepție, cu privire la care deja instanța de apel, prin decizia recurată, a hotărât sesizarea instanței de contencios constituțional. În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, verificând cererea de recurs, se constată că, deși criticile formulate au fost subsumate de către recurentul-pârât motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea reprezintă o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel, recurentul-pârât ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură și o judecată din partea instanței de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective sunt nefondate. Astfel, prin primele două motive de recurs, recurentul-pârât a susținut nesocotirea principiului neretroactivității legii civile și a principiului tempus regit actum, formulând susțineri identice cu cele supuse analizei prin cererea de apel. Or, instanța de apel a analizat aceste critici îndreptate împotriva sentinței tribunalului și a constatat caracterul lor nefondat, reținând, în raport cu probele administrate, că nu poate fi primită teza recurentului-pârât în sensul că atitudinea și acțiunile sale trebuie raportate exclusiv la actele normative în vigoare la momentul edificării construcțiilor pe terenul notificat, întrucât dreptul la soluționarea notificării și dreptul la retrocedare este un drept stabilit de lege, care este supus unei evaluări administrative și, după caz, și jurisdicționale pentru a fi valorificat, astfel că situația juridică creată de valorificarea dreptului este una de natură legală, iar nu una de natură voluntară. Prin urmare, reținând și prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare încă din 8 februarie 2001), instanța de apel a apreciat că recurentul-pârât nu se poate prevala cu succes de forma inițială a art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru a justifica acțiunea de edificare construcții noi pe terenul notificat și, în plus, a considerat că acesta nu se poate apăra prin mijlocirea bunei-credințe și invocarea aparenței în drept a păstrării terenului notificat în patrimoniul său, câtă vreme simpla existență a notificării imobilului atrăgea interdicția încheierii de acte juridice în legătură cu acest imobil. Reținând că legea nouă este aplicabilă situațiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare, precum și împrejurarea că notificarea din februarie 2001 nu primise încă o rezolvare la momentul începerii construcțiilor noi – situația juridică a imobilului nu era încă definitivată, ci în curs de realizare –, curtea de apel a constatat că presupunerea recurentului-pârât că vor fi aplicate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acel moment, deși firească, nu exclude situația apariției modificărilor legislative ale acelui text de lege, iar aceste noi modificări să fie aplicabile și speței. Ca atare, a apreciat că, în speță, tribunalul a făcut o corectă aplicare și interpretare a principiilor de drept privitoare la aplicarea în timp a legii civile, în raport de circumstanțele concrete ale speței, primele două motive de apel fiind nefondate. În plus, instanța de apel a considerat că nu trebuie omis faptul că în speță, existența noilor construcții pe terenul notificat a putut fi avută în vedere de instanțele judecătorești și în litigiul din dosarul nr. x/44/2005, litigiu în care s-a decis cu putere de lucru judecat obligația recurentului-pârât de a restitui în natură imobilul situat în Galați, str. (...) în suprafață de 3.651 m.p. teren (...), concomitent cu obligația părții adverse de a păstra pe o durată de 3 ani afectațiunea corpului A cu o suprafață construită de 216 m.p. (construcție veche). Totodată, a arătat că buna-credință, în situația reglementată de art. 494 C. civ., este dată de cunoașterea ori necunoașterea faptului că se edifică pe terenul altuia, iar, față de circumstanțele speței de față, a constatat că a fost răsturnată prezumția de bună-credință, precum și că nu se poate reține susținerea recurentului-pârât că era proprietarul terenului la momentul edificării construcțiilor. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, prin care partea susține neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că și acesta se regăsește identic enunțat și în cererea de apel și a făcut obiectul analizei primei instanțe de control judiciar. Astfel, curtea de apel a reținut că, în ceea ce privește criticile referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, care a fost analizată de prima instanță în privința petitului constând în pretenții reprezentând lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 1.288 m.p., acestea nu sunt concrete, ci îmbracă un caracter general și teoretic. Însă, prin prisma caracterului devolutiv al apelului, a analizat dacă dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ca temei al pretențiilor constând în contravaloarea lipsei de folosință a unui teren, au fost sau nu corect aplicate și interpretate de prima instanță, în raport de circumstanțele și situația de fapt din speță. Examinând condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, curtea de apel, în urma unei ample analize proprii, a concluzionat că acestea sunt îndeplinite în cauză, astfel: fapta ilicită constă în limitarea atributelor dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți, adică în lipsirea acestora de folosința terenului proprietate personală în suprafață de 1.288 m.p., pe care recurentul-pârât a ridicat cu rea-credință construcții noi; vinovăția acestuia rezultă din faptul că ridicarea construcțiilor s-a făcut prin voința recurentului-pârât și pe riscul său, cu încălcarea normelor referitoare la indisponibilizarea și neafectarea de sarcini noi a imobilelor notificate; prejudiciul este patrimonial și constă în contravaloarea chiriei pe care proprietarul terenului ar fi putut-o obține pentru acea suprafață de teren în schimbul cedării folosinței lui (este cert, determinat pentru perioada deja scursă și determinabil în ceea ce privește perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii și până la desființarea construcțiilor, personal, direct suferit de intimații-reclamanți, și actual, nefiind încă reparat); existența raportului de cauzalitate, ce rezultă din împrejurarea că, prin simpla deținere a terenului fără drept, recurentul-pârât i-a lipsit pe intimații-reclamanți de posibilitatea de a-și exercita asupra respectivului teren prerogativele dreptului de proprietate. Or, prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând identic cele invocate prin cererea de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel. Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, și nici celor ale art. 483 alin. (3) din același act normativ, în conformitate cu care recursul urmărește examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului. Având în vedere soluția ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs. În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți, Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o apreciază ca fiind întemeiată, o va admite și îl va obliga pe recurentul-pârât, partea care a pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți, cheltuieli de judecată dovedite prin înscrisul aflat la fila 51 din dosarul de recurs (chitanța seria GL UNBR nr. 105839 din data de 19 iunie 2024). În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora recurentul-pârât va fi obligat către intimații-reclamanți, Înalta Curte, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a îl reduce de la 8.500 lei la 5.000 lei, apreciind că onorariul de avocat (cheltuieli de judecată solicitate de intimații-reclamanți) este vădit disproporționat în raport cu complexitatea redusă a cauzei – urmând ca recursul, așa cum s-a arătat, să fie constatat nul –, precum și cu împrejurarea că pentru soluționarea căii de atac a fost acordat un singur termen de judecată în ședință publică.